Trecerea unui om prin etapele succesive ale copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii şi, în fine, ale bătrâneţii este un proces ireversibil bazat pe acumularea unor schimbări, ca experienţe fundamentale, în virtutea cărora nu ne mai putem întoarce la ceea ce am fost. Schimbarea apare, astfel, ca proces ireversibil şi ca experienţă fundamentală ce stă la însăşi temelia vieţii. Aşa cum nu ne mai putem întoarce la copilărie, la adolescenţă sau la tinereţe, tot aşa, în urma unor experienţe noi şi fundamentale, nu ne mai putem întoarce la ceea ce a fost până atunci viaţa noastră. Orice experienţă esenţială şi fundamentală produce în noi o ruptură de nivel faţă de vechi, faţă de cunoscut, faţă de trecut, astfel încât toată viaţa noastră de până atunci devine o structură existenţială inadecvată şi inactuală la care, în mod firesc, nu ne mai putem întoarce.
Întoarcerea nu mai este posibilă deoarece orice experienţă fundamentală schimbă sistemul de referinţă, astfel încât vechea lume în care am trăit apare umbrită sau chiar anulată de lumina noii şi fundamentalei experienţe actuale. Presupunând, de pildă, că ne-am putea întoarce în Evul Mediu, am observa uimitorul fapt că fiecare lucru de acolo trimite spre un lucru de aici, că fiecare obiect poartă o săgeată spre corespondentul lui prezent, privirea noastră fiind iremediabil şi ireversibil afectată de perspectiva actualităţii în care trăim. Întoarcerea este fundamental imposibilă, deoarece experienţa fundamentală actuală devine un nou soare, o nouă viziune, o nouă „theorie“, un nou mod de a vedea lucrurile, un nou vector, trecutul nostru apărând atins de o inadecvare esenţială tocmai din perspectiva experienţei întemeietoare a prezentului.
De aceea, odată făcut pasul înspre un alt orizont al fiinţei tale, înspre o altă posibilitate fundamentală de a fi, nu te mai poţi întoarce din drum. Drumul Damascului este unul cu sens unic. Saul se transformă în Pavel odată pentru totdeauna. Lumea veche se prăbuşeşte odată cu noua cunoaştere dobândită, odată cu revelarea unei noi lumi (apocalipsa înseamnă revelaţie, dezvăluire). După descoperirea Americii, Europa însăşi se schimbă fundamental, devine Lumea Veche – ea nu mai poate fi privită decât în raport cu Lumea Nouă. Nu te mai poţi întoarce în Europa de dinaintea Americii, căci nu poţi face abstracţie de noua descoperire, nu o poţi ignora: cu America, Europa îşi schimbă chiar locul pe harta lumii. Odată survenită o experienţă capitală, fundamentală, „inocenţa“ anterioară este imposibil de recuperat. Un Adam care, în dorinţa sa de întoarcere, ar încerca să se dezbrace de hainele sale, nu ar reuşi să fie decât ridicol, aşa cum ridicole sunt toate utopiile nostalgice care propun revenirea fiinţei umane la o stare anterioară, primordială sau originară. Vechiul Testament nu mai poate fi niciodată desprins de Noul Testament de către cei care cred în Hristos. Din perspectiva noii experienţe, tot ce este înainte pare şi este doar o prefigurare a ei: profeţii veterotestamentari nu mai pot fi citiţi decât ca nişte pre-evanghelişti. Hristos îmbibă fiecare verset al Vechiului Testament, căci spre deosebire de legile umane, legile timpului se aplică retroactiv. Schimbarea din prezent schimbă totul şi în primul rând întregul trecut. „Nu te întorci niciodată în acelaşi loc“, s-a spus, ceea ce este foarte adevărat căci geografia lumii vieţii noastre este într-o permanentă reaşezare, cu fiecare pas semnificativ pe care-l facem şi mai ales cu „America“ pe care o descoperă la un moment dat fiecare dintre noi.
Survenirea unei experienţe cruciale sau fundamentale în vieţile noastre are ca efect major schimbarea – ca transformare şi reconfigurare a orizontului, a structurii şi a paradigmei noastre existenţiale. Iată de ce spectacolul celor întorşi din drum, din frica de schimbare, apare ca ceva profund nenatural, nefiresc şi artificial. Priviţi-i pe cei întorşi din drum! Priviţi-i pe cei care, trecând printr-o experienţă capitală şi fundamentală a vieţii lor, se întorc totuşi la vechiul drum, la vechiul parcurs! Priviţi-i pe apostaţi, pe cei care-şi abjură noile viziuni, noile credinţe, pe renegaţii iubirii, pe reeducaţi! Nu ne cuprinde un profund dispreţ faţă de ei şi, oricâtă înţelegere am avea pentru slăbiciunea lor omenească, nu simţim cum creşte în noi un sentiment al penibilului? Iar acest sentiment al penibilului este generat de faptul că întoarcerea lor este doar o ridicolă comedie, o mascaradă, o grotescă naştere pe jumătate, o eclozare întreruptă şi în cele din urmă o crimă oribilă, o ucidere a Nou-Născutului din tine. „Scheletul din dulap“ nu ar fi altceva decât acest cadavru al noului nostru sine, al noului nostru eu pe care l-am ucis la răscrucea vieţii noastre, din frica de necunoscut, din frica de schimbare, din frica de noutate şi mai ales din frica de noi înşine. Vechea viaţă la care am revenit se va desfăşura fals, artificial şi trist, cu acest „schelet“ care ne va bântui, gemând la răstimpuri, cerându-şi dreptul la viaţa netrăită. Un apostat viu este un martir mort! Astfel, întoarcerea nu este posibilă decât cu preţul unei cumplite schimonosiri şi trădări de sine, cu preţul unei terifiante violări a naturii umane.
Ajunşi în acest punct ne putem întreba dacă există o posibilă legătură între schimbare, ca imposibilitate a întoarcerii, şi morală. În mod obişnuit se consideră că schimbarea, care vine cu o răsturnare a valorilor, ar fi ceva diferit de morală, care încearcă să conserve mereu vechile valori. Însă, la o analiză mai atentă, observăm că fiecare schimbare esenţială şi fundamentală aduce cu ea o nouă morală, că fiecare schimbare esenţială îşi are propria sa morală, adică propria raţiune, propriul temei, propriul fundament, astfel încât adevărata schimbare este una cu adevărat morală, deoarece ea survine dintr-o necesitate internă, dintr-o necesitate vitală care dă seama de sensul evoluţiei noastre sufleteşti şi spirituale analog evoluţiei „vârstelor“ copilăriei, adolescenţei, tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii. Schimbarea adevărată se produce, aşadar, întotdeauna într-un acord major cu propria sa morală, adică cu propria sa necesitate internă.
Autor: Ramona ArdeleanApărut în nr. 494