Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Antologie 1999-2014, cu ilustraţii de Felix Aftene, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 231 p.
E interesant cum o bună parte din discuţiile pe seama apariţiilor editoriale ale lui Dan Sociu au fost, la urma urmei, discuţii despre poezia lui Dan Sociu în general, ca şi cum ar fi fost mereu nevoie de o revizitare a primelor volume ale poetului. Având în vedere că respectivele volume au fost, de-a lungul timpului, mereu căutate şi, cel mai des, de negăsit, discursul critic a anticipat de ceva vreme o antologie de poezii care să le cuprindă pe toate. Iată cum, la mai bine de un an distanţă de la ultima plachetă de versuri a poetului, antologia de faţă reprezintă o apariţie editorială deopotrivă necesară şi cu o miză, putem îndrăzni să o spunem, istorică.
Sociu faţă cu canonul
Vino cu mine ştiu exact unde mergem nu face decât să confirme acest fapt, cu atât mai mult cu cât, dacă e să o privim numai din perspectiva unei economii editoriale, cartea face mai mult decât să recupereze handicapul tirajelor derizorii ale volumelor de început ale autorului. Banala raţiune a revizuirii accesului la volumele de la începutul anilor 2000 nu reprezintă mobilul principal al apariţiei acestei antologii. În schimb, Dan Sociu răspunde, poate, unei nevoi clare în literatura română: avem nevoie de o reactualizare a canonului literar, iar poezia sa a reprezentat, sistematic, reţeta succesului la noi. Putem spune, horribile dictu!, că semnele au fost întotdeauna acolo. Autor deja prezent în manuale alternative de clasa a douãsprezecea (după cum a menţionat, în treacăt, într-un interviu dat recent site-ului FilmeCărţi), ale cărui volume de poezie se află în bibliografiile de seminar ale unor cursuri de la Literele româneşti şi, de ce nu, ajuns deja subiect conex în lucrări de licenţă sau dizertaţii, tot ce-i lipsea lui Dan Sociu de la a deveni un scriitor instituţionalizat a fost această antologie în ediţie cartonată, ilustrată şi scoasă la o editură consacrată.
La rigoare, Dan Sociu a reuşit mereu să oscileze între centru şi periferie. Periferic prin excelenţă în primele volume, ajunge, după Pavor nocturn, Poezii naive şi sentimentale şi Vino cu mine ştiu exact unde mergem (volumul din 2013) în poziţia unui nou superstar generaţionist. Şi nu la modul depreciativ, desigur. Litania neagră din Pavor nocturn (cu ciclul eponim care a ajuns să ocupe, în varianta comprimată din antologie, doar trei pagini!), cu toate discuţiile din jurul acesteia, a demonstrat, oricum, că vocaţia onestităţii şi amănuntul biografic fac casă bună împreună. Poezii naive si sentimentale a fost, din toate punctele de vedere, un pariu câştigat. „Privirea îndărăt“ spre frumos pare cã a avut câştig de cauză şi a arătat, mai departe, că formula mizerabilistă nu a fost la Dan Sociu decât un registru pe care îl poate stăpâni cu asupră de măsură şi căruia îi poate adăuga şi valenţele detaşării afective. „Broşura“ de mai puţin de treizeci de pagini, apărută în 2013 şi care dă şi titlul acestei antologii a luat, în acel an, faţa întregii producţii literare şi a stârnit şi câteva polemici în publicistica autohtonă, mai ales după ce Cosmin Ciotloş, pe lângă inedita descoperire a valorilor estetice perene în poezia lui Sociu, a observat (şi ce observaţie!) şi că există o oarecare reticenţă în rândul criticilor în a comenta un volum atât de subţire din punct de vedere fizic şi care reactualizează formule simboliste. În fine, nu poate lipsi din această discuţie şi asumarea, în cuvintele lui Dan Sociu, a „poziţiei de divă“, inerentă oricărui autor ce ajunge cunoscut. Prezenţa acestei antologii vine să confirme că putem începe, de acum încolo, să vorbim despre „Instituţia Sociu“.
Atavismul rupturii
Tiparul nu poate decât să ne ducă cu gândul la un precedent arhicunoscut în literatura autohtonă: s-ar părea că, aşa cum Mircea Cărtărescu a încercat să proclame sfârşitul Poeziei (închisă, hegelian, în propriul său sistem poetic, prin apariţia volumului Nimic în 2010), aşa şi Dan Sociu ar încerca să îşi încheie propriul pact cu poezia la sfârşitul acestei antologii. Şi aici pare să intervină ruptura finală. Căci ceea ce a reuşit mereu să facă Dan Sociu în poezia sa a fost să dinamiteze orizonturile de aşteptare ale cititorilor săi. Aşezându-se în permanenţă în răspăr cu orice tentativă de a fi catalogat şi subordonat unei singure tendinţe poetice, Dan Sociu caută, din nou, să se opună unor asemenea încercări. Cum altfel ne putem explica prezenţa calupului de poeme de la sfârşitul antologiei, presărată din belşug cu exerciţii lirice minore (atât în versificaţie, cât şi în stil), dozate din plin cu minulescianisme şi bacovianisme ce dau naştere unor imagini poetice destul de sărace, printre poeme superbe precum Conatus, După un vers de B. Fundoianu sau La jumătate? Unde, în locul unor cândva reuşite reverii onirice apar încercări obosite pe teme auto-reciclate: „Tata aluneca pe dealul înzăpezit, în picioare/ ţeapăn şi mort, în costumul lui negru de la-nmormântare./ Era străin când s-a apropiat şi l-am strâns în braţe/ i-am simţit răceala din piept şi îngheţul din maţe“. La fel, în locul unor finaluri de poem precum cele din Vodcă sau vin, Fratele păduche, În decembrie am devenit bărbat sau cam tot ce ţine de Cântece eXcesive, ce conţin, pe lângă şarja ce răstoarnă convenţiile previzibilităţii, şi o doză necruţătoare de autenticitate frustă, primim versuri concluzive anticlimactice, mai mult sau mai puţin voit detaşate de realitatea imediată. Aşa se face că, într-un poem care, de altfel, aminteşte cel mai bine de „vechiul“ Sociu (Conatus), vitalismul sexual acumulat de-a lungul discursului fluvial se sparge într-un final banal-melancolic: „Păpădie strălucitoare/ n-o să mai fii aici în februarie“. Alte poeme cu final absolut aleator: „Să vină odată şi să tragă de dinţii de sus/ şi să tragă tare de maxilarul inferior/ să mă întoarcă pe dos/ şi să zbor spre soare ca un schior“ (Ferentari, două catrene), poeme în stil Ala bala portocala: „În savană e răcoare/ restu-i pârjolit de soare/ proteina s-a trezit/ şi aleargă spre izvoare“ (Prânz cu tăvile pe genunchi, tv-ul deschis pe Animal Planet), figuri de stil nefericite: „Şi-n fiecare zi prin care trec/ poate începe anotimpul sec/ unde-o să plec şi n-o să mă întorc/ cum nu se-ntorc jumările în porc“ (Lehamite de iarnă, după sărbători). Subversiunea acestui ultim ciclu de poeme are loc la nivelul dialogului pe care autorul îl poartă cu potenţialii lectori. Permanenta jonglare cu aşteptările cititorilor face parte din acelaşi program literar pe care şi l-a asumat încă de la borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână: evitarea căderii în manieră (chiar prin/în ciuda jocul(ui) poetic al probării formelor poetice clasice), pendularea între implicare şi detaşare, dozarea obsesivă a stărilor-limită. Să ni-l imaginăm pe Sociu ca pe un poet realmente bătrân, în ipostaza unui octogenar ce stă pe prispă şi îşi aminteşte că, odată, cândva, făcea poezie bună, este însăşi capcana în care acesta doreşte să ne atragă. La fel cum, în cel mai recent interviu al lui, Lars von Trier, proaspăt ras în cap, gol puşcă şi cu un bol de lapte şi o bucată de pâine proaspătă pe masă, vorbeşte despre idealuri, supravieţuire şi inspiraţie, după ce a făcut o pauză de 90 de zile de la alcool şi a (re)descoperit, vorba vine, viaţa simplă. Putem să îl luăm în serios? Aceeaşi caricatură pare să o traseze şi Dan Sociu în ciclul final. Având conştiinţa intrării în circuitul major al literaturii române, poetul lasă de înţeles, în ciclul final, că a rămas, totuşi, acelaşi frondeur caustic ce caută mereu să spargă convenţiile interne ale poeziei. Ceea ce ar confirma intuiţia lui Bogdan-Alexandru Stănescu cu privire la aceste ultime poeme: „Este, poate, calea pe care ne invită Sociu în continuare, un drum care va descumpăni, iarăşi (a câta oarã?) un public poate prea dornic de «constanţ㻓.
Toate acestea nu sunt decât probe că, dincolo de „evidenţa talentului“ (Ştefan Baghiu), armonizarea între diferitele registre pe care le-a probat de-a lungul timpului primează în continuare la Sociu. Proiectul autenticist al lui Dan Sociu nu a fost epuizat niciodată. Analoagă cu parcursul său biografic, creaţia sa poetică a urmărit mereu să se reinventeze în interiorul propriului program.