S-a întâmplat ca reuniunile anuale ale diplomatilor sa coincida cu inflamarea scenei internationale produsa de noua faza în care a intrat criza siriana. Am urmarit câteva declaratii facute de sefi de stat, prim-ministri, ministri de externe în fata corpurilor diplomatice si am constatat ca profesionistii relatiilor externe, diplomatii adica, si-au ascuns cu greu îngrijorarile. Un nou razboi? Logica unui razboi nu trebuie confundata cu ratiunea recurgerii la forta. Probele prezentate de Washington privind folosirea armei chimice de catre armata lui Assad au avut efecte oarecum surprinzatoare: solidaritatea de altadata a europenilor cu Statele Unite s-a subrezit. Deocamdata doar Franta a mai ramas pe vechea pozitie si si-a luat rolul dificil de a convinge unele state sa intre într-o noua coalitie. Totusi, singura, a afirmat premierul Jean Marc Ayrault, Franta nu va recurge la o actiune militara. Guvernul de la Londra a facut pasul înapoi lasând Parlamentul sa decida iar acesta a respins imediat angajarea Marii Britanii într-o actiune de forta. Germania din principiu nu participa la razboaie. Doua i-au fost de ajuns. Rusia ramâne pe vechea pozitie a solutiei politice, contesta probele americane privind folosirea de catre Assad a armei chimice si spune înca si mai ferm unei interventii : niet! La Bucuresti, atitudinea oficialilor fata de o actiune militara a fost prudenta. Slava Domnului! Este o nota, singura, demna de retinut din reuniunea diplomatilor români. Altfel, anticiparea recunoasterii statului Kosovo si pledoaria pentru exploatarea gazelor de sist mi se par extravagante izolate care pot sa coste scump în alegeri. Ce datorii împing la astfel de declaratii? Ajunsi la guvernare, politicienii nostri ignora întelepciunea maximei latine: festina lente. Tradus pe limba noastra ar fi: nu te pripi!
Siria, dificultatea solutiei militare
Decizia presedintelui american Barack Obama de a implica Senatul si Camera Reprezentantilor într-o (eventuala) solutie militara în Siria este surprinzatoare. Pâna sa i se prezinte probe de incriminare a lui Assad pentru folosirea armei chimice, presedintele ramasese constant rezervat fata de orice tip de actiune militara în Siria. Dar secretarul de stat John Kerry, fara sa mai astepte rezultatele anchetei inspectorilor ONU pentru o investigatie profesionista, a anuntat la 27 august ca exista dovezi ca armata lui Assad a folosit arma chimica. În aceste conditii, este greu sa se renunte la o actiune punitiva împotriva guvernului de la Damasc. Întrebarea este: pe ce baza? Reducând din presiunea facuta pe calea declaratiilor politice, multe voci responsabile exclud o interventie în afara ONU. Asa ca dosarul va fi introdus din nou în Consiliul de Securitate. În chestiunea crizei siriene, presedintele Putin a anuntat ca la reuniunea G-20 de la Sankt Petersburg (5-7 septembrie) se adreseaza presedintelui Obama în calitatea acestuia de laureat al Premiului Nobel pentru pace. Interesant! În episodul sirian interesele marilor puteri s-au interferat nefericit. Daca în Consiliul de Securitate ar fi fost introdus un proiect de rezolutie care sa urmareasca alegerea mijloacelor de reglementare – pasnica sau militara – a crizei, si nu rasturnarea regimului politic, atunci Moscovei si Beijingului le-ar fi fost greu sa respinga trimiterea fortelor de pace în aceasta tara. Cineva poarta responsabilitatea atât a tergiversarii cât si a abordarii crizei siriene în alti termeni decât cei consacrati de Carta ONU. Criza din Siria prezenta toate elementele de pericol pentru pacea si securitatea în regiune: conflict intern alimentat din afara, masacrarea populatiei civile, deplasarea în statele vecine a peste doua milioane de refugiati. Consiliul de Securitate, în baza art. 39 ar fi trebuit sa „constate existenta unei amenintari contra pacii, a unei încalcari a pacii sau a unui act de agresiune“ si apoi sa faca recomandari sau sa decida ce masuri pot fi luate în conformitate cu art. 41 si 42 ale Cartei ONU, cele care stabilesc caile „de mentinere sau restabilire a pacii si securitatii internationale“. Iar solutia fireasca ar fi fost trimiterea în zonele de conflict a „castile albastre ONU“. Ca în Kosovo. A mai auzit cineva de fortele ONU de pace? Evolutia crizei din jurul Siriei a luat aceeasi întorsatura ca în cazul razboaielor din Irak si Libia. Acum, actiunea punitiva împotriva lui Assad nu mai poate fi evitata. Moral, principial chiar, este de înteles o astfel de reactie împotriva celor care se fac responsabili de masacrarea civililor. Ramâne de cântarit pretul acesteia în conditiile în care avem de-a face cu un regim decis sa lupte în afara oricarei logici, în afara oricarei ratiuni. Mai este posibila solutia politica? Ar trebui macar încercata. Fostul prim-ministru francez Dominique de Villepin, cel care, cu un deceniu în urma, s-a opus în Consiliul de Securitate razboiului în Irak, a pus în garda guvernul francez: „Nu cred ca un instrument militar, un scurtcircuit armat sunt solutii convenabile în crizele complexe. Care ar fi sensul unei actiuni duse de statele europene sau cele occidentale daca aceasta va fi în afara legalitatii internationale, în afara chiar a unui obiectiv de eficacitate, (adoptat) numai doar din grija de a ne lua de pe constiinta o apasare?“.
Când îmi închei notele, Washingtonul si Parisul sunt în cautare de aliati pentru constituirea unei coalitii dispuse la o interventie în Siria.
Nici în Egipt perspectivele pacii nu sunt certe
Despre complicatiile evolutiilor din Orientul Mijlociu vorbesc si evenimentele din Egipt. Revolutia prin care a fost rasturnat Hosni Mubarak nu pare încheiata. Dupa venirea la putere, prin confiscarea revolutiei, Fratiile Musulmane si presedintele ales Morsi au încercat sa îndrepte în mars fortat un întreg popor spre radacinile islamului. Dar arabo-musulmanii nu sunt atât de tributari, pe cât se crede, lui Mahomed, majoritatea egiptenilor nu sunt dispusi sa se abandoneze în bratele lui Allah. Egiptul a intrat într-o noua turbulenta. Cum poate fi socotita actuala revolta?, se întreaba Alain Gresh, unul dintre cei mai avizati arabisti. „Lovitura de stat? Razmerita populara? O noua faza a revolutiei? Cum pot fi calificate miscarea masiva împotriva lui Mohamed Morsi si destituirea la 30 iunie a primului presedinte civil ales democratic în Egipt? Daca Fratii Musulmani au o grea responsabilitate pentru esec, umbra militarilor si a fostului regim se profileaza în spatele manifestantilor“ („Le Monde diplomatique“, august 2013).
Cu doi ani în urma, în timpul manifestatiilor din Piata Tahri, armata egipteana nu s-a aratat pregatita sa-si salveze conducatorul, dar puterea ei nu s-a stins odata cu arestarea acestuia. Generalii au asteptat momentul refacerii pozitiei privilegiate pe care o are armata de decenii în treburile politice. Nemultumiti de politica de islamizare a statului dusa de Fratiile Musulmane, egipteni au iesit în strada înca si mai multi decât atunci când l-au rasturnat pe Mubarak. Bulevardele din Cairo si din principalele orase egiptene au fost invadate de milioane de rasculati. Armata a reintrat în scena. Generalul Al- Sissi, printr-o noua lovitura de stat, a contribuit direct la rasturnarea si arestarea lui Morsi, punând în dificultate cancelariile statelor care încercau sa-l apere pe noul presedinte în baza rezultatelor alegerilor considerate democratice. Pentru egipteni, însa, esecurile politice si economice au fost un bun pretext pentru rasturnarea guvernului intrat sub influenta Fratiilor Musulmane. Momentul a fost folosit de armata pentru preluarea puterii politice în stat. Este o traditie egipteana ca seful statului sa aiba de partea lui nu poporul, ci armata. Interventia armatei a coincis (întâmplator?) cu eliberarea din închisoare a lui Mubarak. O eliberare facuta nu printr-o lovitura de forta, nici printr-o reabilitare politica ci printr-un proces juridic.
Se poate întoarce roata? A fost revolutia din Egipt inutila? Ipoteza este greu de sustinut atâta timp cât acum egiptenii resping nu numai dictatura Fratiilor Musulmane ci si pe cea militara. Întrebat de un ziarist cum de au fost posibile rasturnarea si arestarea lui Morsi, un egiptean de pe strada a raspuns: „Spre deosebire de Mubarak, Morsi nu avea statul de partea lui. Astazi, adevaratele probleme ale Egiptului sunt aceleasi ca si cele din timpul lui Mubarak: aceleasi mizerii mediatice, aceeasi salbaticie politica…Nu am facut toate astea (revolutia, n.n.) ca sa ajungem la un astfel de om“. Egipteanul considera ca Morsi a pierdut partida pentru ca nu a avut statul de partea lui. A se întelege: nu a avut sprijinul armatei. Armata egipteana a fost implicata întotdeauna în mentinerea puterii în stat. Si astazi. Sub comanda noului om forte de la Cairo, generalul Al Sissi, fostul presedinte Morsi este tras în justitie, peste o mie de simpatizanti ai opozitiei, din rândurile Fratiilor Musulmane, au fost ucisi si alte doua mii încarcerati în numai o luna de zile.
În Egipt, pacea nu se asaza nici în moschei, nici în pietele publice pazite de tancuri.