Înapoi la „cartea de hârtie”!

În introducerea la volumul său „Asul de pică. Ştefan Aug. Doinaş“, George Neagoe, elev al lui Nicolae Manolescu, rememorează că profesorul le-a transmis lui şi colegilor săi o învăţătură menită să-i consoleze ce m-a tulburat chiar şi pe mine care nu mai sunt, din păcate, student de multă vreme, mă tem că din vremuri imemoriale: „Literatura nu vă foloseşte la nimic, dar vă face mai frumoşi!“. E mult, e puţin?! Este enorm.
Ceea ce le-a spus Nicolae Manolescu studenţilor săi mi-a adus aminte de un sfat al unui mare dascăl, cărturar dintr-o spiţă dispărută, de o erudiţie pe cât de vastă, pe atât de vie şi de fecundă: Theofil Simenschy, reputat sanscritolog, cunoscător al unui număr impresionant de limbi, clasice şi moderne, fost profesor de Indoeuropenistică şi Gramatică comparată la Universitatea din Iaşi, autor, între altele, al unui monumental „Dicţionar al înţelepciunii“, cuprinzând aproape 6000 de cugetări, în original şi în traducere românească, extrase din 680 de opere scrise în 14 limbi, de pe toată întinderea culturii universale, în timp şi spaţiu. Fiecărei noi promoţii de studenţi, învăţatul i se adresa nu fără a-şi surprinde auditoriul: „Nu citiţi cărţi bune!“. După o mică pauză de oarecare stupoare continua: „Citiţi numai cărţi foarte bune!“. Altfel spus, mai adăuga ori lăsa să înţeleagă magistrul, folosiţi preţiosul timp dintr-o viaţă, care e atât de scurtă, cu lectura cărţilor mari, fundamentale, fiindcă şi aşa nu veţi reuşi să citiţi decât o foarte mică parte din ele!
Savantul nu se referea numai la cartea de literatură. Dar e uşor de presupus că pe aceasta o avea în vedere în primul rând. Dacă e aşa, atunci nu pot să nu-mi aduc aminte şi de o aserţiune a unui mare romancier: Alejo Carpentier. Într-un sclipitor eseu, el constata cu luciditate că nici o carte de literatură, fie ea şi o capodoperă absolută, nu schimbă lumea; cărţile care schimbă lumea, credea autorul „Ritualului primăverii“, sunt „Biblia“ şi „Capitalul“. Se naşte întrebarea: dacă literatura nu poate schimba lumea, lectura ei o poate face?! Nu mă încumet să răspund, fie şi numai dacă ţin seama de faptul că cei care citesc literatură sunt de cele mai diferite condiţii: morale, intelectuale, sociale, religioase etc. Cititoare este şi fata drăguţă şi zglobie care, ieşind din sala de examen de bacalaureat, îl întreba pe un reporter: de ce să-l citească pe Creangă?! Ce poate să-i spună ei Ion Creangă? Lectura sa cea mai proaspătă era cea a cărţii, desigur pasionante, a unei cunoscute vedete de televiziune cu buze şi sâni prodigioşi. Din ea aflase, credea zglobia absolventă de liceu ajunsă la o răscruce de drumuri, mult mai importante lucruri despre viaţă, despre condiţia umană, menite să-i potenţeze aspiraţiile. Acesta era nivelul, acesta era gradul la care ajunsese… bovarismul ei, căci există şi un bovarism (ca şi un snobism) al lecturii, mai bine zis al cititorului de literatură, dar de grade diferite. Nu toţi suntem la fel de bovarici, aşa cum nu toţi suntem la fel de fericiţi; fiecare este bovaric şi fericit după puterile, visurile şi, vedem la fiecare pas, după averile lui. Un critic vorbea recent de „conexiunea afectivă cu pagina scrisă“ şi de faptul că lectura îi prilejuieşte şi cititorului „un moment al creaţiei, fie şi de rangul al doilea sau al treilea, altul de la cititor la cititor“. Sigur, e greu să schiţezi portretul bunului cititor, cu atât mai mult al celui ideal. S-a observat de multe ori că cititorul ideal nu este neapărat criticul, adică profesionistul rece, raţional, metodic al lecturii. Asta nu înseamnă că nu există, e drept foarte rari, şi critici cititori ideali. Îmi vin în gând doi dintre aceştia, incontestabil cei mai mari, alături de Lovinescu, critici ai literaturii române din secolul XX, de fapt ai literaturii noastre de la origini până în prezent: G. Ibrăileanu şi G.Călinescu. Doi cititori de o genială inocenţă. Într-un eseu intitulat „Paradisul lecturii“, Valeriu Cristea, şi el un cititor de mare performanţă, îi schiţează primului un memorabil portret: „Când se pregăteşte să recitească «Război şi Pace» se aprovizionează cu un stoc serios de ţigări, are emoţii, degustă anticipat voluptăţile ce-l aşteaptă, se pregăteşte ca pentru o mare expediţie. Imaginea lui Ibrăileanu citind una din cele mai frumoase cărţi ale lumii într-o odaie plină de fum greu de ţigară, în care umbrele ficţiunii rătăcesc ca într-un mediu propice, e una dintre cele mai impresionante ale literaturii noastre critice“.
Ibrăileanu retrăia astfel, la fiecare relectură, timp de şapte zile, ca în mitologie, facerea unei lumi în care se simţea mai implicat, cu toată fiinţa, decât în cea reală: „Ai uitat că ai în mână o carte, o operă de ficţiune, că-ţi vorbeşte un scriitor. Ai plecat de acasă de la tine şi eşti aiurea. Şi pe urmă cartea te duce, dar fără să bagi de seamă că ea te duce, la o petrecere de ofiţeri, într-o societate de fete, la moşia unui general, la război, la Austerlitz, la o rudă a familiei Rostov. Şi niciodată în viaţa reală, n-ai fost într-atâta lume, printre atâţia oameni, pe care să-i cunoşti atât de bine. Cele şapte zile cât stai cu cartea asta în mână, rudele tale nu mai au destulă realitate, prietenii parcă sunt în trecut“.
Aproape eşti tentat să te întrebi: Roland Barthes ştia oare de această aventură a Cititorului cu majusculă Ibrăileanu când scria: „A citi înseamnă a dori opera“? A citi opera dar, mai ales, a o reciti. La urma urmei, postula un reputat teoretician al lecturii, nimeni nu te obligă să citeşti, dar ai obligaţia să reciteşti. Avem dreptul şi toată libertatea să nu citim, nu ne obligă nici o lege, nici o constituţie, nu ne obligă nici măcar Uniunea Europeană, ocupată cu alte probleme, de exemplu cu legislaţia privind protecţia liliecilor, dar avem datoria să recitim. Pentru scriitorii de la „Viaţa Românească“, şi nu numai, inclusiv Sadoveanu, Ibrăileanu, înainte de a fi Criticul, „Curtea de casaţie“, cum a şi fost numit, era cititorul ideal. Aşa cum Lovinescu însemna – mărturisea Ion Barbu – „singura noastră raţiune de a scrie“.
Să ne amintim şi de celălalt mare cititor pe care l-am pomenit – G.Călinescu: „Cărţile nu se citesc în public; cu ele te închizi în casă, în singurătate: Poziţia în care consulţi o carte este de o însemnătate capitală. / Versurile, spre pildă, se citesc umblând în jurul odăii, pentru a le da un ritm declamator. (Este una dintre probele la care Călinescu supunea poezia şi pe poeţi în faimoasele sale cursuri de la Universitatea din Iaşi. Cine l-a auzit rostind romanţa „Pe lângă plopii fără soţ“, de exemplu, în româneşte sau/şi în versiune italiană, ori cine l-a ascultat citindu-şi poeziile proprii îşi dă lesne seama că aceasta era metoda sa de lectură a poeziei – nota mea C.C.). Romanele de acţiune le citesc întins jos cu capul în mâini, ca un fel de şef de stat major deasupra unei hărţi strategice pe care îmi studiez mişcarea eroilor. / Literatura de analiză se gustă, culcat pe spate. După fiecare moment psihologic, ai astfel prilejul să laşi cartea jos şi să urmăreşti cu ochii în tavan perspectivele sufleteşti ale cărţii“.
Cine avea să spună la câteva decenii după ce scrisese Călinescu articolul „Cum se citeşte o carte“, din care am citat, că lectura criticului este o lectură gânditoare?!
Sunt destule voci mai mult sau mai puţin alarmate şi alarmante, multe Casandre care îi prezic „cărţii de hârtie“ un viitor deloc fast. Îngrijorarea are, fără îndoială, o anumită justificare, într-o epocă a Internetului. S-ar putea să se întâmple însă ceea ce s-a petrecut în spaţiul mass-media, mai exact al audiovizualului. Acum câteva decenii nu puţini sceptici îi cântau prohodul radioului. Se estima, dacă nu dispariţia, în orice caz, o marginalizare a acestuia, pe măsura intrării tot mai masive a televiziunii în spaţiul public şi privat. În realitate, prezicerele sumbre au fost total infirmate. Radioul nu şi-a pierdut statutul, ba chiar şi l-a întărit, audienţa sa continuând să fie chiar mai largă decât a televiziunii şi în zilele noastre. Fireşte, se pot găsi multe explicaţii ale acestei situaţii: de ordin tehnic, psihologic etc. Există pericolul, căci de un pericol ar putea fi vorba, ca noile suporturi, noile mijloace tehnice, oricât de moderne şi acaparatoare, să elimine obiectul carte? E greu de crezut, măcar şi dacă avem în vedere motive ce ţin de confortul fizic şi sufletesc al cititorului. Dar nu numai. Tradiţia, care în această privinţă e literalmente fabuloasă, are nu doar un puternic impact psihologic, ci şi o binefăcătoare inerţie. Alexandru Paleologu, şi el un mare cititor, povestea că a citit de-a lungul vieţii „Război şi Pace“ de 14 ori, prima dată la o vârstă fragedă, când la lectura capodoperei lui Tolstoi adolescentul a plâns. Solicitat într-un interviu să spună ce crede, dacă un tânăr de azi ar mai plânge la lectura unei asemenea cărţi, Paleologu a răspuns în stilul său binecunoscut că, dacă nu e idiot, sigur va plânge.
Nu-mi pot imagina pe cineva plângând la lectura romanului lui Tolstoi sau a altui mare roman pe ecranul computerului. Decât doar dacă are o problemă ce ţine de oftalmologie, nu de emoţia estetică. Dar să-l mai şi recitească, şi încă de 14 ori, ca Paleologu!.. Pe un asemenea suport ar fi un adevărat supliciu.