În umbra Tatălui. Glosse psihanalitice despre Agassi, Safin şi Năstase

Agassi a făcut întreaga lui viaţă ceea ce a urât să facă: să joace tenis. Împins de la spate de un tată frustrat şi ratat, care fantaza să trăiască prin delegaţie gloria la care el nu avusese acces, micul Andre a avut parte de o copilărie deosebit de nefericită. Ca şi Tami, sora mai mare, ca şi Philly, fratele înainte născut, Andre a întruchipat la rându-i speranţa lui Mike Agassi că va avea un copil campion mondial la tenis, plin de bani şi adulat de public. Dezamăgit rând pe rând de copiii mai mari, părintele a descoperit la mezin un talent şi o predestinare care l-au motivat să-i transforme acestuia copilăria într-un adevărat infern. În loc să se joace, să stea pe lângă maică-sa sau să mănânce ceva plăcut, Andre petrecea ore întregi pe terenul din curtea casei lor, vecină cu deşertul Las Vegas.
Locul de amplasare a reşedinţei familiei Agassi a fost ales în funcţie de spaţiul pe care tatăl avea să construiască un teren de tenis. După nenumărate vizionări, tatăl s-a hotărât. El singur făcuse planurile terenului. Mai mult, Mike a inventat o maşină de aruncat mingile, pe care micul Andre o botezase „Dragonul“. Puştiului de cinci ani i se părea că monstrul nu se va opri niciodată din aruncat mingi pe care el să le fugărească şi să le lovească cu racheta. Dacă se revolta, era bătut, pedepsit şi ameninţat. Iar cine l-a cunoscut pe Agassi senior ştie cât de cumplit era acesta la mânie.
Tatăl lui Andre Agassi, Mike, era un om de o severitate neobişnuită. De asemenea, era un bărbat extrem de violent, un adevărat terorist pentru orice nu catadicsea să i se supună. Iată doar câteva episoade ce demonstrează aceste trăsături oribile de caracter.
Odată, pe când şofa avându-l alături pe Andre, tatăl a intrat în conflict cu alt conducător auto. El s-a aplecat, a scos din torpedou un revolver, l-a fluturat pe la nasul copilului, ameninţându-l pe celălalt şofer, aflat în dreapta maşinii lor. Andre a îngheţat de groază. Altădată, tot pe şosea, certându-se în trafic cu un şofer de tir, Mike a blocat calea acestuia şi l-a provocat să coboare pe carosabil. L-a bătut măr, lăsându-l pe bietul om lungit pe caldarâm, apoi s-a suit la volan şi a demarat în trombă, în vreme ce micuţul Andre privea înlemnit cum sângele tipului se amestecă cu apa ploii ce începuse să cadă. Cândva, după ce se clasase pe locul patru la un turneu de juniori mici, primind un premiu de consolare pentru „fair-play“, Andre a spus tatălui că nu-şi dorea o asemenea cupă. Mike a luat trofeul, l-a aruncat pe jos, în plină stradă, l-a izbit cu picioarele, culegând apoi resturile şi azvârlindu-le în maşină. Asta era Mike Agassi, cel care visa ca Andre să fie numărul unu mondial. Cum să înfrunţi un astfel de padre padrone?
Iar drama lui Agassi jr. a constat în faptul că ştia să joace desăvârşit tenis, că avea talent cu carul, că era încăpăţânat şi că ura să piardă. Însă este clar, pentru orice minte cât de cât lucidă, că el nu putea să iubească acea activitate care l-a văduvit de copilărie şi care i-a amărât tinereţea. Din păcate pentru Andre, tenisul rămânea singurul lucru pe care ştia să-l facă bine. Era singurul lui job din care putea să scoată bani. O grămadă. De aceea a persistat în cariera pe care nu şi-o dorise niciodată. Dar să afirmi, ca Ilie Năstase, că dacă nu i-a plăcut tenisul, şi în plus s-a şi dopat, să facă bine să înapoieze titlurile, medaliile şi banii – asta nu se face!
Păi dacă Agassi, urând tenisul, a câştigat opt titluri de Mare Şlem, iar Nasty, iubindu-l, doar două, cine dintre ei doi este campionul, cel merituos, cel care nu a înşelat tenisul? Mă tem că americanul. Şi de ce să înapoieze cupele, mă rog? Nu erau acolo munca, durerea, zbaterea, voinţa şi geniul său? Dacă în ciuda lui însuşi omul ăsta a făcut atâta performanţă, de ce să se dezică de ea? Oare cum ar fi fost dacă puştiul din Las Vegas ar fi iubit tenisul? Am mai fi vorbit oare astăzi despre supra-recordurile lui Federer?
Din nefericire şi rusul Marat Safin gândeşte în acelaşi registru ca şi Năstase, fireşte, fără să fi citit cartea americanului, autobiografia Open: „Se simte vinovat? Atunci să înapoieze titlurile, banii şi Grand Slam-urile câştigate. Dacă tot doreşte să fie fair-play, ar trebui să o facă până la capăt. ATP are un cont în bancă, aşa că ar putea să le înapoieze banii, dacă vrea“ (interviu din l’Equipe). El înţelege la fel de mult ca şi Nasty mesajul formulat de campionul yankeu – adică deloc. Mai mult, ca şi Iliuţă, rusul nu are decât două titluri de Mare Şlem, ceea ce e destul de frustrant, până la urmă, în comparaţie cu Andre, care a câştigat de patru ori mai mult. Nu în ultimul rând, Safin este şi el personaj în Open, unul antipatic, despre care Agassi spune că ar fi un „adevărat pericol public“ – fapt nu foarte departe de adevăr, dacă e să ţinem seama de ieşirile necontrolate şi penibile ale talentatului jucător din Rusia, un ins complexat şi violent.
Şi, în definitiv, nu de fair-play este vorba, nu de culpabilitatea exterioară, faţă de ceilalţi din circuit sau din lumea tenisului, ci de vinovăţia lăuntrică, cea care nu te lasă să dormi şi să trăieşti bine. E destul de ciudat că un compatriot al lui Dostoievski nu înţelege abisul unei drame la care e condamnat un semen al său. Căci e simplu: suferi atunci când sufletul îţi este sfâşiat, atunci când devine prizonierul unei dileme. Este exact cazul lui Andre Agassi… Dar de unde atâta înţelegere când este vorba de Marat Safin?