În plin romantism

Nicolae Dabija, Tema pentru acasa (Roman), Editura Princeps Edit, Iasi, 2009, 374 p.

Prin volumul recent aparut, „Tema pentru acasa“, Nicolae Dabija, poetul si publicistul de la Chisinau, a reusit sa ne surprinda chiar de la titlu, mai precis, de la subtitlu. Prezenta unui compus din lexicul didactic, în titulatura, ne-a îndreptatit, la prima „citire“, pâna la reperarea „avertismentului“ „(roman)“, de pe coperta, sa-l consideram publicistica, în seria altor scrieri cu care ne-a obisnuit autorul. Dar n-a fost sa fie asa! Si, odata deschisa cartea, a urmat o lectura captivanta.
Un „Cuvânt“ preliminar rezuma povestea neobisnuita care a determinat scrierea cartii, a carei actiune începe în satul Poiana, la 28 iunie 1940. Daca ne-am opri aici din citit, am completa, fara efort, fisa evenimentului, cu numele teritoriului si al celor care au facut din 28 iunie 1940 o data istorica. Personajul principal, profesorul de limba si literatura româna, Mihai Ulmu, în acel moment, se afla la ora, cu elevii ultimei clase de liceu, urmând sa încheie, ca de obicei, cu „tema pentru acasa“. Atmosfera aminteste „La dernière classe“: aceeasi invazie a vecinilor … neasteptati de nimeni, prusaci la Alphonse Daudet, rusi la Nicolae Dabija. Acestia din urma patrund în sala de clasa si înlocuiesc, într-un gest de „Vae victis!“, portretul lui Eminescu cu cel al lui Stalin. De aici încolo lucrurile se precipita, ora urmatoare nu mai are loc, si nici controlul temei indicate. Mihai Ulmu este deportat în Siberia, întrucât îsi asuma faptele clasei sale, extrem de grave, la adresa Puterii Sovietice: dubla profanare a portretului lui I. V. Stalin, mai întâi prin îndepartarea acestuia de pe perete, si cu adaosul unui retus în linia mustatilor, apoi, prin reasezarea poetului M. Eminescu. Catre locul detentiei, este urmat, fara sa banuiasca, de una dintre elevele sale, Maria Razesu, care îl iubea în taina. Pretextul: returnarea unui volum de M. Eminescu, împrumutat de la Mihai Ulmu. Reîntâlnirea, urmata de o scurta evadare a celor doi, când se si casatoresc simbolic, marcheaza decisiv destinul profesorului. Existenta paralela, în penitenciare diferite, le face detentia suportabila, dupa capturare. Nasterea copilului, separarea acestuia de mama la împlinirea vârstei de 2 ani, prin predarea la orfelinat, alias „fabrica de infractori“, o noua tentativa de evadare a Mariei pentru a-si salva „puiul“ din ghearele tifosului, împuscarea grava a eroinei, moartea acesteia, urmata de aceea a lui Stalin si prabusirea sistemului penitenciar din Siberia, iesirea lui Mihai Ulmu din detentie, recuperarea fiului sau identificat ca azilant la Nadrecinoie, revenirea la Poiana, direct în sala de clasa si, în sfârsit, verificarea „temei pentru acasa“, dupa … 13 ani, sunt principalele momente care alcatuiesc viata personajului sub semnul istoriei.
Publicistul militant si poetul, aparent, au cedat locul romancierului. Acesta din urma ne propune o noua formula, în care, identificam cele doua ipostaze scriitoricesti ale lui Nicolae Dabija. În organizarea romanului recunoastem editorialistul, caci naratiunea este divizata în 60 de capitole (editoriale) succesive si, totusi, autonome, în sensul ca lectura independenta a fiecaruia devine cu putinta. Remarcam titlurile percutante prin capacitatea rezumativa: de pilda, „Orfelinatul“ trimite la locul în care, perseverent, Mihai Ulmu îsi recupereaza fiul; „Lanul“ si „Lectia de literatura“ abreviaza cele doua sectoare de „concentrare“ a populatiei din Poiana: pe de o parte, câmpul unde „suflarea satului“ a iesit pentru „adunatul pâinii“ (adica seceris), pe de alta parte, scoala unde generatiile tinere se pregatesc pentru „ceva mai mult“ decât parintii lor, ambele, curând, în impact cu „eliberatorul … ocupant“
Actiunea, structurata simetric, se deschide si se închide cu o ora de curs, în care ponderea revine momentului didactic „Tema pentru acasa“.
Cum am mai spus, în carte, reîntâlnim publicistul, dar fara vehementa din tabletele-tip „La ordinea zilei“ sau chiar „a istoriei“. Faptul se explica prin problematica romanului, axat pe Iubire, ca principiu fundamental de existenta, nu numai în varianta sublima cântata de poeti, ci si ca posibilitate de convietuire. Nicolae Dabija pledeaza pentru iubirea-pasiune, dar, mai ales, pentru iubirea-armonie interumana, adica pentru îngaduinta si toleranta aproapelui, cheia conversiunii imposibilului în posibil. Maria are un iubit, dar cu toti ceilalti se comporta ideal, respectând si realizând Binele comun. Într-un fel, aceasta este „teza“ romanului, caci nu numai titlul este didactic, ci si intentia autorului, într-un sens pozitiv.
Destinul lui Mihai Ulmu devine exceptional prin dragostea exceptionala pe care i-o poarta Maria Razesu. Dimensiunile acestui sentiment depasesc scara normalitatii. Eroina pleaca în cautarea omului iubit în îngrozitoarea Siberie, cu elanul tineretii si al iubirii. Informatiile noastre despre acel loc, de la supravietuitori ai „transferului“ istoric fortat, stau toate sub emblema „horresco referens“. Forta iubirii face posibila calatoria unei eleve de liceu de una singura, „la capatul lumii“, în paralel cu trenurile „mortii“ (ale deportatilor) si ale dezastrelor de razboi, sub pretextul returnarii unei carti împrumutate, dar cu scopul real de a fi alaturi de omul iubit. Gestul ei iesit din comun o situeaza în plin romantism, ca si multe alte detalii: înfatisarea profesorului („cu fata palida, plete lungi si negre ca de carbune… ochi obositi de lectura“), coincidenta intersectarii celor doua trenuri care pe cai diferite îi ducea în Siberia pe cei doi („Într-o noapte… aparu un alt tren din directie inversa în al carui geam zari postat un chip care i se paru cunoscut: o tânara care semana ca doua picaturi de apa cu una dintre elevele lui – Maria Razesu… dar ce sa caute ea în Siberia?“), nunta lor în taiga, aceeasi taiga care a dat fiori celor obligati sa o cunoasca îndeaproape, transportul încapatorului rucsac, pregatit de Maria, la Poiana, pentru festinul de nunta, de la fata de masa cu „horbotica“ spumoasa, pâna la cele doua paharute care au ajuns intacte în fata mirilor, schimbul de inele confectionate din iarba, personajele angelice, luminoase (Maria, Mihai) în opozitie cu maleficii Kudreavtev si Liubov Herbertovna Skreab, „locatia“ Siberiei tortionare pentru dragostea cea mai liliala cu putinta etc. etc.
Sentimentul care anima eroina netezeste toate asperitatile dintr-un fel de „drum al crucii“. Ca un apostol modern al Iubirii, îmblânzeste totul în calea ei, facându-si aliati din potentialii inamici. Ajunsa la punctul de detentie, reuseste, cu zâmbetul pe buze, si iubirea în suflet sa dobândeasca un loc de munca în închisoare, adevarata izbânda în planul ei secret. De acolo este mai aproape de Mihai Ulmu pe care îl dirijeaza într-o prima evadare comuna. Incredibil, pentru început, tentativa lor pare promitatoare, cei doi alearga spre libertate într-un spatiu aproape complice, cu toata ostilitatea lui fireasca. Iubirea lor este atât de frumoasa, încât acceptam conventia propusa de autor, cu tot neverosimilul ei: de la peisajul cu trifoi si romanita, mai degraba, „dus“ prin ochii mintii de la „bastina“, cadru al patului nuptial sub cerul siberian, pâna la Raul din clima, fauna, ori din autoritati, „dezactivat“ pentru câteva clipe (zile). Poemul trait de cei doi fugari este sublim ca si natura care îi ocroteste pâna la un punct. Câinii dresati cu profesionalism si calaii înarmati pâna în dinti scurteaza brusc „voiajul de nunta“ al evadatilor care deja „atinsesera cu mâna cerul“. Pentru cei doi, viata reintra în fagasul normal de penitenciar, dar în numele iubirii si sub semnul acesteia. „Infernul“ sistematic organizat devine suportabil. Maria, cu fizicul ei delicat, executa munci demne de Hercule (sparge gheata „beton“ si sapa gropi în solul de „cremene“ al Siberiei). În paralel cu ea, nu mai putin delicatul profesor trece prin încercari similare.
Alaturi de militantul „deghizat“ în romancier, nu de putine ori întâlnim poetul. Dupa Constantin Stere, poetul Nicolae Dabija readuce în literatura româna natura unica a Siberiei, în care grandoarea se conjuga cu destinatia de trista amintire. Siberia este asimilata iadului, inversând emblema acestuia cu frigul: „În iad nu e imposibil de cald. În iad e insuportabil de frig. Frig de suna oasele-n tine, când lacrima pe care o slobozi – în drumul de la ochi si pâna la pamânt – se preface în margea de sticla, iar aerul devine palpabil, irespirabil, fara sa mai poata intra pe nari, din care cauza simti cum te sufoci. În iad ninge cu fulgi înghetati, care te biciuiesc nemilos, ca sticla farâmitata… Ninsoarea biciuieste, gheata taie precum cutitul. Crivatul arde. În cazanul Gheenei e mai suportabil decât aici“.
Cartea este, indirect, o pledoarie pentru bucata de pamânt numita chiar de rapitori Basarabia, pentru destinul ei nedrept, pentru intelectualii ei tragic disparuti. În text nu apare niciodata acest nume. El este doar sugerat: prin ziua fatidica, prin satul Poiana, unde elevii învata, „anul întreg“, Eminescu, iar taranii „aduna pâinea“, prin toponimicele Raut si Orhei, prin camasa cu „ozoare basarabene“ (broderii) purtata de Mihai Ulmu, prin limba cu termeni specifici.
În detaliile referitoare la malul Rautului si Orhei (i lui Tudor Soimaru), „simtim sub picioare“ pamânt românesc, „eliberat“ si înstrainat simultan. Imaginea „eliberatorilor“ pe care ne-o propune autorul, poate pentru a apara, postum, demnitatea victimelor, este o varianta, în aparenta, atât de îmbunatatita, încât, pentru o fractiune de secunda, am dori sa-i cunoastem, dar, la scurt timp, deja îi repudiem. Ne displace ca se asaza în locul divinitatii izgonite („Tatal Nostru“ – I. V. Stalin) si ca actioneaza, într-o conceptie aberanta, în numele Binelui. Unul dintre ei pretinde ca detinutii sa stea în fata lui ca în fata unui… preot. Se considera nici mai mult, nici mai putin „un artist“, în propria exprimare: „stiu sa fac dintr-o camera de tortura un templu“ (…). Eu nu desfasor anchete, ci le oficiez. Observatia „Daca nu biruiam noi în revolutia din 1917, biruiati voi. Si eu eram cel batut, iar tu-mi trageai cu papucii-n ficati“ ne aminteste „Cimitirul vesel“ de la Sapânta si unul din textele inscriptionate: „Aici zac eu si te uiti tu! / Mai bine ai zacea tu si m-as uita eu!“
Imaginea tutelara a noii lumi este închisoarea, al carui elogiu servitorii acesteia nu se sfiesc sa îl faca: „E necesar pentru o societate sanatoasa ca fiecare membru al ei sa treaca macar pentru o perioada cât de scurta prin aceste scoli de calire fizica si morala a cetateanului. Am avea atunci, cu siguranta, o societate ideala“. „Închisoarea e o universitate a vietii“. Conform acestei conceptii, identitatea dintre orice locatie care orienteaza indivizii spre închisoare si aceasta din urma, devine obsedanta: trenul este o „închisoare pe roti“, Zarianka, loc de detentie, o „închisoare subdivizionara“ fata de U.R.S.S. „multiplu al tuturor închisorilor!“ Telul acestor lacase de exterminare a fiintei umane trebuie îndeplinit cu orice pret. Dorinta condamnatului Mihai Ulmu de a nu mai trai, dupa moartea Mariei, este dezavuata de colonelul Kudreavtev: „Vei muri, dar nu când vei dori tu (…) ci atunci când vom dori noi (…). Te vom trata mai întâi, pentru a te putea omorî. Nu avem nicio placere sa tragem într-un om mort“. Altcineva hotaraste soarta condamnatului, pentru ca „odata ajuns acolo, el înceteaza sa mai fie om, devine un numar, caruia, cel mai tare, îi este frica nu de moarte, ci de viata“.

Nicolae Dabija imagineaza, sub semnul neobisnuitului, o frumoasa poveste de dragoste, ireal de frumoasa, „ca-n romane“, într-un context bicromatic constant, „alb/negru“, ca în cel mai autentic romantism. Cadrul actiunii concentreaza mizerie materiala si morala, în conditii speciale de razboi si de detentie pe masura: Siberia. Minunatul episod, cu totul si cu totul neobisnuit, se armonizeaza cu fapte la fel de neobisnuite: plecarea Mariei, cu acordul plenar al parintilor la un drum lung cât doua continente, cu o singura invariabila „à la guerre comme à la guerre“; existenta unui liceu satesc, cu personal de elita în Poiana anului 1940; pretextul Mariei de a pleca; dezbaterea elevilor despre iubire, reluata dupa intruziunea tabloului lui Stalin si doborârea tricolorului si multe altele. Toate acestea apartin unui construct în care militantul Nicolae Dabija nu lasa „armele“ nici atunci când scrie despre dragoste.