Maria Banuş, Însemnările mele, vol. I-II, text stabilit, note şi comentarii de Geo Şerban, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014
La un secol de la naştere şi la cinci luştri de la recăderea în eternitate, Maria Banuş s-a reîntrupat literar, sub înfăţişarea unei cărţi în două volume compacte, Însemnările mele. Rod al ostenelilor de editor ale istoricului Geo Şerban (stabilirea textului, adnotări, comentarii), noua apariţie e o carte neasemenea celor editate antum ale autoarei, cu excepţia celei din 1977, Sub camuflaj, ce conţine cu anticipaţie pagini selectate din ea. Sub titlul de mai sus e dat la lumină jurnalul ţinut cu intermitenţe, între 1927, anul premergător debutului din Bilete de papagal, şi 1999, anul decesului Mariei Banuş. Un jurnal sui generis. Notaţii de câte doar două-trei rânduri sau şi mai scurte, apar între adevărate eseuri şi alte compuneri literare detaşabile, revărsate pe zeci de pagini. Aceasta, şi în virtutea faptului că, deşi „intime“, adică scrise pe ascuns şi păzite de orice alte priviri decât ale autoarei, „însemnările“ nu au toate caracter de confesiuni propriu-zise. Generate, potrivit unei confidenţe auctoriale juvenile, de dorinţa autocunoaşterii în vederea unei cât mai temeinice autofăuriri, ele învederează strădania încă din adolescenţă a unei fete supradotate nu doar de a-şi lua, prin dezvăluirea şi analizarea experienţelor existenţiale de tot felul, pulsul vieţii interioare, ci şi de a se forma intelectual, moral, civic, într-o anume ambianţă, într-un climat familial, apoi tot mai larg social, cu trăsături distinctive reliefate în spiritul realismului dur. Toată viaţa, din clasele gimnaziale până la trecerea în nefiinţă, Maria Banuş îşi menţionează în jurnal lecturile, vizionările de spectacole teatrale şi cinematografice, participările la felurite reuniuni, în ţară şi peste hotare, la recepţii, vizitele la muzee, călătoriile, discuţiile cu prieteni învăţaţi, dar şi cu oameni de rând, inclusiv cu ţărani, şi nu ocoleşte evenimentele semnificative din sfera politicului, confruntările ideologice pe plan mondial, orientările estetice de pretutindeni. Urmând cu acut interes starea şi tendinţele evolutive ale creaţiei artistice, îndeosebi literare, de la noi şi din lumea întreagă, având apetenţă şi pentru filozofie, ea citeşte autori români şi străini din toate timpurile, inclusiv din cele mai tinere generaţii contemporane, şi, nu rareori, comentează pe larg opere ale lor, pe unele le rezumă sau transcrie masiv din ceea ce consideră a fi cu deosebire vrednic de reţinut. Reproduce, parţial sau integral, scrisori primite şi trimise, poeme proprii sau ale altora. Constant îşi dezvăluie analitic proiectele literare. Specificările de genul acesta învederează constanta, intensa năzuinţă a scriitoarei de a se realiza nu numai pe tărâm liric (inclusiv în tălmăcirile de poezie), dar şi în proză şi dramaturgie. Sensibilă la critica altora până la irascibilitatea, ea adoptă, în acelaşi timp, faţă de sine însăşi o autoexigenţă mai necruţătoare decât a criticilor, mergând, la senectute, până la atribuirea de valoare incontestabilă doar unuia dintre volumele sale de versuri, celui de debut, ţara fetelor. Unui şi mai inclement examen îşi supune trecutul politic, calificat ca fiind infestat de „laşitate, autoamăgire, oportunism“.
Astfel constituite, variatele „însemnări“ nu compun un jurnal stricto sensu, nu rămân un conglomerat de notaţii autobiografice fragmentare, ci edifică o autobiografie completă, nestructurată ca atare, dar înmagazinând tot materialul necesar unei asemenea construcţii. Modalitatea operatorie este, desigur, confesia, iar calitatea primordială a acesteia, o sinceritate ce pare absolută, asemenea celei din confesiunile lui Rousseau sau, în secolul XX, ale lui Gide (spre a da doar două exemple dintre cele mai la îndemână) – sinceritate exprimând toate particularităţile psihice ale viitoarei scriitoare „totale“, nuanţate în funcţie de specificul vârstelor străbătute.
În adolescenţă, poeta liceană trăieşte foarte acute complexe de inferioritate, ce puteau masca, uneori, complexul opus, disimulat, de superioritate. Ea se crede urâtă, mediocră, neajutorată. Neputând, cu un chip ca al ei, să nutrească visuri de fericire, eleva se resemnează cu perspectiva de-a ajunge, învăţând intens, măcar „să-şi poată câştiga cinstit existenţa“. În mediul şcolar, se vede însă pusă în inferioritate de un coleg „mai deştept şi mai talentat“, pe care se forţează în zadar să şi-l imagineze „urât“ şi „prost“. Sub presiunea unor asemenea sentimente, copila se comportă timid, se izolează şi, la o petrecere, invitată la dans, spune că nu ştie dansa. Dispreţul de sine merge până acolo că gingaşa codană se consideră „mai puţin decât cel din urmă parazit“, o fiinţă ce nu are dreptul la „visuri de dragoste, de fericire“. Îşi dăruieşte însă ceasuri de încântare prin citirea unor romane precum La Medeleni – şi îşi mărturiseşte dorinţa de-a avea „un prieten care să o îndrumeze şi să o dojenească“. Simţindu-se, în ciuda tuturor nemulţumirilor faţă de ea însăşi, „tânără, tânără, tânără“, uită că nu poate avea parte de beatitudine erotică şi se doreşte sărutată cu patimă: „Vreau şi eu ce vrea orice fată de 17 ani. Vreau să mă sărute pe buze tare, să ameţesc, să mă mângâie pe mână şi să mă treacă fiori…“
Autoarea Însemnări-lor continuă a-şi atribui numai defecte şi după ce devine nubilă, chiar după căsătorie, însă psihicul său începe curând a fi bântuit mai puternic de alte anxietăţi, provocate de inadvertenţe în relaţia cu mama, de inadaptări la viaţa conjugală, contracarate de munca intelectuală, în special de cea literară, inerentă compunerii şi traducerii de poezii şi mai ales încercării de a scrie un roman, Zi de primăvară. În cursul deceniului al patrulea, Maria Banuş citeşte şi scrie mult, reflectează, frământă mintal şi în discuţii problematica lumii contemporane, activează în mişcarea clandestină organizată de comunişti şi totodată trăieşte patetic, cu dezavantajul (crede ea) de a nu avea un talent destul de mare pentru a reuşi să-şi pună „în poezie sau altcumva, în muzică, în pictură, toată bucuria şi durerea (…) de a trăi, de a pipăi viaţa“. Răvăşitor acţionează în spiritul şi carnea ei îndeosebi impulsurile erotice. Cu toate că îşi iubeşte soţul atât de mult încât ar intra în foc pentru el, este irezistibil atrasă şi de alţi bărbaţi. De un anume P. e atât de fascinată încât mărturiseşte unei prietene că ar fi gata „să se culce la picioarele lui“, spre a se închina frumuseţii pe care o încarnează şi că, dacă ar chema-o la el, ar merge imediat, fără ezitare. Spre „norocul“ ei însă, n-o cheamă. Împrietenită cu scriitorii de vârsta ei (Bogza, Ştefan Baciu, Jebeleanu, Şuluţiu, Lucia Demetrius, Coca Farago, Margareta Dorian ş.a.), se întreţine cu ei agreabil, când se ivesc ocazii. Zaharia Stancu o ţine în cercul lui de vrajă până la bătrâneţe. O indisolubilă prietenie o leagă, tot viaţa întreagă, de C. Ionescu Gulian, mentorul ei în materie de filozofie, iniţiatorul în marxism şi omul care o introduce şi o călăuzeşte în activitatea comunistă ilegală. Cu el mai ales discută şi îşi limpezeşte şi probleme de artă, neîmpărtăşindu-i dogmatismul antiformalist, opinând că poezia, fie şi oricât de revoluţionară, se realizează „în procesul prin care viaţa devine muzică în cuvinte“. În discuţiile cu caracter politic, concluzia de ordin practic a scriitoarei, pentru ea însăşi, e aceea că, dacă ar fi tânără şi s-ar putea stabili în orice ţară, ar alege negreşit România.
Din 1938, notaţiile atestã o tot mai largă deschidere a privirilor autoarei spre lumea exterioară, spre fenomenalităţile istorice, spre social, proces evolutiv interior exprimat şi poetic, în ciclul Tărâm intermediar. Urmându-şi soţul, inginer constructor, pe diferite şantiere, Maria Banuş intră în contact cu alte medii decât cele în care trăise până atunci, cunoaşte ţărani, muncitori, oameni simpli şi felurite profesii şi condiţii, stă cu ei de vorbă frecvent şi se familiarizează cu modul lor de existenţă. Pe de altă parte, se vede constrânsă a da tot mai multă atenţie la ceea ce se petrece în afara orizontului ei mărginit, la nivel de ţară, de continent şi la nivel planetar. Vede împlinindu-se zvonurile de război, asistă la expansiunea nazismului, la reorientarea politică a guvernelor României, cu previzibile consecinţe nefaste, cu implicaţii ce o afectează direct şi îi afectează soţul, părinţii, toţi conaţionalii. Un prim fapt major ce zdruncină relativa tihnă familială e scoaterea părinţilor, ca evrei, din apartamentul în care stau cu chirie. Urmează, desigur, în cursul anilor de război, şi alte măsuri cu caracter antisemit şi antidemocratic în general. Toate, bineînţeles, pe fondul deteriorării continue a condiţiilor de viaţă, al scumpetei crescânde şi al tot mai accentuatei penurii de bunuri de consum.
În tot acest timp, Maria Banuş nu poate publica, dar scrie şi meditează intens asupra scrisului, asupra destinului literaturii şi artei, asupra culturii în totalitate, în lumea viitoare, imaginată ca lume a muncii şi a dreptăţii. Îşi intensifică munca politică, îndrumată fiind de Miron Constantinescu şi de I.Gh. Maurer. Se împrieteneşte intelectual cu Silvian Iosifescu.
Însemnările de după război umplu întregul volum al doilea al jurnalului. Cele din primele pagini exprimă un elan al angajării, al creaţiei destinate celor mulţi şi al atragerii acestora spre artă, dar elanul acesta se răceşte repede, sub indignarea scriitoarei, dezminţită în aşteptările ei politice. În loc să asiste la triumful valorilor, al justiţiei sociale, al creativităţii, autoarea volumului Bucurie vede proliferând „monstruozităţile, limitele, amoralitatea“. Trâmbiţata „democraţie“ e un regim al „farsei generale“, al „minciunii generale“. „Nimeni nu spune ceea ce crede, ceea ce gândeşte.“ Cele mult peste şase sute de pagini ale volumului conţin, în covârşitoare proporţie, dezvăluiri deprimante şi revoltătoare. Precară încă din copilărie, sănătatea Mariei Banuş slăbeşte continuu: sub efectul deteriorării fireşti a organismului şi a funcţiilor acestuia, dar, poate în şi mai mare măsură, din pricina stresului, frustrărilor, ofenselor şi altor multiple lezări de ordin moral, inerente structurărilor sociale de tip despotic sau provocate de confraţi, din rea- credinţă, invidie, meschinărie. Măcinătoare sunt şi autoanalizele în spirit autocritic excesiv, exacerbarea, în momente dificile, a predispoziţiei de subestimare. Această predispoziţie este implicită chiar şi în generozitatea poetei. Citind cu interes producţii ale unor scriitori tineri (chiar dintre cei mai tineri), ea le compară cu propriile creaţii şi, nu o dată, le găseşte superioare.
Considerat de autoare, în tinereţe, doar un depozit de material brut, ce putea să-i devină cândva util pentru opera propriu-zisă, jurnalul beneficiază din partea ei mai târziu, la deplina maturitate, de o apreciere mult mai favorabilă. „Poate că, odată, după moartea noastră“ – îşi spune Maria Banuş în 1963 – jurnalele „vor reprezenta cea mai autentică şi mai sensibilă oglindă a epocii noastre“, alta decât „literatura trunchiatã pe care o facem“. Potrivit acestui raţionament, Însemnările scriitoarei s-ar găsi, cu volumele ei antume, cam în acelaşi raport pe care Istoria secretă a lui Procopius din Cezareea îl are faŢã de scrierile lui precedente. Însă cu tot deficitul de adevăr istoric din cărţile de poezie ale Mariei Banuş în comparaţie cu Însemnările, ele se găsesc mult deasupra prin intermitentele vibraţii de adevăr sufletesc etern.