Privit din perspectiva unei lecturi a socialului, vesmântul îndeplineste o functie dubla: uniformizeaza si individualizeaza, masifica si autonomizeaza, absoarbe diferentele sau dimpotriva le marcheaza apasat. Aceasta bipolaritate a fost abordata de-a lungul timpului sub unghiurile cele mai diverse si mai surprinzatoare. Stau marturie în acest sens o bibliografie abundenta (cel putin în lumea occidentala), precum si permanenta stradanie de rescriere a istoriei prin prisma acestui marginal si (aparent) frivol element. La noi, studiile care sa plonjeze în mentalul unei epoci si care sa îi scoata la suprafata structura profunda luând ca pretext domeniul aparentelor vestimentare sunt foarte putine. Faptul se datoreaza, pe de o parte, hiatului produs de regimul comunist, iar pe de alta unei atitudini oarecum dispretuitoare fata de subiecte situate cumva la periferia Istoriei (cu majuscula). Eseul de fata îsi propune analiza câtorva functii metonimice ale vesmântului, alegând drept calauza memoriile Reginei Maria.
Nimic nu pare mai adecvat unui asemenea tip de demers decât literatura memorialistica. Si totusi, pericolul derapajelor si al generalizarilor pripite nu lipseste nici macar aici. Într-un eseu celebru – „L’illusion biographique“ – Pierre Bourdieu atragea atentia asupra unui aspect de obicei eludat al acestei literaturi: latura ei teleologica. Altfel spus, cel care îsi nareaza viata scrie o poveste coerenta, bine structurata în care anumite întâmplari, evenimente trebuia sa aiba loc pentru a împlini un destin individual exemplar. Sociologul francez insista asupra faptului ca aleatoriul, accidentalul, hazardul au un rol la fel de important – daca nu chiar mai însemnat – în traiectoria existentiala a fiecarui individ. Observatiile lui Bourdieu – de bun-simt si pe deplin justificate – reprezinta numai o fateta a problemei. Memoriile sau biografia, si cu atât mai mult cele ale unei personalitati exceptionale, devin surse creditabile în masura în care sunt amestecate, incluse, comparate cu alte texte ale epocii din aceeasi sfera sau din arii diferite.
Pe lânga impedimentul major denuntat de Bourdieu, talentul narativ al Reginei Maria este la fel de redutabil. Nu de putine ori am avut senzatia ca nu citesc o autobiografie, ci mai degraba o poveste. Iar daca peste calitatile scriitoricesti se suprapune stranietatea lumii evocate, riscul de a vedea totul ca pe un produs al imaginatiei se amplifica. Totusi, daca se pleaca de la premisa ca orice text autobiografic este în mod inevitabil expresia unei individualitati – cu tot ce presupune aceasta sintagma: simpatii, idiosincrazii, narcisism, reglari de conturi -, atunci trebuie acceptat din capul locului ca personajele care se perinda prin fata ochilor mintii noastre sunt evocate numai prin ceea ce a vrut sa retina autorul. Acest aspect nu impieteaza cu nimic asupra creionarii mentalului unei epoci. Fiecare dintre secventele pe care le-am ales surprind ceva din spiritul a ceea ce a ramas în istorie drept la Belle Époque.
Vesmântul ca marcator al
identitatii/ alteritatii
Undeva pe la începutul deceniului noua din secolul al XIX-lea, una dintre nepoatele Reginei Victoria era practic aruncata într-o alta lume decât aceea stralucitoare si perfecta în care se nascuse printr-o casatorie aranjata, cum se obisnuia atunci (si cu atât mai mult în aristocratie). Tulburarii provocate de o asemenea schimbare (sa nu uitam ca România acelei vremi era pentru occidentali la fel de exotica precum Imperiul Otoman) i se substituie treptat un sentiment de curiozitate si, în cele din urma, de interes pentru „o tara care nu era înca a mea“ – dupa cum avea sa declare ea însasi, dar pe care o va iubi nespus si pe care o va sluji pâna la capat. Iar catalizatorul acestui proces de apropiere este vesmântul, prin reprezentantul sau cel mai vizibil – costumul popular: „Regele Carol adusese logodnicei nepotului si surorilor ei prea frumoase costume taranesti, era singurul lucru palpabil ce-l aveam din acea tara a «Rasaritului cel apropiat». Erau minunat cusute cu fir si matase si ne gateam adesea cu ele, pentru placerea celor doritori sa afle în ce fel de tara ma duceam; dar nu stiu daca acele podoabe atât de pitoresti faceau sa le rasara în minte o imagine mai clara a hartii Europei“.
Ia si „la blouse roumaine“. Priviri încrucisate
Pentru a întelege adevarata semnificatie a gestului regelui Carol trebuie sa pornim dinspre epoca noastra catre sfârsitul secolului al XIX-lea. Astazi, costumul popular nu mai are decât o valoare muzeistica, vehiculata ca marca a identitatii nationale, dar de care te lepezi cu usurinta ori de câte ori se iveste ocazia. Un obiect vestimentar defazat, inutil care nu se mai pliaza pe nici o realitate, fapt demonstrat de revalorizarea acestuia în perioada postbelica de catre straini. În perioada sa neagra, comunismul transformase portul popular într-un instrument de propaganda menit sa atinga coarda sensibila a omului obisnuit. Daca uniforma scolara sau muncitoreasca ne facea pe toti egali, costumul popular avea un atu imbatabil: reactiva imediat sentimentul coeziunii nationale, al apartenentei la un popor greu încercat de istorie, dar care a rezistat tuturor umilintelor seculare, iesind chiar mai întarit. Sunt pagini de istorie pe care unii le-au trait si pe care le cunoastem cu totii (sau asa s-ar cuveni). Dar oare câti stiu ca, de cealalta parte a Cortinei de Fier, istoria iei se scria altfel? Tot la începutul anilor 1980 ai secolului trecut, în anii cei mai negri ai comunismului – daca e sa judecam prin prisma privatiunilor si a lipsei de speranta a românilor – aceasta piesa vestimentara facea furori în lumea occidentala gratie îndraznelii si nonconformismului unui anumit Yves Saint Laurent care lansa în colectia sa, Rive gauche, „la blouse roumaine“ ca element indispensabil al toaletei de seara.
„L’heure est à la blouse roumaine“ era o sintagma aflata pe buzele tuturor si titlu de prima pagina în ziare. Meritul creatorului francez a fost acela de a-si fi gasit sursa de inspiratie într-un domeniu neexplorat de haute couture pâna atunci (folclorul). Cu timpul, acesta va deveni un izvor inepuizabil de la care se vor adapa constant exponentii croitoriei de înalta clasa si care va lansa un curent: ethno-trend-ul. Dupa cum avea sa marturiseasca mai apoi YSL, sursa de inspiratie fusese celebrul tablou al lui Henri Matisse, „La blouse roumaine“, dar care (surpriza!) îl trimisese cu gândul la… Marrakech. Destainuirea creatorului francez se întâlneste peste timp cu aceea a Reginei Maria care nota cu o suta de ani înainte: „Pe vremea aceea, România era putin cunoscuta si mi se puneau întrebari ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau ca va trebui sa port un val pe fata dupa datina turceasca! Stiam ca nu voi fi nevoita sa fac asa ceva, dar eu însami avem despre România o parere foarte nedeslusita si puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte putine lamuriri despre cele ce m-asteptau în tara cea noua“.
Care este rolul vesmântului în aceste situatii? Functia lui identitara este de netagaduit. Mai interesanta apare în acest context înglobarea, asimilarea alteritatii si transformarea ei în identitate. Practic, toate consemnarile Reginei vin sa sprijine ideea ca portul popular avea atunci o functie bine definita. Înainte de orice, costumul popular reprezenta o tara, definea un cadru, un spatiu care exista aievea, nu era o plasmuire a mintii.
Vorbeam la început despre senzatia de poveste pe care o are cititorul de la începutul secolului XXI citind unele fragmente din „Povestea vietii mele“. Cele doua secvente pe care le-am ales pentru analiza vin sa confirme aceasta ipoteza. Dincolo de caracterul lor anecdotic, amuzant, se pot întrezari tiparele unei lumi, unei civilizatii apuse.
Un accesoriu totalizant
– evantaiul
Cu ocazia primei sale vizite oficiale în Anglia, principesa Maria participa la o reprezentatie a piesei „Carmen“ de Bizet, iar hazardul o pune chiar lânga legendara Regina Victoria (printre altele, bunica ei). Relatarea memorialistei este plina de savoare si miez: „Bunica îsi deschidea evantaiul în fata obrazului, scandalizata în chip placut. Întelese si, aplecându-se iar spre mine cu evantaiul la gura, îmi sopti: „Apoi, atunci, fetita draga, ma tem ca nu «prea era cumsecade Carmen!»“. Comentariul Reginei puncteaza peste timp nostalgia dupa o lume care ajunsese la un asemenea grad de civilizatie, încât – de la confortul si siguranta ei – îsi putea permite din când în când mici „derapaje“ acceptând, ca pe un dublu pe care îl repudiezi, reprezentarea scenica a unor pasiuni navalnice, aprinse, tari: „Draga bunicuta! Nu, într-adevar, nu prea era cumsecade Carmen; purtarea ei era îngrozitoare si nicidecum potrivita cu perfectiunea fara cusur a Curtii tale, dar, cu toate astea, cât de bine ai petrecut pe când te simteai prada unei uimiri jignite si totodata încântatoare!“ Un accesoriu aparent banal si foarte folosit atunci înglobeaza în el civilizatia occidentala care si-a atins probabil apogeul în epoca victoriana. Expansiunii coloniale, impunerii directe sau voalate a unui anumit set de valori în lume i s-a suprapus, în interiorul civilizatiei occidentale, un limbaj extrem de rafinat, de codificat. Evantaiul nu face decât sa reliefeze gradul de stapânire a propriilor afecte prin re-prezentarea, prin punerea lor în scena. Nu este locul aici sa facem o istorie a acestui accesoriu. Se cuvine totusi ca, limitându-se strict la secventa mentionata, sa precizam ca el constituie parte a unui proces de codificare prin care o elita – aristocratia – încerca sa-si marcheze teritoriul, sa se distinga si sa impuna. Codificarea îsi contine opusul, decodificarea, asa încât evantaiul se transforma pe rând în marcator al ascunderii si al dezvaluirii. Sintagma-cheie utilizata în acest context este „cumsecade“, adica „asa cum se cuvine“, „în conformitate cu regulile si normele unei societati“. Abaterea nu e sanctionata întrucât punerea ei în scena presupune deja un proces de distantare, de delimitare, un fel de esentializare prin arta. Astfel se explica aglutinarea a doua adjective ireconciliabile, „jignit“ si „încântator“. „Uimirea jignita si totodata încântatoare“ – exprimata prin mijlocirea evantaiului – se raporteaza la acelasi limbaj dublu, sortit parca sa ramâna captiv în chingile ambiguitatii. Uimirea jignita este a normei, a ansamblului de legi prin care se structureaza o societate, încântarea este a acelei parti din noi însine pe care o înabusim, a unei libertati pe care nu avem curajul sa o cautam. Jignirea este a fiintei care traieste în societate, încântarea este de ordin privat. Gestul Reginei Victoria de a-si acoperi obrazul cu evantaiul poate fi citit si prin prisma cuplului antonimic: pudoare – impudoare, ultimul concept fiind inacceptabil la Curtea Reginei altfel decât prin reprezentarea scenica.
Vesmântul ca inadecvare. Vizita din 1892 a regelui Carol la Windsor
O ilustrare emblematica a observatiei lui Pierre Bourdieu, conform caruia a scrie povestea unei vieti înseamna nu numai a organiza întâmplari disparate într-un discurs coerent, ci si a alege anumite întâmplari în detrimentul altora, se regaseste în diferitele secvente care îi aduc în prim-plan pe regele Carol I si pe sotia acestuia, Regina Elisabeta. Ca nu îi iubise foarte mult (cel putin în tinerete), dar ca timpul o ajutase sa îi înteleaga este evident pentru oricine gaseste zabava de a citi aceste memorii. Admirabil este totusi ca reuseste sa îsi tina în frâu antipatia, sa o puna în surdina consemnând câteva episoade savuroase care aduc în centru cele doua capete încoronate. Vesmântul este si de aceasta data calauza si pretext. Astfel, cu ocazia vizitei la Windsor a familiei regale a României, regele Carol I este primit cu toate onorurile acordate unui oaspete de seama si decorat cu Ordinul Jaretierei. Frumusetea descrierii, autoironia autoarei ne îndeamna sa îi dam din nou cuvântul si ne fac sa reflectam la felul în care se scrie si se rescrie istoria, la protagonistii acesteia. „Unchiul“ si „bunica“ sunt pentru noi personalitati coplesitoare, pe care uneori ne e aproape imposibil sa le scoatem din manuale, din mit. Regele Carol e întemeietorul României moderne, iar faima Reginei Victoria a strabatut spatiul si timpul. Meritul memorialistei este acela de a-i surprinde în ipostaze omenesti, prea omenesti: „Din nenorocire, nu mi s-a întiparit în minte nici o întâlnire între bunica si unchiul. Îmi pare rau ca nu simteam mai mult interes pentru tot ce se întâmpla în jurul meu, dar nu pot decât sa repet acelasi lucru: nu eram pe vremea aceea decât o fetiscana cam prostuta, iar Nando si cu mine nu aveam decât un singur gând: sa scapam de toate ceremoniile oficiale, pe cât puteam, ca sa petrecem câteva ceasuri linistiti împreuna. Dar, uneori, nepotul dadea de gol ce stia si marturisea ca unchiului, obisnuit cu uniforma, îi venea foarte greu sa poarte pantofi de bal si pantaloni scurti la prânzurile de la Windsor. Hainele civile îi pareau foarte straine si, îndeosebi, acest mod de-a se îmbraca îl plictisea într-atât, încât îi spusese lui Nando ca se vedea nevoit sa poarte ciorapi de lâna sub cei de matase, caci altfel era sigur ca raceste! Bineînteles, noi, tinerii, facuram mare haz de aceasta si, când aparu unchiul în costumul cuvenit cu Ordinul Jaretierei la genunchi, ne uitam mereu la picioarele lui ca sa vedem daca se ghicesc ciorapii de lâna“.
Uniforma soldateasca era mai adecvata nu numai personalitatii lui Carol I, ci si locului de unde venea si pe care îl reprezenta. Indiscretia nepotului ne ajuta sa întelegem rolul covârsitor al detaliilor în formarea si definirea unei personalitati. „Ciorapii de lâna“ si „ciorapii de matase“ corespund celor doua structuri ale individului: cea de adâncime si cea de suprafata. Lâna este materialul gros si rezistent care îti permite sa faci fata tuturor intemperiilor, neajunsurilor, surprizelor neplacute. Matasea tine de un alt grad de civilizatie. Neîncrederea regelui în confortul englezesc si gestul de prudenta justificat printr-o posibila raceala indica de fapt apartenenta la un spatiu în formare, un spatiu în care totul trebuia cladit, început. Dispretul pentru vesmintele frumoase, individualizatoare sugereaza vocatia de întemeietor a unui om care si-a transformat existenta în munca apriga si neîncetata. Marturiile vizuale, aproape fara exceptie, ni-l prezinta pe regele Carol purtând uniforma. Cultura razboiului din care provenea (sa nu uitam ca a ramas de la început pâna la sfârsit un neamt veritabil) s-a transformat în lupta neostoita pentru civilizare si progres. Prin urmare, nu e de mirare ca nu se regasea în valorile britanice si ca se astepta ca în orice moment acest sistem perfect sa aiba vreo falie, sa se defecteze.
Nici Regina Elisabeta nu scapa ochiului memorialistei, care remarca desavârsitul prost-gust vestimentar al matusii sale. Totul era nepotrivit si excesiv la ea, fiecare vesmânt era prea mare, prea colorat sau combinat nastrusnic. Daca regele Carol se individualiza prin cumpatare, autocontrol si o mentalitate de tipul „Ce-i în mâna nu-i minciuna“, partenera lui de viata se afla la cealalta extrema. Era o adepta a noului, numai ca selectia vesmintelor pacatuia prin inadecvare. Rochiilor lungi, ample, cu trene imense li se substituiau din când în când tinutele mai sportive prin care Regina voia sa arate ca e în pas cu moda vremii (a intrat în legenda sapca ei de automobil). „Îmbracamintea nu o prindea câtusi de putin, caci Carmen Sylva era lipsita de gust în alegerea hainelor, dar se revarsa dintr-însa o putere stranie, un fel de hipnotism ce nu s-ar putea usor defini.“ Într-o secventa desprinsa parca din basm, dar care reprezinta chintesenta acelei epoci de belsug si de inconstienta, Aunty se înfatiseaza ca o personalitate de tip romantic, ale carei gesturi le creeaza celorlalti disconfort, îi stânjenesc si o pun pe ea însasi în ridicol. De ziua Lisabethei (nepoata preferata), Aunty coboara de la Peles la Pelisor, iar aparitia ei descumpaneste pe toata lumea: „Aunty porunci sa i se înhame la trasura cei patru mici ponei norvegieni ca sa vina cu mare alai de la casa ei la casa noastra. (…) Se coboara din trasura; zâmbetul ei e ca o lumina radioasa, bratele i se întind în acel gest de buna primire pe care îl cunoastem atât de bine si deodata ne dam seama ca rochia ei alba e împodobita de sus pâna jos cu fluturi de matase de toate culorile si de toate marimile. (…) «Ei bine, dragutilor, uitati-va la Aunty.» Copiii sfiosi se uita cu ochi uimiti la batrâna lor matusa în rochia ei alba cu falduri largi si cu lungul voal de dantela. Iat-o în picioare, aratare uimitoare, napadita de fluturi de matase de toate culorile care îi acopera voalul precum si rochia lunga ce matura podelele. «Acum, puisorilor, trebuie sa smulgeti de pe mine fluturii si sa-i prindeti peste tot pe rochiile voastre; are sa fie asa de frumos, asa de încântator! Nu-i o idee minunata?» Iar Lisabetha, cu buzele strânse si încercând vitejeste sa-si învinga sfiiciunea, se apropie de Aunty si, cu toate ca ar fi vrut mai bine sa o înghita pamântul – caci Lisabetha la 11 ani vedea lumea cu ochi mult mai cumpatati decât Carmen Sylva la 70 de ani –, se supune si începe sa culeaga acei fluturi fara noima si sa-i mute pe rochia ei. Îi displace grozav ceea ce face, se simte caraghioasa (…) dar Aunty e într-o asa stare de înfrigurata bucurie încât a nu te preface ca esti cel putin tot atât de încântata ca ea ar fi fost ca si când si-ar pune cineva mintea sa strice cheful unui copil. Din fericire, mititica Mignon era cu tot dinadinsul încântata, izbutise sa-si vâre fluturii pâna si în bogatele ei plete balaie. (…) Lisabetha însa priveste la sora-sa cu oarecare dispret si doreste în gând sa nu mai aiba Aunty asa idei ciudate; se simte cât se poate de nenorocita, covârsita de sus pâna jos de gânganiile batatoare la ochi care i se par cu totul nepotrivite cu demnitatea ei de fetita de 11 ani.“ O inversare de roluri nu tocmai imprevizibila, tinând seama de maternitatea neîmplinita a Reginei. Însa e greu de crezut ca si-ar gasi justificarea numai în nefericitul episod matrimonial al pierderii propriului copil la o vârsta frageda.
Vesmântul si spatiul. Soseaua… „orientalul nostru Bois de Boulogne“
Dar vesmintele nu înseamna nimic atâta vreme cât nu sunt aratate, nu sunt supuse privirii scrutatoare, aprobatoare sau dezaprobatoare, a celuilalt. Emergenta si expansiunea unui spatiu intrat în legenda – Soseaua – se explica pe de o parte prin spirit de imitatie, iar pe de alta parte prin dorinta elitei sociale de a avea un loc de legitimare. Nu este deloc deplasat sa citim în aparitia si impunerea acestui topos al socializarii o forma de transfer cultural. Asa cum fiecare tara occidentala dispunea de un asemenea spatiu – francezii aveau Bois de Boulogne, iar englezii Hyde Park-ul –, românii (sau româncele) au transformat aceasta bucata de pamânt într-un loc al zabavei, al placerii de a se expune si al desfatarii de a fi admirat. Astfel, cei câtiva kilometri ai Soselei surprind în miniatura o societate în plina efervescenta, viermuitoare, generatoare si aducatoare de prosperitate si progres. Precum un credincios care, intrând într-o biserica, se leapada de gândurile negre, se primeneste, tot asa boierimea care mergea la Sosea nu concepea sa o faca altfel decât purtând vesmintele cele mai alese, mai chic. Parisul cu al sau dernier cri putea fi surprins la Bucuresti, pe acest petec de pamânt. Acesta, la rândul lui, genera emulatie si inspira burghezia mijlocie si mica. Transferul cultural se produce nu numai pe orizontala – de la Paris la Bucuresti –, ci si pe verticala – dinspre aristocratie sau boierime spre burghezie. Regina Maria surprinde mai bine ca oricine esenta, sufletul acestui spatiu: „Pe acele vremuri dinaintea automobilelor, marele «chic» era sa mergi cu trasura la sosea – plimbarea obisnuita a elitei bucurestene. Multe echipaje erau luxoase si aveau cai frumosi; spre seara, toate doamnele elegante se plimbau, de sus în jos, pe lunga alee cu ultimele toalete aduse din Paris, care pe vremea aceea erau foarte aratoase, si cu palarii exagerat de încarcate. Obiceiul era sa strabati lungimea soselei în pas repede, uneori adevarat vijelios, caci mai toti caii erau «trotteuri» rusi, negri ca taciunele si cu cozi lungi. Numai câtiva blazati faceau exceptie, cum erau bunaoara Vernestii; adoptasera echipaje mai occidentale cu cai ce mergeau în trap obisnuit. Întoarcerea însa se facea la pas ca sa rasufle caii si ca sa poata doamnele sa-si treaca în revista frumoasele toalete“. Fragmentul reprodus este revelator si explica în buna masura mecanismul care s-a aflat la baza mitizarii acestui spatiu. Tiparul este el însusi unul care tine de poveste: intrare vijelioasa, navalnica pentru crearea unui efect puternic si apoi lentoarea, când toaletele puteau fi privite, admirate si (de ce nu?) constitui surse de inspiratie. Punerea în scena, regizarea suspansului erau probabil facute instinctiv, dar contribuiau la creionarea unui spatiu urban în care moda si mondenitatea detineau rolul principal. Pesemne ca nu întâmplator o englezoaica are curajul de a transgresa un tabu, vorbind despre un personaj care avea un rol la fel de însemnat ca acela al aristocratei în impunerea si în propagarea modei: curtezana. Sa îi dam din nou cuvântul: „Cunosteam fiece cal din Bucuresti si numele multor chipuri pe care nu le cunosteam le botezasem «cunostinte de la sosea». Unele mi se pare nu erau tocmai cumsecade, dar nu eram tinute sa stim aceasta; rochiile lor erau cu atât mai elegante si, fiindca toata lumea ne saluta, aceste doamne vopsite ne salutau si ele. În ziua de azi, obiceiul de a se farda s-a raspândit peste tot, rochiile sunt mult mai simple si seamana unele cu altele, astfel încât demimondenele pe atunci atât de batatoare la ochi aproape au disparut; dar în 1897-1898, aceste frumuseti profesionale erau o trasatura caracteristica a orientalului nostru Bois de Boulogne.“ „Cunostinte de la sosea“, „doamne vopsite“ sunt sintagme eufemistice, detinatoare ale unei simbolistici aparte care marcheaza un anumit nivel de autocenzura, dar care stratifica social. Nimeni nu vorbea fatis despre curtezane, definindu-le prin elemente disparate, ca de pilda machiajul considerat expresia ultima a vulgaritatii sau prin noutatile vestimentare. Daca primul element le diferentia de aristocrate, al doilea le oferea posibilitatea de a concura cu ele. Soseaua îsi va continua drumul spre mit si în primele decenii ale secolului XX, însa destinul îi va fi curmat brusc la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Autor: NICOLETA NEAGOEApărut în nr. 370