Daca un timp la orizont nu se intrevede nicio drama, unii devin suspiciosi, ba chiar nelinistiti, normalitatea netraumatica e perceputa ca o tranzitie plicticoasa, lipsita de „eveniment“, dintr-un rau in altul sau din rau in mai rau. Ei recepteaza doar linistea dinaintea furtunii, apatia simturilor in asteptarea declansarii de adrenalina in fata spectacolului unei drame care bine mediatizata poate, de exemplu, transcende tragicul in maretia sacrificiului sau in forta de a invinge implacabilul.
Evolutia umanitatii este vazuta in cele din urma ca o involutie, in sensul triumfului tehnologic si cuceririi cyberspatiului in detrimentul celui spiritual. Conform propriilor noastre mituri, la baza oricarei constructii durabile ar trebui sa existe o jertfa. Ori daca Internetul este marea provocare de azi, pretul sa fie sufletul virusat de angoase, golit de emotie si prada anxietatilor?
Conform teoriei involutiei, cu cât vom ajunge mai sofisticati tehnologic cu atât matricea culturala se va modifica genetic pâna la producerea unor roboti simulând omenescul, capabili de performante uluitoare, dar cu sensibilitate castrata, incapabili sa mai verse o lacrima la un film de dragoste ori in fata unui copac inflorit. Oricum, materialismul obsesiv, avaritia si lipsa de scrupule, pierderea sistemelor de valori sau mai bine zis suprematia unuia singur – banul si goana agresiva de a-l avea, domina azi aproape peste tot, incât filmele de dragoste au devenit desuete iar copacii infloresc neobservati. Foarte bine, vor ridica din umeri cinicii, sentimentalismul e ridicol, emotiile dau prost. In schimb, de o drama toata lumea va fi oricând interesata. O drama purifica si stimuleaza in cele din urma economia, creativitatea, gândirea filosofica, trezeste energii proaspete si deschide canale noi de supravietuire.
Iar daca nu exista pe moment o drama adevarata, ea poate fi provocata, inventata sau imaginata. Provocata de politicieni, inventata de marile corporatii financiare sau imaginata de artisti… O drama pica bine oricând. Iar din jertfa unora vor beneficia intotdeauna cioclii dramelor care stau la pânda gata sa construiasca din cenusa si ruine alte imperii de cifre. Numarul si masura, cele care au pus capat haosului si au ordonat lumea, au ajuns acum ele producatoare de haos. Un haos controlat, insa, de forte malefice, nu mai putin seducatoare intr-o metafizica a autodistrugerii care bântuie mintile celor care isi imagineaza ca din orice tragedie pot avea un profit ori ca sfârsitul, oricum ar arata el, ar fi unul selectiv, care pe ei i-ar ocoli.
Nevoia de cartastrofa e veche. Are radacini biblice si recurente stiintifice sau triviale. De la detaliile Infernului la potopul lui Noe ori la Apocalipsa propovaduita de Noul Testament. Aparitia vietii pe pamânt este si ea rezultatul unei drame cosmice – Big Bangul, ori in teorie biblica, modelarea lumii de mâna divina, proces nu mai putin traumatic. Chiar si aparitia omului, fie izgonit din Paradis, fie ca accident genetic ori in urma unui cataclism natural, este rezultatul unei drame. In toate cazurile insa finalul este benefic, dupa fiecare drama vine un alt inceput, o perioada de inflorire. Legea compensatiei functioneaza natural alternând la nivel de macro si microcosmos pacatul cu pedeapsa, rotind binele si raul, vina si plata, intr-o roata karmica, impingând vehicolul existentei si devenirii pe un drum cu rost. Renasterea, spun unii, n-ar fi existat fara intunecatul Ev Mediu. Razboaiele sunt si ele necesare in echilibrul misterios si crud al istoriei pline de farse si drame care se incolacesc pe spirala sa mai departe, repetând erorile sau provocând altele de intensitati si mai mari.
La alt nivel, subconstient, individul pe cât se teme de catastrofa, pe atât o invoca. Frica, cea mai puternica fantasma iesita din cutia Pandorei, este si cea mai importanta limita umana, coeficientul de aproximare a disparitiei, bariera autoimpusa spre eternitate ori spiridusul care sfredeleste inca haosul aducându-ne din când in când in oase mostre ale frigului si intunericului de dincolo, ale infinitului si dezordinii.
Frica de drama ii face pe oameni s-o invoce in speranta ca ar putea-o imblânzi. In expresiile intelepciunii populare, se spune ca „e bine sa pui raul in fata“ pentru a preveni sau diminua socul intâmplarilor nefericite, dar se mai spune si ca „de ce ti-e frica nu scapi“, viziune deopotriva fatalista si realista. Conceptia ca dupa fiecare perioada proasta „mai vine si vreme buna“ nu poate absolvi teama de imprevizibil si de necunoscut si nici nu poate contrazice legea murphyana, conform careia dupa orice rau poate sa vina unul si mai mare ori zicala ca „o nenorocire nu vine niciodata singura“.
Vestile cele mai zguduitoare sunt cele rele. Fericirea este asumata, ne consideram cumva intitulati sa o traim iar vestile bune fac parte dintr-un firesc la care aspiram in ascuns. Marile emotii sunt provocate de tragedii. Ele capteaza cel mai bine curiozitatea, interesul, apetenta pentru scenarii care sa explice cauzele, intretinând o stare de tensiune si alerta speculate de diverse institutii ale puterii. Mass-media stie cel mai bine asta si ne manipuleaza emotivitatea pariind pe sloganul „no news, good news“, adica nu e stire aceea care nu e proasta. Pe vremuri, mesagerului unei vesti proaste i se taia capul. Azi este recompensat cu o audienta mai mare.
Canalele de stiri din lumea intreaga traiesc din drame. Dictaturile se bazeaza pe frica si amenintari si chiar marile puteri ale lumii vestice recurg la instalarea unor stari de teama si incertitudine prin mentinerea de focare de conflict in diverse zone ale lumii or invocând pericolul terorismului international. Fantasma dramei este fluturata mereu pentru a supune iar frica de viitor, de nefericire sau de moarte ii amplifica autoritatea legitimând forme diverse de dominatie, fie ele politice, religioase ori spirituale.
De multe ori nefericirea personala atrage dorinta unei drame la scara larga. Când sunt loviti de o nenorocire, instinctiv oamenii cauta in jur exemple de nenorociri mai mari ca ale lor. Durerea pare sa se atenueze prin sentimentul ca nu sunt singuri in suferinta ori ca altii sunt chiar mai nefericiti decât ei. Ideea ca drama personala ar duce la nevoia de catastrofa cosmica nu este noua. In tragediile grecesti odata cu crimele pasionale se cutremurau si pamântul si zeii.
Nevoia de catastrofa vine insa si din pierderea iluziilor. Iar azi, mai mult ca oricând, in mintile multora mocneste ideea sfârsitului. Intr-un moment in care dezvoltarea tehnologica a atins performante greu de imaginat chiar cu câtiva ani in urma, in care pâna si cerul pare sa incapa intr-un ecran de computer ori intr-un gadget strecurat in ureche, cu cât inaintam pe spirala cosmica, cu atât iluziile se evapora iar Dumnezeu fuge si mai departe. Am ajuns oare niste cuceritori tristi? Sunt oare inutile reusitele materiale odata ce tot mai multi se plâng de singuratate, depresii, de anxietati? Stari apasatoare de nesiguranta si nefericire trec prin sufletele golite ale soldatilor standardizati nevoiti sa pedaleze pâna la capat in interiorul mecanismelor tot mai performante. Sa vina odata sfârsitul si sa ne absolve!, isi spun in gând campionii extenuati.
Doar ca obsesia sfârsitului lumii aproape s-a banalizat dupa esecul din 2000 când asteptarile de colaps au fost inselate iar lumea si-a vazut de drum mai departe. E adevarat ca sunt mai multe si mai dese dezastre naturale, crize economice mondiale severe, pericole nucleare in escaladare… Canale de televiziune ca History, Discovery sau Weather dedica tot mai mult spatiu posibilelor catastrofe care pot lovi omenirea si pamântul, de la schimbarea polilor magnetici la efectele alinierii planetelor, de la topirea ghetarilor la cresterea intensitatii solare, de la eruptii vulcanice si tsunami la razboaie nucleare. Nostradamus este mereu in prim plan cu catrenele lui fara sens din care specialisti cu diverse diplome descifreaza exclusiv tragedii. Teoriile conspiratiilor prolifereaza si ele, propovaduind sfârsitul fie prin virusuri scapate intentionat din laboratoare, fie prin gaura neagra a acceleratorului de particule din Elvetia unde s-ar recrea particula lui Dumnezeu, si odata cu ea, fireste, Apocalipsa…
Acum e la moda sfârsitul in 2012 prezis nu doar de Nostradamus, ci si de calendarul maias precum si de nenumarati autointitulati experti in apa, cer, pamânt si viitor. Apetenta pentru catastrofa e mai vie ca oricând. Dar in secret fiecare spera ca va supravietui sfârsitului si ca isi va freca palmele multumit, de undeva de sus. Ma tem insa ca ne asteapta inca multe deziluzii.