Arturo Pérez-Reverte, Tangoul Vechii Gărzi, traducere şi note de Dan Munteanu Colán, Editura Polirom, Iaşi, 2014
„Tangoul reprezintă confluenţa mai multor elemente: tangoul andaluz, habanera, milonga şi dansurile sclavilor negri. Acei gauchos din pampas, pe măsură ce se apropiau cu chitarele lor de cârciumile, prăvăliile şi bordelurile de la periferia Buenos Aires-ului, au creat milonga, care era cântată, şi în cele din urmă tangoul, care la început era o milonga dansată. Muzica şi dansurile africane au fost importante, pentru că în epoca aceea perechile dansau ţinându-se de mână, nu îmbrăţişate.“ Astfel explică Max Costa, unul dintre personajele centrale ale romanului Tangoul Vechii Gărzi de Arturo Pérez-Reverte, evoluţia pasionalului – şi pasionantului – dans şi cântec argentinian în faţa interlocutorilor săi, soţii Armando şi Mecha de Troeye, tovarăşii lui de călătorie pe transatlanticul Cap Polonio, în drum spre Buenos Aires, unde Armando, celebru compozitor, voia să ajungă pentru a compune un tango.
Întâlniri şi regăsiri
Apărut în anul 2012 şi devenit rapid best-seller în Spania şi în alte ţări europene, ca să nu mai vorbim de spaţiul cultural hispanofon, prezentul roman al lui Pérez-Reverte dă cititorului obişnuit cu tematica autorului spaniol senzaţia că include în paginile sale majoritatea preocupărilor pe care acesta le-a demonstrat în creaţiile anterioare. Dar, în egală măsură, că reprezintă şi ceva pe deasupra. Căci, fără îndoială, pentru un scriitor atât de celebru cum e Arturo Pérez-Reverte, nu ar avea sens ca lucrurile ori strategiile (narative sau stilistice) cunoscute să fie repetate fără a fi mult nuanţate, câtă vreme el a încercat ca prin fiecare carte publicată să deschidă un alt drum – sau cel puţin încă o uşă – în faţa celor pasionaţi de explorarea unor lumi ficţionale noi. În orice caz, e adevărat că în relaţia complicată a protagoniştilor din Tangoul Vechii Gărzi se pot recunoaşte o parte din tensiunile şi apropierile ori îndepărtările succesive ale personajelor prinse într-o vâltoare amoroasă care nu se putea împlini şi nici rezolva întru totul satisfăcător la nivel romanesc, aşa cum erau evidenţiate toate acestea în Asediul (2010). Acum, însă, Max Costa şi Mecha Inzunza (de Troeye) reprezintă nişte protagonişti remarcabili, cărora autorul le construieşte cu luare aminte biografiile – şi chipurile marcate de trecerea anilor, în vreme ce trăirile le-au rămas la fel de năvalnice ca în anii tinereţii. Ce doi, trecuţi de şaizeci de ani şi reîntâlnindu-se după decenii, se recunosc şi se redescoperă – nu fără dificultate!… – amintindu-şi cu câtă atenţie se studiaseră cu ani în urmă, la bordul transatlanticului Cap Polonio, în ritmuri de tango, într-o ameţitoare combinaţie de interes şi atracţie spontană care aminteşte, pe alocuri, maniera de a scrie pe care Arturo Pérez-Reverte o exersase într-o carte anterioară, Maestrul de scrimă (1988), dacă e să avem în vedere întâlnirile pe muchie de cuţit dintre Jaime Astarloa şi Adela de Otero.
Tangoul Vechii Gărzi este o excelentă combinaţie de roman de dragoste şi carte de aventuri, plină de episoade care ţin cititorul cu sufletul la gură, condimentată cu răsturnări spectaculoase de situaţie, cu elaborate şi impresionante strategii de seducţie în care nu se mai poate stabili întotdeauna cu claritate cine este cel/ cea care seduce şi cine decide să se lase sedus, miza esenţială a lui Pérez-Reverte fiind evidenţierea unei pasiuni care trece cu uşurinţă peste toate ravagiile posibile ale vârstei şi peste toate neîmplinirile ori eşecurile inerente. Iar această pasiune începe în 1928, într-o călătorie transatlantică, dar nu e uitată nici de Max şi nici de Mecha, căci firele ei sunt reînnodate în 1937, la Nisa, pentru ca, după încă trei decenii, cei doi să se regăsească, întâmplător, la un hotel de lux din Sorrento, în timpul unei epocale partide de şah jucate de tânărul Jorge Keller, nimeni altul decât fiul fostei doamne Inzunza-Troeye.
Tango, señora?…
„Sub aspect muzical, tangoul nu are cum să fie important. Singura importanţă e aceea pe care i-o dăm noi“, scria Jorge Luis Borges în Istoria tangoului. Şi continua astfel scriitorul argentinian: „Tangoul poate fi subiect de discuţie şi chiar îl discutăm, dar închide în el, ca orice lucru adevărat, o taină. (…) S-ar putea spune că fără înserări şi nopţi la Buenos Aires nu se poate face un tango şi că în cer ne aşteaptă pe noi, argentinienii, ideea platonică a tangoului, forma lui universală.“ Arturo Pérez-Reverte cunoaşte foarte bine aceste afirmaţii – şi e conştient că şi cititorii săi le cunosc. De aceea, păstrează mereu, printre episoadele desprinse parcă din filmele de acţiune şi printre paginile ce duc cu gândul la foiletoanele de spionaj, acea atmosferă specifică a capitalei Argentinei şi la substratul său cultural, cu atât mai mult cu cât Armando de Troeye e convins că, dacă nu va păşi el însuşi în localurile – fie ele chiar rău famate – din Buenos Aires, nu va reuşi niciodată să înţeleagă esenţa tangoului şi, deci, va fi incapabil să compună muzica pe care atât de mult şi-o doreşte.
În plus, romancierul sugerează mereu, cu graţie şi dezinvoltură, că povestea pe care o istoriseşte – în primul rând povestea de dragoste dintre Max şi Mecha – nu e deloc una obişnuită. Iar pentru ca mesajul şi sensurile cărţii să fie şi mai pregnante, Pérez-Reverte subliniază mai cu seamă ultima lor întâlnire, aflaţi acum amândoi la o vârstă la care se presupune că majoritatea lucrurilor importante ale vieţii au fost deja spuse ori învăţate – iar dacă nu, măcar trăite. Însă Max şi Mecha au surpriza să se descopere unul pe celălalt (şi fiecare pe sine!) mult mai vulnerabili decât crezuseră vreodată că ar putea fi, însă au deopotrivă şansa să se privească în ochi şi să contemple, fiecare în regretele celuilalt, tot ceea ce ar fi putut fi împreună şi nu au avut curajul să fie: adică, nişte oameni pur şi simplu fericiţi.
Romanul în ansamblul său este axat pe două linii convergente: pe de o parte timpul, curgerea lui şi efectele sale asupra fragilei fiinţe umane, iar pe de alta descrierea unei epoci frumoase, strălucitoare, dar care şi-a trăit deja ultimele clipe. Este epoca eleganţei şi onoarei, a manierelor care ulterior au fost considerate „demodate“, epoca „tangoului Vechii Gărzi“ (unul dintre tangourile celebre din Buenos Airesul adolescenţei lui Max Costa). Iar acel glamour specific sfârşitului anilor ’20, ca şi luxul zonei de coastă italiană, cu hoteluri somptuoase cu vedere spre Golful Napoli de după patru decenii, sunt excelent creionate de Arturo Pérez-Reverte, cel care, în plus, tocmai pentru că titlul cărţii sale trimite la universul muzicii şi al dansului, îşi structurează discursul romanesc urmând, în numeroase momente, ritmurile de tango, de milonga sau de habanera. Muzica interioară a textului de faţă ţine de o capacitate intuitivă a autorului, în mare măsură axată pe improvizaţie, pe variaţiunile pe aceeaşi temă, pe repetiţii şi alternări ale punctelor de fugă. Cititorul înţelege astfel pe parcurs că dincolo de interesul deşteptat de proza lui Pérez-Reverte la nivelul acţiunii propriu-zise, elementul fundamental al Tangoului Vechii Gărzi este legat îndeaproape de jocul luminilor şi umbrelor, de detaliile prezentate cu minuţiozitate (fie că e vorba despre o pereche de mănuşi elegante de damă, fie de un şirag de perle), de atmosfera excelent redată. Pe urmele unor predecesori precum Graham Greene sau John Le Carré, Arturo Pérez-Reverte e decis ca în acest roman să demonstreze că arta unui veritabil romancier se regăseşte tocmai în amănuntele care, adesea, sunt sacrificate în proza contemporană fie în favoarea analizei psihologice, fie în aceea a experimentului narativ gratuit.
Jocuri şi literatură
Fără să fie lipsită de elementele ce creionează profilul interior al protagoniştilor, Tangoul lui Pérez-Reverte exclude cu grijă orice experimente de prisos şi pune în evidenţă jocul celor doi protagonişti – joc erotic, dar deloc lipsit de încercarea amândurora de a şi-l subordona pe celălalt, devenind, deci, veritabil joc de putere. Apoi, fiecare exprimă şi se expune exact în măsura în care (se) ascunde, iar Mecha excelează pe acest teritoriu, căci eleganţa ei înnăscută o păstrează la distanţă de privirile prea insistente ale celor din jur, chiar şi ale celor pe care-i iubeşte – ori mai cu seamă de acestea.
Interesant este şi că, pe lângă numeroasele puncte de intrigă şi conflictele secundare pe care le construieşte, Pérez-Reverte reuşeşte şi să stabilească o (poate) neaşteptată legătură între problemele sau interogaţii esenţiale ale omului contemporan şi situaţiile în care sunt puse personajele din Tangoul Vechii Gărzi. Neliniştile lui Max şi ezitările de care dă dovadă uneori Mecha (dar şi hotărârile ei) sunt ale noastre, iar paşii lor, câteodată perfect adecvaţi ritmurilor de tango, alteori pur şi simplu nesiguri din cauza vârstei ori a insuficientei încrederi pe care o (mai) au în ei înşişi, demonstrează că autorul ştie perfect cum să-şi determine lectorul să fie, în fiecare moment, unul implicat – în povestea pe care o citeşte şi, deopotrivă, în dezlegarea sensurilor existenţei personajelor.
Însă acest lucru este valabil şi funcţionează perfect nu doar în cazul protagoniştilor, ci şi în cel apariţiilor secundare sau chiar episodice, căci autorul construieşte o întreagă galerie de personaje de neuitat, de la Armando de Troeye, Jorge Keller, Irina Jasenovici sau Susana Ferriol. Toate sunt excelent creionate, bine construite, dar dau şi senzaţia că prind realmente viaţă în paginile cărţii, însufleţind-o. În acest fel, scriitorul realizează şi o impresionantă frescă a societăţii şi a perioadelor descrise, Tangoul Vechii Gărzi devenind un adevărat univers pe care ficţiunea îl ia, încet-încet, în stăpânire. Şi chiar dacă viaţa bate mereu literatura, Arturo Pérez-Reverte demonstrează prin acest roman că atunci când e bine scrisă literatura poate concura cu succes existenţa cotidiană. Şi, cu siguranţă, că e mai frumoasă decât aceasta.