„Idolii forului“, volumul coordonat de Sorin Adam Matei si de Mona Momescu, a fost gandit sa fie un eveniment, sa „faca valuri“ mai mult decat sa provoace opinia publica la o dezbatere cu adevarat sanatoasa. O carte cu un site pe Internet atasat, cu sisteme complicate de codificare electronica pentru fiecare eseu nu a putut insa compensa nevoia unei lucrari unitare, care sa raspunda unor intrebari si sa transmita un mesaj.
Batalia pe soclu
Textele inegale, exprimand viziuni si personalitati diferite, au fost adunate intre doua coperti cu scopul comun de a rasturna idolatria din jurul intelectualilor publici de la noi. Dar, parafrazandu-l pe poet, ne putem intreba ce ii mana pe autori in lupta? Din pacate, desi aveau un scop comun, foarte mundan si onorabil, acela de a ne elibera de niste idoli gaunosi, autorii nu au un crez comun. Multi dintre ei lasa senzatia ca aceasta rasturnare a idolilor trebuie sa duca in mod necesar la propria lor urcare pe soclu. Altii participa la „cruciada“ cu rezerve asumate de la bun inceput: par sa fie acolo ca sa… scrie si ei intr-un volum colectiv.
Insa marea problema a cartii este cine sunt, teoretic, acesti idoli ai forului. Nominal ii cunoastem: Liiceanu, Patapievici, Tismaneanu, Plesu, Andrei Cornea, Neamtu, Cartarescu si (de curand pe soclu) Patrascoiu, I.T.Morar si alti „deontologi“ apropiati de sultanul de la Cotroceni. Efortul de sistematizare exista si, intr-unul din primele texte din volum, Daniel Barbu trece in revista toate definitiile posibile ale intelectualului, demonstrand (pentru mine convingator) ca cei ce s-au cocotat pe socluri de intelectuali publici in Romania nu sunt… intelectuali publici.
Insa efortul de sistematizare al profesorului Barbu nu e util si pentru ceilalti co-autori, fiecare avand in cap o imagine proprie a intelectualului, cat mai favorabila cauzelor sale, probabil. Un bun exemplu in acest sens este oferit de textul doamnei Mona Momescu care ii tot face pe domnii Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon… neoconservatori (ceea ce e cel putin jignitor atat pentru neoconservatori, cat si pentru dansii).
Halatul de filosof
Un text amuzant este cel al domnului lector universitar doctor István Aranyosi. Aparandu-si ideile din text pe bloguri si forumuri, domnia sa a tinut sa isi mentioneze titlul si functia academica dovedind o hotarare care ma determina sa nu i le ignor. Domnia sa este un filosof analitic, si face parte din acea categorie de filosofi care doresc sa faca in ciuda traditiei filosofice transformand-o intr-o stiinta riguroasa, daca se poate de laborator. Iar marele regret al domniei sale pare sa fie acela ca trusoul filosofului nu contine macar… un decent halat alb.
Dar de ce am spus ca textul domnului lector universitar doctor István Aranyosi este amuzant? Pentru ca in loc sa se lege de continutul operelor actualilor idoli ai forumului de la noi, ii acuza pe acestia ca nu au…. bibliografie cotata pe JSTOR si ISI AHCI. Nimic mai jalnic si mai penibil decat o astfel de „inmultire cu zero“. Daca nu scrii si nu publici intr-un stil si in niste reviste pe care nu le citesc nici macar specialistii, obisnuiti aici si aiurea doar sa citeze, nu sa mai si citeasca, inseamna ca nu existi in cultura chiar daca scrierile tale schimba perspective si amprenteaza vieti? Hai sa radem ca sa nu ne enervam de o astfel de atitudine.
Din condei
Dar sa iesim acum din carte (nu este intentia mea sa o recenzez) si sa trecem la reactii. Avangarda „paltiniseana“ a fost reprezentata de domnul Andrei Cornea care, intr-o recenzie in revista „22“ si intr-o dezbatere la radio, ataca volumul si ia apararea colegilor sai… de for.
Ca ataca volumul era cumva de inteles. Dar ca, in interviul respectiv, incearca sa salveze „opera stiintifica“ a colegilor sai de for, aceasta este o problema. Doar un avocat al unei cauze disperate poate invoca statutul de specialist in arta al lui Andrei Plesu, in virtutea unei singure carti, publicate acum muuulti ani, sau poate invoca statutul de epistemolog si de fizician al lui Horia Roman Patapievici doar pentru ca acesta foloseste niste concepte din fizica in elucubratiile sale despre „Divina Comedia“ a lui Dante Alighieri.
Nu mai vorbim de Gabriel Liiceanu, care isi publica antum lucrari ce trebuiau sa apara postum: scrisori, vederi, jurnale de idei si cugetari scrise pe servetel, care stralucesc prin crasa lor banalitate ideatica, salvata doar de o incontestabila frumusete stilistica.
Iar acum sa ajungem la miza politica a acestei dezbateri. Ea exista, desigur, fie si pentru ca toti cei ce discuta subiectul sunt dispusi sa o vada. Simplificat (in gen Dan Tapalaga), idolii actuali ai forului sunt niste intelectuali de dreapta, iar cei care ii contesta sunt un grup de carturari ce legitimeaza intelectual PSD-ul si PNL-ul.
Adevarul este cu totul altul si prea putin „ideologic“. Intelectualii publici de la noi sunt niste tipi pragmatici care profita de un context. In mod categoric nu sunt de dreapta decat cel mult in unele luari de pozitie publice, care apoi nu sunt niciodata confirmate si de fapte. Se spune ca ar fi prieteni. Sa fim seriosi! Sunt asociati doar si lucrul acesta se observa chiar din relatiile clientelare pe care si le construiesc intre ei.
Ateii credintei democratice
Intelectualii publici de la noi nu accepta critica si isi sunt autosuficienti. Ca atare, ei reactioneaza solidar si se asociaza solidar unei cauze sau alteia. Un bun exemplu este cel oferit de Andrei Plesu, ministru socialist (sau, ma rog, sustinut de un partid din Internationala socialista) care a fost tot timpul solidar cu „dreapta“ sustinuta de colegii sai de… soclu. Iar atunci cand a devenit disident prin parasirea (mult comentata) a lui Traian Basescu, a continuat totusi sa il sustina (critic) pe acesta, probabil doar din solidaritate fata de pasionalii sai prieteni.
Nici adversarii lor nu sunt de stanga mai mult decat idolii pe care ii contesta. Unitatea grupului lor, daca exista, este data de dorinta de a ii vedea pe cei cocotati acum pe postament dati jos. Dupa aceea, au nevoie si ei de un context pentru a se „imprieteni“. Iar cel mai bun context poate fi oferit cel mai bine de… politica.
Dar atunci unde ar fi problema? Oare toti sunt o apa si un pamant? Problema este identificata in „Idolii forului“ de Daniel Barbu: actualii intelectuali publici sunt niste „atei ai credintei democratice“ si (ca orice intelectuali, as adauga eu) chiar adversari si subminatori ai acesteia.
Sustinerea neconditionata pe care acesti intelectuali o acorda lui Traian Basescu si PD-L, inregimentarea activa in partid a unora dintre acestia (Sever Voinescu, Cristian Preda) nu este straina de subminarea democratiei facuta, pas cu pas, de liderul de la Cotroceni.
Intelectualii publici, desi idoli prin ei insisi, devin purtatorii mesajului politic al unui singur om: neincrederea in Parlament transformata in ideologie dar si sustinerea abuzurilor (precum impunerea controlului asupra Curtii Constitutionale, guvernarea prin ordonante de urgenta, ignorarea deciziilor motiunilor de cenzura) comise de actuala conducere politica. Acestora li se adauga si autismul de neacceptat pentru persoane cu pretentii intelectuale fata de politicile falimentare si agresive social ale actualei guvernari.
Nota de final: Rog eventualii cititori sa nu asocieze simpatia mea, evidenta din text, fata de scrierile lui Daniel Barbu ca facand parte din logica „perierii“ profesorului care iti este coordonator de teza de doctorat. Cum eu mi-am ales profesorul coordonator, aceasta decizie a fost luata pe baza unor simpatii si armonii de gandire intre mine si domnia sa.