O emblema: sarutul de foc, cu Joanne Woodward si Paul Newman
Reginele si Regii neîncoronati ai iubirii cinematografice
Deschis cu ceremonii din ce în ce mai fastuoase, dar si cu filme de acelasi calibru al grandorii, Cannes-ul poate însela prin acest glamour împins la extrem. Dar nici nu se poate lipsi de atuul sau indeclinabil, mereu încarcat de stralucire si extravaganta, de altminteri, una dintre componentele lui foarte gustate. Fara a-si trada prin aceasta obiectivul principal, dat de promovarea marilor valori regizorale si actoricesti, ca si din alte compartimente ale creatiei filmice, festivalul se deruleaza ca un evantai, cu etaje si esplanade de tot felul, care mai de care mai atragatoare. De regula, o noua editie începe înainte de a se fi terminat cea de dinainte, cu testarea proiectelor în lucru. Ceremoniile de deschidere au si ele mai multe alveole, ca un bogat zacamânt aurifer, unde caratele se multiplica.
Prima zi a editiei înca în desfasurare a început sub acest semn, al gloriei etalate somptuos. Un Leonardo Di Caprio în rolul lui Jay Gatsby a deschis festivalul, îmbracat la patru ace, reeditând înfatisarea de epoca a personajului interpretat. Ne-am simtit foarte aproape de imaginea baroca si excedentara a vremii, cu alcool, jazz si femei frumoase puse pe petrecere. Ca regizor, australianul Buz Lurhmann s-a acomodat lejer, instalându-se confortabil în acest spectacol în spectacol, reeditând euforia venirii aici cu „Moulin Rouge“, cu ani în urma.
Prima impresie, frapanta, cu care Cannes-ul începe este aceea a afiselor. Daca ajungi mai întâi la Paris, vei remarca opulenta omniprezenta a imaginilor ce prefateaza Cannes-ul. Iei nota îndeosebi de productiile franceze lansate cu acest prilej. Încet-încet, te cuprinde ambianta canneza spre care te îndrepti. Din nou, afisele ce împânzesc arhitectura orasului, ca si imensele mecanisme audio-vizuale din fata marilor hoteluri, aproape ca te trag de mâneca sa le privesti, când nu vor sa te amageasca muzical, cerându-ti nu doar sa admiri o scena, dar sa o si asculti. Ele te surprind si didactic, prin lectia de cinema infuzata, greu de ignorat.
Nu sta în intentia acestor însemnari de a realiza nici apologia afisajului festivalier, nici analiza retorica a acestuia, ci doar de a semnala faptul ca atare. Se constata un evident progres conceptual în promovarea unei manifestari de acest gen, ecuatie din care fac parte mai multe componente ale adresarii. Totul joaca pe afis: de la numarul editiei la conjunctura politica si sociala. Cum poti ilustra mai impresionant, de pilda, o editie cu doua cifre similare (66) decât cautându-le – atent la subtextul pasional, freudian –, un corespondent cinematografic cules dintr-o mai veche imagine cu doi mari actori.
Afisul – o fereastra deschisa spre Mediterana
De câtiva ani, festivalul a trecut la o noua conceptie legata de afis. Daca la primele editii anonimatul domina în grafica acestora, anii urmatori au democratizat viziunea, spre a o personaliza într-o directie sau alta. Mereu a oscilat între o grafica abstracta si una sentimentala, afectiva. Plantelor antropomorfizante le-au luat locul zânele si tinerii. Esarfelor de pelicula, prezentate într-o multime de variante, le-au fost preferate motivele florale. Greu a aparut si câte un chip uman, neidilizat. Când s-a trecut la afisul ce memorizeaza istoria cinematografului, primele carora li s-a acordat atentia cuvenita au fost marile interprete. În 2009, spre a evoca personalitatea lui Antonioni, afisul editiei a propus un cadru din „Aventura“ (1960). Prima careia i s-a aratat figura luminoasa a fost Juliette Binoche, în 2010, folosindu-se o fotografie de la turnaj. Anul urmator s-a procedat la o conceptie sofisticata, unde gratia s-a asociat cu un pigment de erotism, protagonista fiind Faye Dunaway. În 2012, „cap de afis„ al afisului nu era nimeni alta decât senzuala si misterioasa Marilyn Monroe.
S-a ajuns astfel la decorul cinetic, un adevarat vertij imagistic, din 2013, când un cuplu ofera pretextul unei compozitii socante. Joanne Woodward si Paul Newman apar pe diagonala, sarutându-se într-un plonjeu, vazuti de sus, ca si cum planeta s-ar învârti odata cu siluetele lor gratioase. Imaginea dateaza din 1958, anul casatoriei lor, ca si al prezentei la Cannes, cu filmul „A New Kind of Love“.
Totul merge ca pe roate, daca nu ar fi ploaia naprasnica, devenita dusmanul editiei
Recunosc ca am transcris acest subtitlu sâmbata seara, sub influenta potopului ce a despicat cerul aici pe Croazeta. A turnat cu galeata toata ziua, în fel si chip, în rafale si monoton, ca o ploaie mocaneasca de pe la noi. Fara fulgere si tunete, dar cu un festival decis sa înfrunte diluviul pluvial. M-a surprins sa vad atâtia oameni (e drept, cei mai multi, critici), la proiectia pentru presa a filmului lui Joel si Ethan Coen „Inside Llewyn Davis“. Povestea a rasplatit asteptarea atâtor cinefili uzi si înfrigurati. În maniera stiuta, cu o întoarcere în timp (Greenwich Village 1961), a celor doi frati cineasti, filmul ne-a introdus în atmosfera muzicii folk, cu o lume calda si blânda si cu mereu nestinsa speranta a reusitei artistice.
Filmul de duminica dimineata, în schimb, „Borgman“, semnat de olandezul Alex Van Warmerdam, ne-a aruncat în cu totul alt univers, al periferiei amenintate de indivizi periculosi, actionând cu sânge rece, în absenta oricarui respect pentru valorile umaniste. De altminteri, Cannes-ul acestui an ne ofera tabloul unor contradictii ce ar trebui sa ne dea de gândit. Uneori o face cu povestiri tandre, tutelate de prudenta si discretie, cum este povestea propusa de japonezul Kore-Eda Hirokazu („Like father, like son“), care pleaca de la descoperirea unei confuzii, ducând la identificarea unor nou-nascuti, cu urmari în existenta atât a fiilor, cât si a parintilor lor. Umor si delicatete nipona. La ora acestei corespondente, jurnalistii acreditati la Cannes au punctat generos filmul iranianului Asghar Farhadi. Personajul principal, Ahmad, calatoreste de la Teheran la Paris la patru ani de la despartirea de sotia acestuia. Prilejul divortului este menit sa-i ofere indicii surprinzatoare despre viata lui si a celor cândva foarte apropiati.
E dimineata. Este duminica si, de necrezut, norii au disparut. Acesta este Cannes-ul adevarat din visele cinefililor si ale cinefanilor: o imagine luminoasa si senina.
Cristian Mungiu, decorat cu Ordinul de Ofiter al Artelor si Literelor
Turbionul mediatic legat de ironizarea lui Cristian Mungiu într-o populara emisiune de televiziune a trecut ca ploaia. Nu toti românii sunt cersetori, iar dovada ca Mungiu este foarte apreciat de francezi am avut-o luni, 20 mai 2013, la orele 15.00, când la sfârsitul conferintei consacrate relansarii conceptului de exceptie culturala în Europa de mâine, Aurélie Filippetti, ministrul Culturii si Comunicatiilor din Franta, i-a înmânat cineastului român încununat cu Palme d’Or în 2007 Ordinul de Ofiter al Artelor si Literelor. Reamintim ca, în 2008, cineastului român i se oferise acelasi ordin, dar în grad de Cavaler.
Ne apropiem cu pasi repezi de alte evenimente legate de România. Miercuri, la orele 16.00, este preconizat un, sa-i spunem, „party“, când la standul românesc vor fi invitati cineasti români si straini, cu intentia promovarii cinematografiei noastre. Joi, la 14.00, în cadrul Programului 2, al scurtmetrajelor de la Quinzaine des Réalisateurs, vom putea vedea filmul lui Radu Jude „O umbra de nor“. Mai sunt, de asemenea, de vazut scurtmetrajele de scoala, vreo 14, de la Short Film Corner, si desigur, filmul de la Cinéfondation, „În acvariu“, de Tudor Cristian Jurgiu.