Mihail Vakulovski, Portret de grup cu „generatia optzeci“ (Interviuri), Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2011, 406 p.
Doua greseli – sa le spunem „tactice“ – puncteaza oportunul proiect critic-editorial initiat de Mihail Vakulovski: trilogia dedicata poeziei „optzeciste“, compusa dintr-un volum analitic (2010), un altul de interviuri (2011) si o antologie (ce va aparea, probabil, in 2012). Mai intâi, desi reviziteaza literatura „optzecista“ in a doua jumatate a deceniului zece, criticul basarabean amâna excesiv publicarea cercetarii sale doctorale si rateaza astfel un bun prilej de a contribui mai intens la dezbaterile critice prilejuite de aparitia volumelor lui Alexandru Musina, Gheorghe Craciun ori Ion Bogdan Lefter in preajma anului 2000. Daca acest decalaj nu i se poate imputa pe deplin autorului, decizia de a edita interviurile dupa cartea de critica imi pare neinspirata. Caci dialogurile (desfasurate intre 1999 si 2002) cu majoritatea poetilor reprezentativi ai „optzecismului“ dau seama in buna masura de metamorfoza perspectivelor din care e abordata aceasta generatie literara intr-un moment de bilant (aproximativ 20 de ani de la impunerea ei). Inainte de a-si avansa propriile recitiri critice, Vakulovski putea oferi prim-planul si chiar sa valorifice mai accentuat revizuirile – deloc putine, deloc neinsemnate – aduse de actantii principali ai cartilor sale.
Sub zodia clasicizarii
Bineinteles, autorul nu isi face un scop din a prilejui asemenea (auto)reformari interpretative. O buna parte dintre intrebarile repetate constant presupun, in fapt, rememorarea unor intâmplari, situatii ori idei indeobste cunoscute. Albumul de familie „optzecist“ se deschide adeseori la filele sale consacrate, portretul de grup pare atins de infiorari statuare.
De pilda, Florin Iaru evoca memorabil prietenia si empatia membrilor generatiei prin imaginea cvasi-avangardista a versurilor-cadou: „Si, daca nu stii, de foarte multe ori noi am schimbat versuri intre noi. Pentru ca, la un moment dat, eram atât de impregnati unul cu altul, incât practic comiteam versurile celuilalt si dupa aceea le faceam cadou. Traian sT. Cosoveit imi dadea mie un vers si eu ii dadeam lui un alt vers inapoi. Si se punea frumos in carte pentru ca mentalul, matricea stilistica era cea importanta“. Tot astfel, Cenaclul de Luni ca spatiu al libertatii si democratiei autentice, al unor irepetabile revelatii ale propriei identitati creator-existentiale ori al dezvaluirii metonimice a complexitatii umanului dincolo de rigiditatile ideologice transpare in mai toate confesiunile intervievatilor (de la detaliile pitoresti oferite de Romulus Bucur, la accentele hâtru-ironice marca Alexandru Musina, pâna la veritabilele psihanalize si fiziologii schitate de Bogdan Ghiu si Ion Bogdan Lefter).
Nu lipseste nici afirmarea (deja clasica) a preferintei pentru modelele literare intemeiate de generatia razboiului (Caraion, Tonegaru, Stelaru, Geo Dumitrescu) ori de poezia americana a secolului XX (Whitman, e. e. cummings, Ginsberg, Lowell, Berryman, O’Hara, Corso etc.), dupa cum reiterata este si inclinatia pentru poezia „epica“, a „realului“, a „cotidianului“, pentru simplitatea, directetea si reautentificarea discursului liric, pentru jocuri intertextuale, parodii, pastise si travestiuri burlesti, pentru ironia simpatetica, pentru ostentatia imaginativ-stilistica, pentru fuziunea dintre existenta si text. In astfel de fragmente, scriitorii intervievati isi dovedesc apetitul teoretic, confirmând o data in plus ca poetii generatiei ramân principalii ideologi, critici si istorici literari ai ei.
Cu atât mai indreptatit este Mircea Cartarescu sa constate (intr-un dialog din 30 iunie 1999) ca „tendinta cea mai vizibila a optzecistilor este astazi cea de antologare“. In timp ce unii renunta la poezie, altii isi marturisesc dorinta de a se desparti de vechea poetica, prea putini fiind cei care mai cred in actualitatea formulelor si conventiilor deceniului noua. Semnele (auto)canonizarii se vadesc.
Privind inapoi cu calm
Si totusi, aceasta constiinta a definitivarii unei etape creatoare genereaza priviri retrospective sinonime – in câteva cazuri – cu revizuiri critico-teoretice substantiale. Cei care odinioara proclamau rupturi transante in raport cu traditia poetica autohtona ori considerau ca instaureaza chiar o noua paradigma literara ajung – dupa 20 de ani – sa isi atenueze si retorica, si conceptiile artistice.
Alexandru Musina invita, de exemplu, la cumpatare in evaluarile terminologice si demonstreaza convingator ca majoritatea particularitatilor asa-zisului „postmodernism românesc“ apartin de drept modernismului american: „Olson, Creeley etc., când in anii ’47-’48-’50 ei vorbeau de postmodernism, se refereau la o poezie diferita de poezia cu referinte culturale, plina de intertextualitate, pe care o practica modernismul lor, modernul prin excelenta (care ii bloca) fiind chiar Eliot. Pentru ei poezia postmoderna era o poezie fara referinte culturale, o poezie fara o constructie de tip baroc, o poezie a unei comunicari directe, fara back-ground-ul cultural. Care incearca sa surprinda, in «clipa cea repede», o individualitate ireductibila, care nu este determinata, in ultima instanta, de tot felul de mecanisme lingvistice si culturale. Or, la noi este exact invers“. Inclusiv Cartarescu sustine o abordare similara, contestând „puritatea“ postmoderna a poeziei propriei generatii, pe care o apropie de „poetica modernista, eliotiana“: „Astazi forma aceasta de poezie tipic «optzecista» mi-e destul de antipatica. s…t Era un fel de a face poezie cu corelativ obiectiv, cum ar zice T. S. Eliot: pentru ca ne era jena sa ne exprimam direct atitudinea fata de lume, de realitate, atribuiam sentimente obiectelor, faceam un fel de desen animat in care in loc de oameni apareau lucruri care se vaitau, care plângeau, care clamau, care cereau dragoste. In acest fel puneam o distanta intre noi si sentimentele noastre. Genul acesta de poezie a mers in anii ’80 si, dupa parerea mea, el s-a si terminat in anii ‘80. Nu recomand nimanui astazi sa mai scrie asa“. De altfel, autorul incisivului si polemicului „Postmodernism românesc“ se declara onorat ca este calificat de critica drept „un manierist“, adept al „ultra-artisticului“, „ultra-esteticului“.
Fara a invoca delimitari atât de programatice fata de vechile abordari generationiste, si alti poeti implica secvente de poetica explicita parca in raspar cu manifestele deceniului noua: Gheorghe Iova identifica „esentialist“ literatura cu „un ochi al ciclonului s…t centrul absolut al limbajelor si al actiunilor textuale ale lumii in care traim“; Ion Bogdan Lefter isi defineste aproape „neomodernist“ poezia ca un mediu de captare a „concretetii realitatii“ prin conferirea de „vizualitate“ si „corporalitate“ abstractiunilor; Liviu Ioan Stoiciu ar fi fost catalogat drept un „tardomodernist“ daca, in urma cu doua decenii, ar fi descoperit „reteta“ poeziei sale in „tangajul“ dintre „subconstientul „personal“-cotidian-concret si cel colectiv-strabun-mitologic“ etc.
Trebuie adaugat ca un rol decisiv pentru respectiva relativizare a definitiilor hard ale „optzecismului“ a jucat si selectia intervievatilor. Fiindca Vakulovski a inclus in cartea sa si scriitori care au contribuit fragmentar sau deloc la conturarea imaginii generationiste initiale: membrii „Grupului de la Brasov“ (Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu), „optzecisti“ din Moldova (Emilian Galaicu-Paun si Vasile Gârnet) ori poeti retractili fata de orice fel de inserieri (ca Marta Petreu si Ioan Moldovan). Multe dintre interventiile lor vor deveni bibliografie obligatorie pentru oricine doreste sa inteleaga cum configuratia unei generatii literare se modifica fundamental atunci când patosul „revolutionar“ al inceputurilor se aplaneaza.
Tocmai de aceea, volumul atât de ofertant al lui Mihai Vakulovski din 2011 constituie o invitatie serioasa la lectura monografiei sale din urma cu un an.