Marius Chivu, Ce-a vrut sa spuna autorul, Polirom, Iasi 2013, 364 pag.
Intotdeauna am apropiat actiunile unui agent literar de actiunile unui intervievator interesat de scriitori. Daca agentul trebuie sa duca literatura in fata unor persoane dependente de o institutie, intervievatorul aduce un compozit ciudat in fata unui public care raspunde numai de propria gândire si de propriul gust. Spun „compozit ciudat“ pentru ca, nu de putine ori, cititorii descopera in interviul cu un autor un om din litere in locul unui om de litere. Nu este vina nimanui. Tendinta naturala de a conserva identitatea cuiva (reala sau fictiva) poate fi depasita doar constient, cu detasare si cu un mic disconfort pentru cititorul prea pasionat. Pentru destui consumatori de literatura, fiecare detaliu biografic este o falanga a literaturii cutarui autor sau, mai rau, biografia scurtcircuiteaza drumul de la „a percepe“ pâna la „a pricepe“.
Un gen pentru contemporani
Daca cele doua impulsuri naturale nu sunt constientizate si depasite inainte de a afla „Ce-a vrut sa spuna autorul“, argumentul volumului le sustine: „Genul interviului mi s-a parut deseori mai apropiat de critica literara decât de jurnalistica“ (p. 7). Nu pot subscrie acestei afirmatii decât facând compromisul ca un gen s-ar cere definit prin interactiunea pe care o include. Critica si interviul propun interactiunea cu o fateta a autorului relevanta pentru literatura sa. Jurnalismul cultural-literar propune interactiunea cu parti ale sistemului in care este inclus un autor. Asadar, interviurile si critica ating chestiuni de pe toata intinderea unui spatiu literar: produse simbolice, produse materiale, institutii contemporane sau istorice, grupari, individualitati, continuturi estetice sau culturale etc.
Cu acest compromis in minte, incerc sa inteleg ce functie ar putea indeplini forma volumului lui Marius Chivu pentru public. Singura care mi se pare cu adevarat relevanta tine de depasirea preconceptiei amintite anterior: legatura dintre biografism si literatura. Asa cum alege Marius Chivu sa-i puna pe cei intervievati in fata propriilor afirmatii in 2013, tot astfel trebuie sa se pozitioneze si un lector echitabil. Eventual sa fie si putin suspicios. Observam la alti recenzenti cum luau de-a gata iluzia autenticitatii sau cum cultivau o senzatie de complicitate cu autorii. Total nejustificat: reveneau la aceleasi raporturi pe care le intretin cu literatura sau cu vreun star abil vândut adolescentilor. Altfel, formula de volum permite accesul lejer la munca unui jurnalist din ultimii zece ani. Cine se va intoarce la el? Alte generatii din Litere care vor crede ca viata e literatura si literatura e viata? Cineva care isi va dori sa reconstituie spatiul literar românesc din ultimele 2-3 decade? Cineva caruia nu ii scapa componenta ironica din titlu? Cred, mai degraba, in aceasta formula ca fiind una interesanta pentru contemporaneitate.
Sa lasam forma deoparte. Am incredere ca va exista mereu intentia dubioasa, dar laudabila de a alege alte chei pentru texte, astfel incât lectorul sa-si obtina placerea din orice structura. Cât despre cheia acestui volum ca tot, ca o concatenare de nume valoroase din câmpul literar românesc actual, ea este simpla si chiar enuntata explicit (cel care a aruncat-o intâmplator in propriul interviu nu stia si nu va afla, din nefericire, ca avea sa deschida un volum intreg… de interviuri). Este vorba de cuvintele lui Gheorghe Craciun: „Oricum, macar acest lucru este clar: scriitorul este prin definitie o natura proteica. De fapt, el e alteritatea intruchipata“ (p. 91) .
Identitati dinamice
Ce a vrut sa faca Marius Chivu? Sa construiasca si sa ofere pe teren public niste identitati dinamice. Fiecare interviu se destinde, parte multumita intrebarilor atent directionate, parte datorita indragostitilor de cuvinte, intre trei tipuri de identitate specifice unui autor. Primul tip este cel conferit automat si irevocabil de statutul de scriitor: identitatea literara, livresca, o fateta de hârtie construita cu fiecare volum (cu ea cititorul atent trebuie sa fie cât se poate de suspicios). Din fericire, intrebarile care trimit pe aceasta pista falsa sunt tacticoase, tintind exclusiv in optiunile sau in schimbarile legate de genuri. Putin mai periculoase sunt dialogurile prin care s-ar descoperi motivele subiective, generatoare pentru actul scrisului. Raspunsurile aici sunt personalizate si nu are sens sa le insir sau sa le caut in gol vreo logica structuranta. In vecinatatea identitatii de scriitor se asaza statutul de cititor. Interviurile lui Marius Chivu adauga la identitatea autorilor lecturile care i-au format si publicul pe care si-l proiecteaza sau il au – constituit mai degraba intuitiv decât in cunostinta de cauza.
Al doilea tip de identitate este cea mai interesanta, mai siropoasa si mai ascunsa, care nu scapa de alura de cancan decât in fata cititorului educat: dimensiunea sociala a autorilor. Ei se definesc, cu putine exceptii, prin raportare la familia si la meseria lor. Intre aceste doua fatete, unii aleg sa se restabilizeze ca scriitori prin recurs la grup, la generatiile din care au facut parte, cu care au polemizat sau pe care le-au format. Contribuie, uneori, si Marius Chivu, delimitându-l pe cutare scriitor prin apel la grupul unde respectivul este plasat in istoria literara. De exemplu, Mircea Cartarescu reaminteste de cenaclul al carui coordonator a fost, „Litere“ (nu este singurul care face acest lucru). Andrei Codrescu este pus in familie cu diaspora literara, desi el refuza o asemenea asociere: „In ce relatii sunteti cu artisti români raspânditi prin lume, cum ar fi Norman Manea, Herta Müller, Andrei Serban, Matei Visniec, Gabriela Melinescu, pentru a numi doar câtiva?“ (p. 61). Dan Coman isi etaleaza prieteniile literare, optzecistii sunt mereu chestionati si cu privire la generatia lor. Lista exemplelor poate continua.
Ultima piesa identitara adaugata este afilierea cu institutii de promovare a literaturii (edituri, redactii de presa culturala, critici, universitati etc.) Destui autori amintesc in interviuri de legaturile (stiute) pe care le au. Sunt interesante de urmarit in comparatie cu miscarile care au urmat interviurilor. Sar in ochi relatarile care tin de deschiderea granitelor editoriale din ultimii zece ani si de circuitul parcurs de unii scriitori, construindu-si o identitate in context international. Raceala frazei anterioare este departe de impresiile subiective produse de bucuria de a fi in circuitul cartii. O dau exemplu doar pe fascinanta Nora Iuga, extaziata in 2003: „Dar ma bucur, sigur ca ma bucur de viata, asa de rahat cum ni se pare uneori. Cred ca sunt cea mai fericita femeie. Peste o saptamâna plec la Berlin cu o bursa de doua luni, pe urma la Stuttgart, unde imi apare cartea de poezie «Autobuzul cu cocosati», in traducerea lui Ernest Wichner. In prima decada a lunii iulie am sa fac un turneu de lecturi alaturi de Herta Müller in Hamburg, München, Frankfurt si Berlin. (…) Si când te gândesti ca am 72 de ani!“ (p. 148-149).
Revenirile asupra imaginii si asteptarilor pe care si le construiau la un moment dat (integrate ingenios de Marius Chivu in „Update“-uri) ca oameni, ca familisti, ca prieteni, ca indragostiti, ca frustrati, ca entuziasti sau ca alternative la viata de scriitor, dar si rezultatele din circuitul editoriale – toate ipostazele sunt acoperite explicit sau implicit. Consider demn de semnalat ca niciun interviu si niciun caracter nu aluneca pe vreo panta a brandingului personal. Nu cred ca in 2013 pot constata aceeasi „puritate“ prin presa culturala.
Ceea ce transpare ciudat din insiruirea interviurilor este ca sunt destui cei care inca au incredere in posteritate (cu doua contraexemple: Razvan Petrescu si Marin Malaicu-Hondrari). Exista, in pozitiile legate de timpurile viitoare, o umbra a celei mai nelinistitoare discutii pentru un autor si un critic deopotriva: canonul. Am amintit mai devreme apetenta pentru grupari, conforma cu istoria recenta a literaturii române. Atât timp cât canonul inca functioneaza pe vârfuri singulare care implica principii subsumate relevantei estetice, increderea in valoarea recunoscuta de posteritate si identificarea actuala prin grupuri sunt termeni cu sens opus, contradictorii. Toti cei intervievati inca mai pot contribui prin literatura lor la asezarea sau la depasirea unui sistem si unor asocieri la fel de arbitrare ca nevoile si circumstantele care le-au generat. Deocamdata, canonul trebuie invins cu propriile sale arme. Gruparile nu fac parte din structura lui asa cum arata astazi, deci este greu de crezut ca pot functiona pentru o posteritate care va semana cu prezentul. In plus, daca cei intervievati cred in propria valoare si, pe alocuri, arata ca detesta critica actuala, de ce ar conta mai mult pe revalorizare si pe criteriile viitoare ale criticii?
Volumul lui Marius Chivu lasa totusi o mare sansa prin recontextualizare: orice cititor poate intelege in 2013 schimbarile (câte sunt) din morfologia câmpului literar românesc pornind de la intrebarile cu bataie lunga ale criticului si raspunsurile pe masura. Pot fi urmarite atât de la distanta cât si din apropiere resorturile unei vieti dedicate literaturii fara sapaturi prin arhive de reviste. Si, de ce nu, sunt ingaduite exercitii de identificare sau de empatie – din pura placere, fara vreun scop anume. Am incredere ca istoria alternativa (sau poate chiar cea mainstream) se va interesa si de grupuri eclectice, cum sunt selectiile lui Marius Chivu, dar cum va reconcilia multiple micronaratiuni provocate imi scapa. In fond, un volum de interviuri este, cum am spus, un document mai interesant pentru prezent, dar imi este teama ca masura in care suscita interesul nu trece de „profesionistii“ literaturii.