Inteligenţă şi sexualitate

Se spune că cea mai veche amintire a omului este amintirea paradisului. Iar aici putem evoca nu doar imaginea paradisului divin, a acelui lăcaş sau spaţiu al fericirii dat de unitatea omului cu Dumnezeu, ci şi imaginea paradisului matern, a acelui lăcaş sau spaţiu al fericirii intrauterine dat de unitatea fătului cu mama. Două paradisuri, unul celest şi altul terestru având în comun amintirea unităţii pe care o vom căuta apoi inconştient şi sub toate formele întreaga viaţă.
„Izgonit“, la un moment dat, din sânul celor două paradisuri, din cel metafizic prin „cădere“, iar din cel fizic prin naştere, omul devine purtătorul, moştenitorul a două origini, una spirituală şi alta materială, dubla sa origine întemeind ceea ce ulterior s-a numit dualitatea fiinţei umane, respectiv dualitatea spirit-trup. Tensiunea rezultată în urma acestei dualităţi va genera în om o dorinţă pe măsură, dorinţa arzătoare de a reface unitatea, atât cea spirituală, cât şi cea materială, folosindu-se, în acest scop, de două mari căi, de două mari mijloace, de două mari instrumente: inteligenţa pentru refacerea unităţii spirituale şi sexualitatea pentru refacerea unităţii materiale.
Diferite doar în aparenţă, inteligenţa şi sexualitatea izvorăsc şi se hrănesc, în fond, dintr-o singură mare rădăcină, dintr-un singur mare impuls, acela al dorinţei de a uni, de a lega, omul fiind fiinţa cea mai însetată de unitate. Tocmai această sete de unitate îl va împinge, îl va predispune pe om să devină, deopotrivă, fiinţa cea mai inteligentă, dar şi cea mai sexuală dintre cele existente.
Astfel, afirmaţia, neproblematică şi unanim acceptată, că omul este fiinţa cea mai inteligentă dintre toate ar trebui numaidecât completată cu aceea, mai puţin evidentă şi acceptată, că omul este (şi) fiinţa cea mai sexuală dintre toate, ceea ce ar putea părea surprinzător sau chiar şocant. Şi asta deoarece ne-am obişnuit să privim sexualitatea ca pe ceva inferior, de natură animalică, în opoziţie cu inteligenţa, de natură umană. Cele două nu doar că nu se exclud, dar se condiţionează şi se potenţează reciproc până-ntr-acolo încât se poate susţine că omul este fiinţa cea mai inteligentă în măsura în care este fiinţa cea mai sexuală ( şi viceversa).
Faptul că omul este fiinţa cea mai atinsă, cea mai însetată de sexualitate reiese şi din faptul, extrem de semnificativ, că, spre deosebire de animale, omul nu cunoaşte perioade de rut şi perioade de repaus, nedispunând de un mecanism de reglare automată a sexualităţii, ceea ce lasă loc libertătii de manifestare totală a sexualităţii sale. Iată de ce, pentru a se „apăra“ de revărsările libere ale sexualităţii, societăţile au creat de-a lungul timpului o serie de reguli, interdicţii şi tabuuri menite să regleze, să controleze şi să canalizeze instinctul sexual, canalizarea sau sublimarea sexualităţii având loc prin intermediul inteligenţei care a redirecţionat-o, dându-i o formă, o configuraţie, un sens şi o semnificaţie superioare, îmbogăţind-o, amplificând-o şi nuanţând-o, între inteligenţă şi sexualitate stabilindu-se, astfel, o strânsă complicitate.
Dacă punem la socoteală şi faptul că pe măsură ce urcăm pe scara evoluţiei sexualitatea creşte, devenind tot mai complexă, pentru ca la om ea să se rafineze şi să se amplifice, prin erotism şi dragoste, la nesfârşit, până la dimensiuni ale infinitului sau culmi ale extazului, putem înţelege atunci, o dată în plus, faptul că sexualitatea este cu atât mai evoluată cu cât inteligenţa, ca funcţie a creierului, este mai dezvoltată (şi invers).
Legătura intimă sau complicitatea dintre inteligenţă şi sexualitate are însă un temei mai ascuns, mai adânc şi mai abisal ce rezidă, aşa cum am spus, în nucleul comun al dorinţei omului de a uni, de a lega şi de a crea, atât în ordine spirituală, cât şi materială. Dacă sexualitatea este expresia cea mai vizibilă a dorinţei sau setei de unire, ea manifestându-se în planul palpabil al perpetuării speciei sau al creaţiei materiale, inteligenţa este expresia inteligibilă a dorinţei sau setei de unire, ea manifestându-se în planul superior al creaţiei spirituale.
Căci ce altceva este inteligenţa, pentru a „forţa“ o comprimare ultimă a înţelesurilor, dacă nu un fel de sexualitate inteligibilă, de sexualitate mentală, a cărei incredibilă şi inepuizabilă dorinţă de a lega, de a uni gânduri, idei, cunoştinţe, sentimente şi elemente dintre cele mai disparate ajunge să cuprindă, să îmbrăţişeze şi să interiorizeze nu doar universul văzut, ci şi cel nevăzut, nu doar paradisul terestru, ci şi paradisul ceresc.