Impotriva uitarii

Bogdan Hrib, Ultima fotografie, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2012

Uitarea e, poate, prima facultate a omului, cea mai savuroasa victorie, gloria intârziata care-l desavârseste si-l scapa de timp. La acest tip de salvare aspira Alexandru Zaharia, naratorul si eroul din „Ultima fotografie“ de Bogdan Hrib, o confesiune cinica si autoironica. Trezit din utopie, protagonistul viseaza la maturizarea spirituala si sociala. Asumându-si 50 de cuvinte-fetis, reface, prin flashback-uri repetate, printr-un gest hermeneutic savuros, 50 de ani de viata. Procedeaza asemenea eroului lui Joël Dicker din „Adevarul despre afacerea Harry Quebert“, care, incitat sa stimuleze creativitatea prietenului sau Marcus, ii face urmatoarea marturisire: „Cuvintele apartin tuturor, pâna in momentul in care va dovediti ca sunteti capabil de a vi le apropria. Iata ceea ce defineste un scriitor. Si veti vedea, Marcus, unii vor vrea sa va faca sa credeti ca o carte este un raport intre cuvinte, dar e fals: este vorba, de fapt, de un raport intre oameni“.

Tandrete, Fotografie, Noapte, Iubire, Dumnezeu, Criza, Foame, Sex, Deznadejde, Speranta, Mântuire sunt termeni care ii pregatesc fotografic, ca intr-un joc al oglinzilor paralele, uitarea: „Si mie mi se face o sete adânca, o sete pentru stergerea memoriei“
(p. 126). Calatoria lunga pe o luxoasa nava de croaziera, intreprinsa de Alexandru inaintea aniversarii sale, este reactia egoista a celui care pierduse odiseea la marginea lumii. Tânjind dupa apropierea si afectiunea fetelor, reconfortat dupa dublul esec al mariajului, personajul lui Bogdan Hrib cauta sa se reinventeze intelectual si afectiv, anulându-l pe fostul fotoreporter si proprietar de agentie de publicitate. Fotografia si amintirea, doua imitatii imperfecte ale realitatii, devin mijloace predilecte de reconfigurare a sinelui. Relatarile lui Alexandru sunt, de fapt, o ampla variatiune, in 50 de episoade, referitoare la pierderea memoriei: „Îmi doream sa stau sa judec atent care sunt fiintele, notiunile, lucrurile cele mai importante pentru mine, sa le scriu, sa le adun, sa mi le explic, sa fac un fel de recapitulare, inainte de a trage linia“ (p. 199). Salvarea lui Alexandru vine din cuvinte. Drama sa nu e aceea de a se fi lasat pacalit de o himera dureroasa, ci neputinta de a se pronunta asupra trecutului, de a-si redefini existenta.
Nostalgia casei nelocuite
„Ultima fotografie“ depaseste calificativul de „roman de dragoste cu o nuanta usor exotica“, cum sustine Horia Gârbea. E traseul interior al unui individ care, prins in chingile Istoriei o jumatate de secol, vrea sa-si exorcizeze frustrarile, temerile, obsesiile. Redus la tacere, victima a flagelului ideologiei comuniste, Alexandru sufera cu voluptate nostalgia unei case niciodata locuite: „Sunt pesimist si salvarea mea este aceasta calatorie“ (p. 150). Calatorind, nu incearca nici sa asimileze valori identitare colective, nici sa se integreze intr-o comunitate, ci, paradoxal, o forma de izolare, de exilare. Personajul tânjeste dupa singuratate, o doreste ca pe conditia sine qua non a reconstructiei personale: „Trebuie sa fug de toti (…). Vreau sa traiesc apropierea de pamânt in singuratate. Sa ma bucur cu disperare si cu putere de ultimul meu tarm. Sau de primul“ (p. 271).
Nu in zadar Diana Anton, colega eroului din clasele primare si viitoarea sa amanta, vorbeste intr-unul din capitolele finale ale romanului „Ignoranta“ (Milan Kundera). E cert, scopurile lui sunt vadit limitate la realitatea politica si sociala a anilor 1968, dar tocmai aici mitul
nietzschean isi reveleaza potentialitatile creatoare. Iar reintoarcerea devine, astfel, simbolul luptei identitare, al nevoii de dominare a propriilor infirmitati, al sinelui complet si contradictoriu: „portretist, peisagist, betiv, curvar, nesimtit, bagacios, smecher, pasionat de fotografie. Eu sunt. All in one“ (p. 15). Aparatul de fotografiat, prelungire mecanica a fiintei inerte, nu il mai consoleaza, ci amplifica distorsiunea psihica. Abia când Alexandru il arunca in mare, dupa disparitia Dianei la Cape Town, se anunta eterna reintoarcere: pentru ca mântuirea sa fie deplina, este nevoie ca omul sa-si exteriorizeze obsesiile. Ultima fotografie inceteaza sa echivaleze cu renuntarea, marcând un nou inceput, revenirea lui Alexandru in propria Itaca, pe insula la care visa din copilarie.
Exorcizarea prin cuvânt
Nici iubirea, nici exotismul, nici marea, nici fotografia nu-l salveaza pe Alexandru, ci cuvântul. Erotismul, sexualitatea, la fel ca alcoolul, ii favorizeaza uitarea, o stimuleaza, dar nu sunt decât aventuri fecunde care-i completeaza panoplia de amintiri si-i pregatesc viata, nu o desavârsesc. Singur cuvântul „il intemeiaza“ si nu e anodin faptul ca lipseste tocmai acela care guverneaza totul. Niciunul dintre cele 50 de capitole ale „Ultimei fotografii“ nu e intitulat „Calatorie“, deoarece toate o reprezinta. Toate titlurile de capitole sunt substantive comune nearticulate. Ne aflam in fata unei teme cu variatiuni, dar nu variatiuni pe marginea imaginilor sau a amintirilor, ci a cuvintelor.
Confesiunea lui Alexandru Zaharia este un act liber si spontan. Ea nu se mai poate desavârsi in absenta unui interlocutor care sa stimuleze rememorarea. Fidel modelului celor 1001 de nopti, eroul lui Bogdan Hrib isi gaseste si el o Seherazada moderna care, incetul cu incetul, devine un stimulent al nevoii de regasire a sinelui. Dezamagirea nu intârzie sa apara: Diana se dovedeste a fi, de fapt, dublul sau feminin, o alta victima a flagelului Istoriei, un alt condamnat in cautarea exilului: «Oare de ce ma simt ca pe peronul unei gari, asteptând un tren care ma va duce departe, pentru a nu mai reveni niciodata la locul de unde am plecat?» (p.109). Povestile ei nu sunt decât ecouri ale aceleiasi istorii, iar reiterarea impiedica uitarea. Metafora garii, un carrefour al disolutiei identitare, vine sa articuleze nevoia de substantialitate.
Ritual fecund care face posibila interrelationarea, povestirea anunta, gradual, vindecarea personajului. „Ultima fotografie“ devine, astfel, un metaroman-marturie al purificarii prin scris: „am vrut sa aleg 50 de substantive, am taiat, am adaugat, iar am taiat, pâna la urma am lasat-o balta (…) nu au o ordine, sunt puse la intâmplare: nunta, bastiment, disperare, insulta, capitalism… aici e o taietura, infectie, casnicie… sunt multe. Iau un stilou de pe birou. Adaug si aniversare. Si incep sa le numar din nou…“ (p. 200). Parcursul identitar al personajului, articulat treptat, dependent de dinamica actului verbal, prinde contur pe masura ce realitatea incepe sa-i satisfaca pretentiile. Singur Alexandru Zaharia isi percepe viata eterogen, discontinuu, isi imagineaza trecutul ca pe o etapa premergatoare, ostila, pesimista, dar necesara maturizarii: „Si asa a inceput cealalta parte din viata mea. De aceea am folosit cuvântul speranta“
(p. 288). Existenta lui poate fi definita in termeni de evolutie si revitalizare, traseul sau urmareste o trecere gradata dar sigura de la un pesimism funciar („Am vrut sa ma sinucid acum câtiva ani“) la increderea in „mântuire“.
Libertatea eufonica, vecinatatea constanta a povestilor libertine si a reflectiei quasifilosofice, teama de autocenzura, explozia aproape impertinenta de erotism lipsit de alibi sentimental, fecunda inventie formala sunt tehnici care desavârsesc proiectul literar al lui Bogdan Hrib, confirmându-i virtuozitatile creatoare. Desi aparent fragmentara, disociata in 50 de momente autonome care converg spre un final apoteotic, confesiunea lui Alexandru Zaharia nu isi pierde nicicând din coerenta. Capitolele se succed complementar, alternând secventele scurte cu cele lungi, eclectice, sau imaginative pâna la onirism. Nimic in relatarile lui Alexandru nu este aleatoriu, chiar cuvintele carora personajul nu reuseste sa le asocieze imagini sau istorii ii anunta vindecarea, mântuirea: „Port. Un cuvânt minunat, rotund. Elegant. Cu litere frumoase, curbe si linii drepte. Doar patru litere. Minunat. Delirez. (…) Nu am nicio poveste cu porturi.(…) E refugiul pe care mi-l doresc. Singur. Pe uscat. Pe pamânt“ (p. 272-273). Cartea reprezinta deopotriva un experiment literar si o experienta identitara sau, in termenii lui Michel de la Montaigne, „une bigarrure“, un hibrid savuros si coerent, chiar cinic si autoironic. Polifonia instituita in roman apeleaza si la ecouri interioare ale degringoladei. In viziunea lui Milan Kundera, ceea ce desavârseste creatia muzicala sau romanesca este, pe lânga arta contrapunctica sau cea a „dezgolirii radicale“, o evidenta egalitate a vocilor. „Ultima fotografie“ indeplineste fidel toate aceste trei conditii.
Incisiv fara a-si pierde din consistenta, autoironic fara a se deconstrui, obsesiv fara a fi un ratat, Alexandru Zaharia este eroul unei savuroase reintoarceri in cavele spiritualitatii moderne, un Dionis maladiv care, gustând cu voluptate din apa Lethei, face posibil spectacolul entuziast al vietii.