Pornind de la epistolarul lui Alexandru Musina – in care de altfel se manifesta pe deplin
sclipitoarea sa personalitate –, reiau articolul „Pacientii si sapientii“, publicat in „Vatra“ prin 2009. Este un omagiu modest, pe care il vom adânci in numerele viitoare ale revistei. (M.I.)
Am citit scrisorile lui Alexandru Musina catre Al. Cistelecan si Virgil Podoaba pe masura ce erau publicate de „Vatra“. Fie ca citeam revista in picioare la chioscul de la Muzeul Literaturii, fie ca o cumparam, primul lucru pe care il cautam era „Epistolarul de la Olanesti“ (sau de la Caciulata, cum i-a zis din greseala Elena Vladareanu in „Pagini“, volumul ei de debut). Revista era pe atunci remarcabil de indrazneata si de neconforma cu habitudinile presei culturale românesti (generatia 2000 ii datoreaza mult); dar nimeni nu era atât de indraznet ca Alexandru Musina in scrisorile lui. E vorba de radacina anilor 2000. Prin jur incepuse sa bata un vânt de corectitudine politica complet lipsita de umor; segregarea optzecisti vs. restul era in toi; paltinisenii erau inca intangibili (indignarea produsa de felul in care Sorin Adam Matei il analizase pe Patapievici intr-un numar din „Interval“-ul brasovean era inca recenta); editurilor, cu mici si preponderent irelevante exceptii, li se drapela de ideea de autori români; presa culturala nu apucase sa se deschida, fiind formata inca din insi din generatiile mai vechi, scriind intr-un stil conservator si preocupati de problemele lor (când erau preocupati de ceva; nouazecistii lui Boerescu, mai tineri, nu erau mai breji, ba chiar dimpotriva); intre informatia orala si cea scrisa diferentele erau mari si de nestrabatut.
Astazi, când prin aparitia blogurilor vechea institutie monopolista a presei culturale a suferit daune majore si poate ireversibile, iar diferenta dintre stilul oral si cel oficial-scris s-a tot atrofiat, e oarecum dificil de evocat pe inteles diferenta pe care o facea Musina fata de rest.
In primul rând, omul scria foarte liber si preda libertatea. Facea cu mare usurinta trecerea intre spatiul oral al literaturii române contemporane si cel oficial. N-avea morga. Era „rau“. Era cinic pe fata. Era optzecist, dar nu lucra in formatie (principala chestie care ne enerva la optzecisti era disciplina lor de grup, inexistenta unei dialectici interne, a unui simt critic in interiorul grupului: prin asta au câstigat institutional si au pierdut cultural). Era adus la zi cu referintele nu atât academice, cât cu cele triviale: asta arata ca omul pur si simplu se uita in jur si ca are o buna priza la realitate (simtul lui pragmatic face de altfel din Musina un capitalist competent). Nu in ultimul rând, parea interesat de literatura supertânara si dadea, printre rânduri, sfaturi bune. Plus alte calitati – mult farmec personal, umor devastator, repertoriu bogat de anecdote inca nefumate.
M-am referit la contextul lor initial tocmai pentru ca, odata publicate, scrisorile si l-au pierdut. Au câstigat la categoria literatura de calitate (sectiunile Satira, Eseu etc.), adica pe termen lung; dar au lasat la semafor ceva din ireverentiozitatea initiala. Scrisorile au fost primite bine de toata lumea; pâna si câinii de paza ai paltinisenilor (paltinisenii luati ca piloni institutionali, nu ca oameni de cultura per se), care in mod normal ar fi atentat la turul indraznetului, in cazul de fata au dat din coada. Musina le zice, s-ar zice, dar nu e letal. Dar asta-i fals. Musina e un periculos de a doua generatie: ideile lui actioneaza prin „discipolii“ pe care i-au creat/ ii creeaza. Diseminate in spatiul public, ele au avut o influenta cu totul remarcabila si continua sa aiba (despre discipolii directi, mositi in priza directa de Musina – productiv ca o moasa comunala –, nu mai zic nimic).
Tin minte un repros (i-l aducea, parca, Al. Cistelecan) cum ca aceste scrisori n-au strabatut drumul catre teoria respectabila academic (dotata cu note, bibliografie, consistenta si inlantuire argumentativa). Reprosul ignora conditia reala a scrisorilor. In filmul „Jurassic Park“, dinozaurii erau recreati din picatura de sânge conservata intr-un tântar. Lumea literara din ultimii 15-20 de ani (atmosfera ei) va putea fi recreata din scrisorile lui Musina. Ele capteaza, printre altele, ceea de regula se pierde: rumoarea, fantasmele pre-culturale. Scrisorile sunt bârfe transcrise pe curat (nu ca bârfe pur si simplu; desi cultiva trivia, Musina nu o consuma ca atare, ci o ruleaza in concept). Transformate in literatura academica, scrisorile ar pierde calitatea lor principala, care e spirituala in sensul frantuzesc al cuvântului.
Cineva care citeste acum pentru prima data scrisorile va putea face observatii mai putin subiective decât am facut eu. El va observa ca:
– fiind un scriitor bun, recunoscut ca atare de critica si având un solid raport de stima si de apreciere cu sine insusi, Musina e scutit din start de exhibitionismul frustratului specializat, ca prostii lui Rebreanu, in facutul cu mâna dupa tren;
– Musina are o inteligenta remarcabila, care, din fericire – in aceste scrisori – nu este nici de poet, nici de filozof, ci mai curând de sociolog sau de teoretician al concretului. Musina teoretizeaza, improvizeaza rapid taxinomii si concepte, dar nu cade prada nici autosuficientei jocurilor de cuvinte, nici balmajelii conceptuale pe sec referential. Se aplica la concret. Nu deriva realitatea din teorie, ci foloseste teoria pentru a explica realitatea. Chiar si teoriile cu functiune pur satirica vin la fix pe situatia data care le-a inspirat;
– Musina e un cabotin, dar un cabotin constructiv si un pedagog de substanta;
– in fine (urmeaza argumentul cel mai glossy), Musina are tot timpul un tonus bun. Va fi având depresii, cum marturiseste ici-colo, dar scrisul lui nu se resimte. Inca un semn ca Alexandru Musina, pacientul de la Olanesti, are situatia sub control.
Alexandru Musina (1954-2013)
– nota biobibliografica
Unul dintre cei mai importanti scriitori postbelici, Alexandru Musina (1 iulie 1954, Sibiu – 19 iunie 2013, Bucuresti) a fost poet, eseist, prozator, publicist, editor, profesor si antrenor de scriitori. Fiul Vioricai Musina (nascuta Flucus), vânzatoare, si al lui Alexandru Musina, chelner. Urmeaza Liceul „Andrei Saguna“ din Brasov (1969-1973) si Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, sectia româna-franceza (1974-1978). Lucreaza ca profesor la Liceul Industrial din Intorsura Buzaului (1978-1989), cultivator si vânzator de flori (1989-1990), redactor la revista „Interval“ (1990-1992) si cadru didactic la Facultatea de Litere din Brasov, unde a predat literatura comparata, folclor si cursuri de creative writing (din 1992).
A debutat in „România literara“ (1978), iar editorial, in volumul colectiv „Cinci“ (1982), alaturi de Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter si Mariana Marin. A activat in cenaclurile Junimea (1974-1978), Cenaclul de Luni (1977-1983), Alternative (1987-1988), Interval (incepând din 1990) si in Cercul literar 19 (1981-1985), ultimele trei din Brasov.
Dintre volumele publicate: „Strada Castelului 104“ (1984), „Lucrurile pe care le-am vazut (1979-1986)“ (1992), „Aleea Mimozei nr. 3“ (1993), „Tomografia si alte explorari“ (1994), „Unde se afla poezia?“ (1996), „Paradigma poeziei modeme“ (1996), „Tea“ (1997), „Personae“ (2001), „Sinapse“ (2001), „Si animalele sunt oameni!“ (2002), „Hinterland“ (2003), „Poeme alese (1975-2000)“ (2003), „Supravietuirea prin fictiune“ (2005), „Regele diminetii“ (2009), „Nepotul lui Dracula“ (2012). A editat, singur sau in colaborare, „Antologia poeziei generatiei ’80“ (1993) si „Antologie de poezie moderna. Poetii moderni despre poezie“ (1997), „Junii ’03. Antologia tinerilor prozatori brasoveni“ (2003).