Istoria stalinizarii literare ca montaj documentar
PAUL CERNAT
Ajunsa la al saptelea volum (1957-1958), „Cronologia vietii literare românesti. Perioada postbelica“ se prezinta, deja, ca unul dintre cele mai solide proiecte istorico-literare de cursa lunga din deceniile postdecembriste (alaturi de „Dictionarul General al Literaturii Române, Dictionarul Scriitorilor Români“ sau „Bibliografia relatiilor literaturii române cu cele straine în periodice“). Dar si ca unul dintre cele mai putin comentate, la doi ani de la prima aparitie. Obiectivul prim e de ordin documentar: defrisarea sistematica a publicatiilor literare si culturale din primele decenii postbelice (1944-1964). Avînd în vedere însa bogatia si relevanta citatelor/decupajelor, precum si regia de ansamblu, demersul se situeaza undeva la mijloc între factologia stricta si istoriografia literara propriu-zisa. Dincolo de valoarea restitutiva si reconstitutiva incontestabila, nu s-a insistat îndeajuns, în opinia mea, asupra unor elemente la fel de importante ale proiectului demarat, acum aproape un deceniu, la Institutul „G. Calinescu“: depasionalizarea abordarii unei perioade marcate de presiunea politizarii totalitare, cu mutarea accentului pe cunoasterea pozitiva, pe cît posibil „neutra“, nedistorsionata de justitiarisme moralizante. Lucrurile sunt expuse cit se poate de limpede chiar într-o nota editoriala din deschiderea primului volum: „Scopul prim al lucrarii este acela de a oferi o «fotografie» a evenimentelor, mentalitatilor si optiunilor manifestate în epoca si nu un discurs justitiar sau moralizator“. Este, daca vreti, „ideologia“ implicita a „Cronologiei“… Sigur ca au mai existat, dupa 1990, tentative sistematice de recuperare istoriografica a vietii literare din deceniul stalinizarii: de la seria compilativ-eticista a volumelor Anei Selejan, pîna la culegeri mai restrînse, focalizate pe cîte un moment privilegiat sau pe cîte o etapa simptomatica (congrese ale scriitorilor etc.). Nu iau în discutie numarul apreciabil al volumelor „de autor“, cu caracter istoric, istorico-literar sau eseistic, întrucît toate – sau aproape toate – intra în categoria „abordarilor pasionalizate“, justitiare, inevitabile probabil într-o perioada post-traumatica, dar tot mai nesatisfacatoare cognitiv azi. Un lucru se cere a fi, oricum, subliniat: nu exista, pîna în prezent, nici o „baza de date“ comparabila cu „Cronologia“ pentru perioada „de tranzitie“ precomunista (1944-1948), dincolo de incursiunile mai vechi sau mai noi pe acest teritoriu (de la panoramele semi-datate ale unor Al. Piru sau Emil Manu la capitole mai mult sau mai putin consistente din istoriile literare ale unor Marian Popa ori Alex. Stefanescu, trecînd prin contributiile lui Marin Nitescu sau ale deja-pomenitei Ana Selejan, ale carei volume devin, prin comparatie, lovite de irelevanta).
Desi are un coordonator general (Eugen Simion – initatorul proiectului) si un coordonator redactional (Andrei Grigor), secundati de o echipa bine rodata de cercetatori ai Institutului „G. Calinescu“ (Lucian Chisu, Andrei Milca, Oana Soare, Nicolae Bârna, Oana Safta, Mihai Iovanel, Cristina Balinte, Andrei Terian) si beneficiind de sprijinul consistent al unui colectiv de la Facultatea de Litere de la Universitatea „Dunarea de Jos“ din Galati, „Cronologia“ nu e o opera de autor(i), ci una de echipa, în care subiectivitatea si expresivitatea auctoriala se retrag în favoarea selectarii elocvente a informatiei. Textele vorbesc de la sine, iar imaginea pe care o ofera nu este, din fericire, una orientata. Selectia a fost operata pe criterii de relevanta documentara, nu pentru a induce o „teza“ acuzatoare sau nu. Cei mai multi colaboratori (nu toti) sunt oameni tineri, distantati de epoca investigata prin vîrsta, formatie si mentalitate. Fiecare volum are, la final, un indice de nume si un index de publicatii consultate; e organizat (fireste) cronologic, pe luni, zile, ani, fiecare „an“ panoramat cu amanuntul fiind însotit, la final, de o Anexa cu texte reprezentative reproduse integral sau cvasiintegral.
Cum spune Eugen Simion în prefata, cronologia e o „arheologie“ a vietii literare românesti urmarite prin prisma presei de profil din epoca, evenimentele politice, culturale s.a.m.d. fiind consemnate si comentate prioritar prin ecourile lor publicistice. Nu avem de-a face, evident, cu o fisare exhaustiva a revistelor & ziarelor vremii; un asemenea travaliu ciclopic ar fi fost, practic, imposibil si inutil. Aria de acoperire este impresionanta. Aproape nici o publicatie cît de cît semnificativa nu a fost lasata pe dinafara si, oricum am privi lucrurile, avem de-a face cu cea mai cuprinzatoare si mai nonpartizana baza de date cu privire la presa respectivelor decenii, pe care nici un viitor cercetator al domeniului n-o va putea ignora fara sa se discrediteze. Profesionalismul ei istorico-literar trebuie privit ca alternativa la tezismul politizant (fie ca e vorba de politizarea comunista a trecutului sau de cea anticomunist-postcomunista), inclusiv prin refuzul deliberat al interpretarii ca valoare adaugata. Putem privi „Cronologia“ atît ca prelucrare minimala a „materiei prime“ pentru viitoare studii de cîmp, cît si ca istoriografie ready made a perioadei. Înca o data: instrumentele demersului de fata sunt de ordin tehnic si vizeaza cercetarea rabdatoare a publicatiilor, contextualizarea, decupajul rezumativ si informatia semnificativa, ilustrata printr-o abundenta corespunzatoare de citate: un exercitiu de modestie, dar si de responsabilitate intelectuala.
Avantajul notabil pe care îndeosebi cronologia perioadei 1944-1947, dar si cea a deceniului urmator îl are fata de celelalte restituiri documentare aparute pîna în prezent este dat de fidelitatea imaginii epocii pe care o consemneaza. O complexitate „la firul ierbii“ si o autenticitate (aproape) bruta ce lasa loc pentru destule griuri într-un peisaj dominat de contraste alb-negru. Putem întelege mult mai bine, parcurgînd-o, iluziile, sperantele, orbirile si resorturile unor adeziuni sau adaptari la mediu, dupa cum putem evalua mai bine „argumentele“ lor intelectuale – oferite la pachet cu cele politice, propagandistice –, fara a mai vorbi de nise, de marjele de libertate tolerata si controlata, de dimensiunile si relieful „angajarilor“ partinice ale scriitorilor, de formele de „socializare“ literara ale acestora. Avem, în plus, o imagine mult mai elocventa asupra dezbaterilor (reale sau false), asupra a ceea ce, despre ce, cum si de catre cine se publica. Sunt multe „orori“ prezentate ca ready made prin metoda decupajului, montajului, colajului si… reportajului. De la asteptarile mai mult sau mai putin naive ale primilor ani de dupa razboi (ancheta despre „Lumea de mâine“ a lui Ion Biberi reprezinta un esention reprezentativ…) trecînd prin diversele demascari ale „colaborationistilor“ vii sau morti (operate nu doar de catre publicistii comunizanti, ci si în oficioasele partidelor istorice, mai ales în Dreptatea), la dezbaterile despre „crizism“ si necesitatea artei angajate, trecînd prin înghetul stalinist pur si dur, apoi prin micile relaxari/fiabilizari ale sistemului, devenit tot mai „estetizat“, extrasele genereaza un efect coplesitor, de mulaj al unei istorii dramatice. Ceea ce frapeaza e importanta extraordinara pe care Sistemul o acorda literaturii ca institutie si ca vehicul de „antropogenie“ propagandistica; altfel spus, puterea ei. Realismul socialist a fost, în definitiv, o varianta mutanta, brutal politizata, a umanismului european, instrumentalizat ca arma politica si vehicul de mitologii eroice transformiste, iar preotii si soldatii sai, oricît de rudimentari le vor fi parut (unii dintre ei) spiritelor cultivate ale „vechiului regim“, erau obligati sa cunoasca aceasta traditie pentru a o putea remodela în sens partinic si pentru a-si putea combate mai eficient „dusmanii de clasa“.
Istoria culturala consemnata în aceste cronologii tine, strict, de „ce se vede“, i.e. de ceea ce se publica într-o presa din ce în ce mai cenzurata – e vorba prin urmare de partea vizibila a aisbergului, nu de istorii secrete/subterane, viata cotidiana s.cl. Fara îndoiala, ceea ce se publica „tradeaza“, într-o anumita masura, ceea ce ramîne „invizibil“, structurile de adîncime ale vietii publice. La limita, prezenta cronologie echivaleaza cu o consemnare a vietii literare oficiale din perioada stalinizarii. Exista multe lucruri, sa le spunem, dezagreabile pentru cei direct implicati. Totodata, acest decupaj verité ofera, implicit, protagonistilor posibilitatea de a-si expune tel-quel judecatii propriile optiuni discursive, fara distorsiuni din off. Istoriografia înceteaza a mai recurge la procedee narative tendentioase, ca în proza naiva a secolului 19 în care „naratorii“ istoriei intervin, autoritar, pentru a-i trage de mîneca pe cititorii infantilizati si pentru a le arata ce e rau si ce e bine. Daca abordarile demascatoare si moralizante de tip Marin Nitescu sau Ana Selejan, venite în siajul exilului anticomunist militant, pot fi lesne acuzabile de un realism socialist pe dos (în fond, anticomunismul radical preia si interiorizeaza cu semn schimbat schema exclusivista a doctrinei pe care o combate, ramînînd prizonier al logicii acesteia), demersul de fata are atuul depolitizarii prin debarasarea de sechelele tezismului maniheist. Între „comunismul“ consemnat cu fidelitate si „anticomunismul“ eticist de care se desparte nu din ratiuni de corectitudine politica, ci de corectitudine profesionala, proiectul „Cronologiei“ este, pur si simplu, unul necomunist. Morala sa tine de un elementar bun-simt: totul trebuie dezvaluit, nimic nu trebuie ascuns, iar eventualele judecati istoriografice se cuvin formulate abia dupa ce avem toate documentele necesare la dispozitie. Sine ira et studio.
Marginalii anti-maniheiste la obsedantul deceniu
Cronologia vietii literare romanesti. Perioada postbelica, I-VII (1944-1957), coordonare generala si prefata de Eugen Simion, coordonare redactionala Andrei Grigor, Bucuresti,Editura Muzeului National al Literaturii Române, 2010-2011
COSMIN BORZA
Cu toate ca bibliografia critico-teoretica dedicata metamorfozelor literaturii române din primele doua decenii comuniste se îmbogateste constant dupa 1989 cu studii tot mai substantiale si mai nepartinitoare (de la contributiile lui Ion Istrate, M. Nitescu, Florin Mihailescu, Eugen Negrici, pâna la cele semnate de Sanda Cordos, Ana Selejan, Alice Popescu ori Alex Goldis), configuratia respectivului interval ramâne, fatalmente, partiala, cu destule zone de (pen)umbra, fertile adeseori pentru erori sau rastalmaciri interpretative. Un astfel de neajuns îsi propun sa înlature primele sapte volume din „Cronologia vietii literare românesti. Perioada postbelica“, dupa cum afirma în „Prefata“ Eugen Simion, initiatorul si coordonatorul acestui demers restitutiv mai mult decât necesar: „Speram sa putem oferi cititorilor nostri, dupa ce proiectul va ajunge la capat, o fotografie fidela a lumii literare românesti din ultima jumatate de secol. Numai asa, cu toate documentele în fata, vom scrie adevarata istorie a literaturii române din aceasta perioada în care se prabuseste un întreg sistem cultural si se pregateste sa-i ia locul altul, de export (sovietic). Nu-i prima data când se încearca asemenea studii, dar cercetarea noastra îsi propune sa faca mai mult: sa despoaie toate publicatiile cât de cât importante ale vremii si sa înregistreze evenimentele mari si mici care, într-un chip sau altul, au marcat viata culturala în aceasta faza în care, sa mai spun o data, politica intra brutal în literatura si toate conceptele literaturii sunt rasturnate, iar ideologia (o ideologie unica!) vine la putere.“.
Primul aspect care impresioneaza este, într-adevar, amploarea investigatiei realizata de cei saptesprezece coautori (majoritatea fiind tineri cercetarori la Institutul
„G. Calinescu“ al Academiei Române), precum si de Andrei Grigor, coordonatorul redactional al întregului proiect. Astfel, primele sapte carti (publicate în 2010 si 2011 la Editura Muzeul Literaturii Române), ce vizeaza intervalul 23 august 1944 – 31 decembrie 1957, însumeaza peste 3000 de pagini, incluzând si „Anexele“ menite sa antologheze cele mai reprezentative texte (rezumate ale unor dezbateri cultural-ideologice, decrete de lege, articole de directie/propagandistice, conferinte, eseuri, cronici literare etc.) din fiecare an cercetat.
Dar „Cronologia“ nu constituie doar un instrument de lucru prob si util pentru viitoarele cercetari de istorie literara, ci implica o insolita naratiune identitara, critica si ideologica, punctata cu numeroase secvente care încalca toate conventiile oricarei fictiuni realiste. Caci, cu adevarat antrenant – pentru cei mai multi dintre cititorii (profesionisti ori nu) de astazi – se poate dovedi caracterul sau de epopee întoarsa, uneori eroi-comica, burlesc-grotesca, alteori absurda, cinica si tragica.
Suprarealismul de dinaintea realismului socialist
Simptomatice în acest sens devin chiar evenimentele cultural-literare (cuprinse în volumele I si II) dintre 23 august 1944 si finalul lui 1947 când regele abdica. Abordate preponderent decontextualizat pâna acum, multe dintre transformarile/tentativele de reformare artistica a câmpului cultural autohton din a doua jumatate a deceniului cinci pot fi percepute mult mai nuantat. De pilda, aparitia asa-numitei „generatii a razboiului“ nu are cum sa fie delimitata de activitatea principalilor sai reprezentanti înca din toamna lui 1944. Dincolo de faptul ca publica pamfletul „Gorila“ în care acuza dur „colaborationismul“ lui Liviu Rebreanu cu fascistii ori ca îl califica pe Nichifor Crainic drept „acest Goebbels nenorocit dar nenorocos al României“, Ion Caraion se remarca din primul numar al „Scânteii tineretului“ cu eseul „Maiakovski, poetul revolutionar“, ce lanseaza unul dintre modelele literare ale vremii. Totodata, în paralel cu atacurile din ce în ce mai dese la adresa scriitorilor „turnului de fildes„ ori a modernistilor puristi care se izolau vinovat în raport cu ofensiva legionarilor, Withman si Edgar Lee Masters sunt propusi de Petru Comarnescu drept „mari profesori“ ai liricii realiste, numai potriviti pentru a „orienta“ evolutia poeziei autohtone, iar Paul Cornea citeste în poemele lui Geo Dumitrescu „un vot de blam“ adresat ermetismelor si dezicerilor de „realitatea sociala“.
Asemenea suprapuneri mai mult sau mai putin fortuite între orientarile ideologice si cele critico-artistice marcheaza si alte momente importante ale perioadei. Fenomenalizarile lor sunt daca nu oximoronice, macar paradoxale. Oricum, demne adesea de scenarii cvasi-fanteziste. În timp ce epurarile din universitatile, editurile si revistele centrale sunt anuntate saptamânal, în timp ce Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Gellu Naum sunt vizati de articole „demascatoare“, iar Bacovia este numit „cântaret proletar“, în „Revista Fundatiilor Regale“, în „Revista Cercului Literar“ sau în „Universul literar“, Camil Petrescu, Ion Negoitescu, Radu Stanca, Nicolae Balota ori Adrian Marino abordeaza subiecte ce ar putea fi cu usurinta inegrate în seria tematicilor „reactionare“ ori „antiprogresiste“. În plus, Mihail Sadoveanu se „revizuieste“ de la o luna la alta, în decembrie 1944 declarând ca tara e prea neevoluata pentru a trece la comunism, pentru ca, la începutul anului urmator, sa asocieze – în faimoasa conferinta „Lumina vine de la Rasarit“ – Constitutia lui Stalin cu o „Evanghelie a lumii noua ce se pregateste si mai ales a lumii întârziate din care facem si noi parte“. Intrigant este si cazul lui Serban Cioculescu, care – dupa ce solicita epurari din Societatea Scriitorilor Români, înfiereaza „duiosia“ lui Al. Bratescu-Voinesti si apeleaza la clisee propagandistice aproape în aceeasi masura ca noii culturnici Ion Vitner si Mihai Novicov – raspunde unor atacuri din „Scânteia“ prin intermediul unei curajoase deziceri de noul regim: „Comunistii mi-au fost simpatici când erau prigoniti, dar au încetat sa-mi placa din momentul în care au devenit prigonitori“.
Nu cred sa existe o imagine mai expresiva pentru acest interval (probabil cel mai ofertant din întreaga „Cronologie“ pentru initierea unor reevaluari critice de amploare) decât selectia realizata pentru data de 1 iunie 1947: într-un articol din „Studentul român“, existentialismul este socotit „o derivatie a spiritului fascist“, în „Veac nou“, Ion Calugaru cânta binefacerile culturale pe care le va aduce noul guvern instituit de Blocul Partidelor Democrate si H. Deleanu schiteaza „Tematica poeziei proletare“, în aceeasi zi, Hortensiei Papadat-Bengescu i se decerneaza Premiul National de Proza Literara (în valoare de 3000000 de lei), iar la Jilava, ora 18, Ion Antonescu este executat.
Fisurile „obsedantului deceniu“
Mult mai previzibila se dovedeste perioada de dupa 1948, când absurdul vietii culturale românesti se rutinizeaza atât de mult, încât cele câteva tentative de normalizare a discursului literar-artistic autohton se impun treptat ca nuclee ideatice de maxim interes ale volumelor III-VII (inclusiv pentru unii coautori ai „Cronologiei“, tentati sa le marcheze cât mai explicit existenta).
Pe de o parte, interventiile publicistice dintre 1948 si 1957 confirma si exemplifica pe larg tipologiile auctoriale reconstituite inspirat de Sanda Cordos în capitolul „Ideologia realismului socialist în România“ din cea mai recenta carte a sa: „stegarii“ (Leonte Rautu, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Mihai Novicov, Mihai Beniuc), „corifeii“ (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Calinescu, Zaharia Stancu) si „înnoitorii“ (Paul Georgescu, Savin Bratu, Ov. S. Crohmalniceanu, Georgeta Horodinca, Vera Calin, Petru Dumitriu ori Marin Preda). De la pamfletul în patru parti scris de Sorin Toma („Poezia putrefactiei si putrefactia poeziei. Rasfoind volumele lui Tudor Arghezi“), la atacurile lui Ion Vitner adresate lui Maiorescu, Lovinescu si Calinescu, la influentul text normativ al aceluiasi ideolog intitulat „Pasiunea lui Pavel Corceaghin“, pâna la interviurile si cronicile prilejuite de aparitia romanelor „Mitrea Cocor“ sau „Un om între oameni“, la articolele propagandistice ale lui G. Calinescu, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, la solicitarile lui Paul Georgescu de a actualiza ideologic editiile „clasicilor nostri“, dublate de reinterpretarile în grila politica dezvoltate de zeci de recenzenti astazi anonimi, întreg dosarul infiltrarii ideilor jdanoviste si ale impunerii realismului socialist se redeschide în paginile „Cronologiei“.
Pe de alta parte, imaginea sa se completeaza substantial datorita coautorilor dispusi sa urmareasca – prin veritabile „analepse“/“prolepse“ – dispersiile, replierile, revizuirile si consecintele imediate ale obsedantei problematici ideologico-literare din deceniul sase. De aceea, merita parcurse mai ales fragmentele dedicate receptarii prozelor lui Marin Preda (textele lui Ov. S. Crohmalniceanu, Dumitru Micu,
S. Damian, Lucian Raicu, Geo Dumitrescu ori Boris Buzila), dar un spectacol al manipularilor si contradictiilor, al polemicilor piezise si al simularii perspectivelor ideologice sablonarde ofera, de exemplu, atât comentariile despre poezia lui Mihai Beniuc (v. eseul critic preponderent ironic al lui G. Calinescu din 1953 ori elogiul adus poetului de Eugen Jebeleanu în 1954), cât si dosarele de presa prilejuite fie de cei o suta de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu (1950) sau a lui Dobrogeanu-Gherea (1955), fie de comemorarea lui Camil Petrescu si a lui George Bacovia în 1957. În plus, cum anuntam, foarte incitanta îmi pare urmarirea situatiilor – deloc putin numeroase – în care unele dintre personalitatile marcante ale vremii (Tudor Vianu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, G. Calinescu) reusesc sa submineze monopolul si monotonia problematicilor impuse de propaganda vremii, ajungând sa implice, macar fragmentar, subiecte în raspar cu directivele vremii.
Ceea ce nu înseamna ca seria de compromisuri ale respectivilor scriitori este eludata în „Cronologia vietii literare românesti“, ci doar ca aceste volume ofera poate cel mai potrivit prilej pentru a echilibra anatemizarile sau, dimpotriva, mitizarile care caracterizeaza receptarea „obsedantului deceniu“ – adeseori pe cât de pasionala, pe atât de putin informata.
Adevaratul proces al comunismului românesc
SERBAN AXINTE
„Listele albe“, „listele negre“
„Cronologia vietii literare românesti. Perioada postbelica“ (coordonare generala si prefata de Eugen Simion, coordonare redactionala Andrei Grigor) este mai mult decât un simplu instrument de lucru destinat istoricilor literari. Cultura româna avea realmente nevoie de o lucrare care sa trateze cu un plus de obiectivitate întunecatele decenii postbelice, sa recompuna în amanunt, pornindu-se de la presa scrisa, viata culturala si ideologica a acelei epoci.
Tema, controversata prin însasi natura ei, i-a sedus pe multi dintre acei „directori de constiinta“ postdecembristi dornici sa faureasca edificiul „noii morale“, propunându-se pe ei însisi drept instante etice de necontestat. De-a lungul celor douazeci si ceva de ani de la prabusirea dictaturii comuniste au fost confectionate tot soiul de „liste negre“, actualizate periodic, dupa împrejurari. N-au lipsit nici „listele albe“, mult mai putine, dar a caror încarcatura simbolico-emotionala uriasa a fost deturnata cu abilitate pentru a servi unui spectacol mediatic de o calitate cel putin discutabila. În mod clar, toate deconspirarile orchestrate politic, tot rechizitoriul moral la care societatea civila a luat parte intermitent si anemic nu au avut alt rezultat notabil decât expedierea în derizoriu a uneia dintre cele mai importante teme din istoria recenta si mai putin recenta a României: conditia morala a individului în perioada comunista. În legatura cu aceasta au existat în general doua atitudini: una radicala si nivelatoare – sa ne amintim de calificativele grele conferite dupa 1989 unor scriitori precum Sadoveanu, Arghezi sau G. Calinescu –, alta concilianta peste masura: „asa au fost
atunci vremurile!“. Cam asa s-a desfasurat la noi „procesul comunismului“.
O cercetare în care
se poate avea încredere
Daca s-a dovedit pâna acum greu de redactat o „istorie secreta“ a societatii românesti, din cauza accesului limitat la unele surse documentare, despre viata literara româneasca din comunism, exista, iata, o cercetare în care se poate avea încredere. Principiile ce stau la baza realizarii acestei „Cronologii“ fac dovada obiectivitatii ei intrinseci. Unul dintre ele apare enuntat de Eugen Simion în prefata primului volum al lucrarii de fata: „Numai asa, cu toate documentele în fata, vom putea scrie adevarata istorie a literaturii române din aceasta perioada în care se prabuseste un întreg sistem cultural si se pregateste sa-i ia locul altul, de export (sovietic). Nu-i prima oara când se încearca asemenea studii, dar cercetarea noastra îsi propune sa faca mai mult: sa despoaie toate publicatiile cât de cât importante ale vremii si sa înregistreze evenimentele mari si mici care, într-un chip sau altul, au marcat viata culturala în aceasta faza în care politica intra brutal în literatura si toate conceptele literaturii sunt rasturnate, iar ideologia (o ideologie unica) vine la putere“.
Cercetatorii Andrei Grigor, Mariana Ionescu, Mihai Iovanel, Andrei Terian, Oana Soare, Cristina Balinte, Petrus Costea, Alexandru Farcas, Lucian Chisu, Cristina Deutsch, Magdalena Dragu, Andrei Milca, Cristina Scarlat, Simona Marin, Nicolae Bîrna, Oana Safta, Alina Crihana, Nicoleta Ifrim au parcurs, asadar, toata presa literara româneasca din anii 1944-1957 (deocamdata) si au refacut puzzle-ul destul de alambicat al unei realitati aflata în concordanta doar cu directivele si interesele noii orânduiri politice.
A aduce în acelasi plan toate fatetele unui proces în desfasurare, a-i restitui acestuia „la rece“ implicatiile istorice, sociale, politice, culturale se dovedeste, în cazul de fata, mult mai profitabil decât elaborarea de analize, fie ele oricât de bine intentionate. Acestea ar putea fi binevenite abia dupa restituirea completa si neutra a adevarului. Altfel, expertizele întemeiate pe selectii subiective pot favoriza deformarea, falsificarea.
Lectura celor sapte volume ale „Cronologiei“ aparute pâna la aceasta data disloca, de acolo de unde au fost fixate cu temeinicie, unele „adevaruri“ nu tocmai comode. Multi au sperat ca istoria o sa le conserve pâna la sfârsit o imagine cât mai putin sifonata, cunoscuta fiind memoria destul de selectiva a literaturii. Spun asta pentru ca exista si situatii în care unele personalitati au reusit sa-si retuseze imaginea ajutate de un traseu biografic favorabil în acest sens.
Faptele sunt lasate aici sa vorbeasca de la sine. Fara patima, fara intentii ostentativ justitiare. Documentele se completeaza între ele, iar viziunea asupra unor momente cruciale deriva cel mai adesea dintr-un cumul de perspective. Functiile ideologiei si eficacitatea acestora în planul concret al vietii literare se verifica pas cu pas la toate nivelurile. De regula, fiecare eveniment ce tine de cursul istoriei este mai întâi enuntat, surprins multifatetar, apoi observat cum se propaga precum o unda de soc prin întreaga lume literara româneasca. De exemplu, primul volum se deschide cu proclamatia Regelui Mihai, transmisa la radio în seara zilei de 23 august 1944, cea prin care se anunta iesirea României din alianta cu Puterile Axei si încetarea razboiului cu Natiunile Unite. Aceeasi zi pastreaza în memoria ei si constituirea noului guvern, condus de Constantin Sanatescu. Ca o consecinta imediata, numeroase publicatii îsi reiau aparitia: „Informatia zilei“, „Libertatea“, „Dreptatea“, „Viitorul“, „Fapta“, „Semnalul“, iar cotidianul „România libera“ apare oficial dupa o existenta clandestina de un an si jumatate. La scurta vreme dupa aceea, majoritatea revistelor amintite, carora li se adauga multe altele, încep sa publice diverse articole-program menite sa pregateasca terenul prefacerilor ideologice viitoare: „Arta pentru oameni“ („Vremea“), „Realismul critic – un aspect al poeziei contemporane“ („Timpul“), „Organizarea libertatii“ („Ecoul“), „Sa se confiste literatura nazisto-fascista“ („Libertatea“), „Recladirea literaturii“ („Vremea“), „Câteva cuvinte catre intelectuali“ („Libertatea“) s.a. Ziarul „Dreptatea“ initiaza campania „demascarilor în cultura“. Responsabil: Oscar Lemnaru. Sunt, pe rând, demascati o serie de „raufacatori“, vinovati ca au sprijinit vechea orânduire si au raspândit, „prin fluviul negru al cernelii, ura, minciuna, impostura“, printre ei Emil Cioran, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Arsavir Acterian. Dar simpla aratare cu degetul a „raufacatorilor“ amintiti nu ar fi fost în masura sa ostoiasca setea de „dreptate“ a revolutionarilor, daca nu s-ar fi declansat si acel amplu program de asanare a vietii literare românesti, prin articole de genul „Cotropitorul trebuie gonit si din cultura“, „Misticismul generatiei trecute“ („Dreptatea“), „Legionarii din presa“, „Bombele cu explozie întârziata“ („România libera“), „Despre slugi“ („Fapta“), dar si institutional, prin constituirea unei Comisii de Epuratie a Presei formata din N. Cocea, N. Moraru, Em. Serghie, Scarlat Calimachi, Ion Pas, N. Carandino, Cicerone Teodorescu. Toate acestea, la foarte scurta vreme de la moartea lui Liviu Rebreanu, extrem de dur criticat postmortem din cauza ca ar fi tradat pe cititorii lui „Ion“ si ai „Rascoalei“ prin simpatiile sale vinovate pentru regimul anterior. Am dat acest exemplu pentru ca „prefacerile“ în avalansa îsi au originea într-una dintre cele mai controversate zile din istoria moderna a României.
Morala timpurilor noastre
Prigoana intelectualilor a fost o constanta a întregii perioade cercetate. Toata lumea stie asta. „Cronologia“ are însa meritul de a descompune acest adevar în fatetele lui elementare, mult mai eficiente în deslusirea raului profund decât orice judecata pripita dublata de un verdict absolut. Faptul ca aduce împreuna amanuntele aparent contradictorii ale unei „istorii“ alcatuite parca împotriva logicii umanului scoate la suprafata, în mod particularizat, un sens al Istoriei, dependent de un altul, al limitei, deoarece limita este cea care obliga o societate sa se reaseze în dialog cu valorile sale. Pentru a constientiza la niste parametri cât mai aproape de adevar dimensiunea „tragica si grotesca“ a acelor ani, ar trebui reprimat orice gând maniheist. Eugen Simion are dreptate: „nu vom gasi niciodata îngeri si demoni în stare pura. În toate epocile de tranzitie, ei traiesc împreuna si, deseori, în interiorul aceluiasi spirit“. Tocmai acest aspect al realitatii umane deformate brutal face foarte dificila creionarea unor portrete morale cu ajutorul reperelor obisnuite. Tectonica sociala impusese o paradigma cu reguli precise, crease un cod al singurei optiuni. Toate amanuntele oferite de „Cronologie“ explica acest cod, aduc la lumina felul în care anumite idei aberante, dar instrumentate eficient ajung sa functioneze ca niste vectori ai unei noi normalitati. Observând volutele de suprafata sau de adâncime ale fenomenului în ansamblul sau, vom întelege motivatia unor gesturi, a unor inertii sau a unor abdicari regretabile. Nu spune nimeni ca ar trebui sa scuzam ceva, sa iertam pe cineva. Morala timpurilor pe care le traim acum pretinde doar cunoasterea adevarului.