Este in firea omului sa incerce sa faca lucruri perfecte. Evident, multi au fost cei care au incercat sa realizeze un muzeu perfect si, la fel de evident, nu a reusit nimeni acest lucru pentru ca asa ceva nu exista; fiind atat de diferite intre ele, muzeele nu se pot compara in raport cu un model teoretic. Nu exista muzeul perfect de arta, pentru ca fiecare dintre ele isi propune sa ilustreze un patrimoniu diferit, tocmai pentru ca este unic.
Probabil ca numai intr-o tara cum era Romania pana in 1990 muzeele de istorie se puteau compara usor intre ele, pentru ca toate pareau sa fie trase la sapirograf: tematica era, practic, aceeasi, se utilizau peste tot copii („Ganditorul“ de la Cernavoda putea fi vazut cam in fiecare muzeu, de la Constanta pana la Satu Mare), puteau fi vazute aceleasi fotografii (de la batalia de la Posada pana la Congresul al XIII-lea) si harti, iar textele erau copiate de la un muzeu la altul. Atunci se putea alege, intre toate aceste muzee, pe cel care ilustra cel mai bine scopul propus. Desigur, si acum putem spune ca un muzeu este, in ansamblu, mai bun decat altul, dar comparatiile sunt foarte riscante.
Totusi, este la fel de evident ca fiecare creator al unui muzeu incearca sa il realizeze fara cusur. Atunci cand este vorba despre muzee noi, construite in spatii ce le-au fost dintru inceput destinate ca atare, cautarea perfectiunii incepe de la alegerea locului si a proiectului de arhitectura. Proiectarea Muzeului Evreiesc din Berlin a fost incredintata unuia dintre cei mai apreciati arhitecti ai lumii: Daniel Liebeskind. Evreu nascut in Polonia, in 1946, nu se poate spune ca nu era persoana potrivita sa inteleaga mesajul pe care muzeul urma sa il transmita. Proiectul a fost una dintre primele cladiri reconfigurate in Berlinul reunificat. Ulterior, faima arhitectului a crescut atat de mult incat i s-au incredintat si alte proiecte de muzee la Denver, Manchester, Toronto si Copenhaga. El este si coordonatorul master planului pentru viitoarele constructii de pe locul fostelor turnuri gemene din Manhattan. Muzeul din Berlin este unul plin de semnificatii ce par incastrate in ziduri. Pare a fi fost gandit, in aceeasi masura, ca muzeu si ca memorial, ca loc de reflectie. Cei mai multi dintre vizitatori sunt impresionati sau chiar entuziasmati de calitatea proiectului de arhitectura. Nu aceeasi parere o au si muzeografii. Ei acuza faptul ca Liebeskind nu cunostea principiile fundamentale ale proiectarii unui muzeu, ca circuitele de vizitare si cele ale personalului se intretaie nepermis, ca depozitele nu sunt proiectate in functie de patrimoniul muzeului, ca exista prea multe spatii nefunctionale etc. Probabil ca nu se va ajunge niciodata la un consens de opinii privind acest proiect muzeal, ceea ce este absolut firesc, avand in vedere ca in fond este judecata o opera de creatie intelectuala.
Am avut, recent, ocazia sa vizitez unul dintre muzeele inca noi ale Europei, deschis in iulie 2006, in timpul pregatirii manifestarilor dedicate proclamarii Luxemburgului drept capitala culturala a Europei in acelasi an cu Sibiul, 2007. Proiectul a fost incredintat americanului de origine chineza Ieoh Ming Pei despre a carui impresionanta opera in domeniul muzeelor am mai avut ocazia sa discut in aceasta revista. De la extinderea Galeriei Nationale in Washington D. C. si crearea „Marelui Luvru“, pana la mai recentele Muzeu Istoric German, din Berlin, inaugurat in 2006, sau Muzeul de Arta Islamica din Doha, deschis publicului in 2008, Pei s-a afirmat drept un specialist in proiectarea muzelor. Stilul sau inconfundabil, marcat de utilizarea pe suprafete mari a unor placi de granit intrerupte de suprafete vitrate, marginite de otel, transforma orice cladire proiectata de el intr-o adevarata „marca“. In Luxemburg, la mijlocul anilor ’90, Pei a trebuit sa aleaga unul dintre cele trei locuri propuse de municipalitatea luxemburgheza pentru viitorul Muzeu de Arta Moderna. L-a ales pe cel mai dificil: fortul Thüngen, unul dintre cele 24 de constructii proiectate de insusi Vauban cu rolul de a proteja orasul. Planul initial al lui Pei de a suprapune muzeul peste ruinele fortului s-au lovit de o apriga opozitie din partea unor organizatii neguvernamentale locale care au cerut in schimb ca fortul sa fie restaurat. Municipalitatea a cedat acestor presiuni si a redus dramatic suprafata incredintata arhitectului american pentru muzeu. Fortul a fost partial restaurat in 1999 si in interiorul sau a fost deschis un muzeu de istorie militara a orasului. Desi cladirea proiectata de Pei dialogheaza magistral cu fortul de secol al XVII-lea, este vizibil faptul ca proiectul contemporan a fost diminuat fata de ceea ce se intentiona. Muzeul este, pur si simplu, mic. Eleganta spatiilor ramane marele sau atu, dar salile de la parter destinate expozitiilor temporare, precum si cele de la etaj, care sunt concepute pentru a se rula colectia permanenta a muzeului, sunt departe de ambitiile arhitectului si, evident, de cele ale directorului muzeului, francezul Marie-Claude Beaud. Pe de alta parte, colectia permanenta este dezamagitor de saraca. Desi a beneficiat de consilierea unui colectiv international de experti si desi nu i-au lipsit resursele financiare, Muzeul de Arta Moderna „Marele Duce Jean“ nu reuseste sa expuna nici o opera de arta contemporana care sa transmita un mesaj clar sau care, cel putin, sa nu trezeasca suspiciuni de lipsa a inspiratiei artistice si a talentului. Se spune ca Pei, un om profund dedicat muncii sale si un mare iubitor al muzeelor, nu s-a grabit deloc cu finalizarea constructiei, intrebandu-se ce avea sa expuna muzeul in salile proiectate de el. Achizitiile s-au facut treptat, inainte de anul 2000, dar mai ales in ultimii trei ani inainte de inaugurare.
Trebuie spus ca dincolo de dezamagirea provocata de colectia expusa, muzeul dispune de o extrem de rationala repartizare a spatiului. Nu e de mirare ca intreaga constructie, inclusiv proiectarea, a costat 90 de milioane de euro (o suma care ar infiora pe multi dintre contabilii romani cu aere de manageri culturali si cu atributii de control). In plus, muzeografii au reusit sa faca tot ce era posibil pentru a expune operele in cea mai buna maniera posibila.
MUDAM, dupa cum este cunoscut muzeul luxemburghez, nu este, nici el, un muzeu perfect. Este, insa, unul care, alaturi de intregul sit (in care a fost integrata si noua cladire a Filarmonicii, proiectata de arhitectul si urbanistul francez Christian de Portzamparc si inaugurata cu fast in 2005 in timpul presedintiei luxemburgheze a Uniunii Europene) merita vizitat ca unul dintre locurile vii ale culturii contemporane de pe continentul nostru.