Premiera de gala a unuia dintre cele mai recente filme artistice românesti, „Si caii sunt verzi pe pereti“, a avut loc pe 2 noiembrie a.c., data dupa care pelicula a fost difuzata în spectacole zilnice, în regim full time, la un singur cinema bucurestean, Scala. (Mentionez, în treacat, ca pe alte meleaguri – în SUA, de exemplu – lansarea unei productii noi se face, simultan, în câteva sute de sali de proiectie…) Din pacate, bucuria realizatorilor – si asa, îndeajuns de anemica în conditiile date – a depasit cu putin durata medie a oricarei minuni autohtone: peste numai o saptamâna, programarea „Cailor vezi…“ a cunoscut o contractie severa, reducându-se la numai un spectacol pe zi – si acela, la o ora imposibila din timpul prânzului. Originala aceasta forma de promovare si sustinere a cinematografiei nationale – fie ea si din ramura independenta; aferim! Faptul este cu atât mai regretabil cu cât filmul merita, fara îndoiala, o soarta mai buna si un alt tratament de marketing artistic.
Titlul sau trimite explicit si deloc întâmplator la o celebra pelicula a lui Sidney Pollak din 1969, „Si caii se împusca, nu-i asa?“. La distanta de peste patru decenii (care includ, între altele, o fractura istorica majora – dezintegrarea comunismului ca forma de organizare sociala – plus alte câteva mega-evenimente de natura sa reconfigureze fizionomia de ansamblu a mapamondului), în ambele regasim un univers uman alienat si convulsiv, o lume tulbure, fara repere existentiale veritabile, în care oamenii ratacesc debusolati si nesiguri, prada, adesea, unor false mitologii de genul preschimbarii indigentei de fiecare zi în miracole financiare plasate sub zodia aleatoriului. Si participarea la un maraton de dans epuizant, si încrederea în ofertele de îmbogatire rapida afisate pe internet sau în premiile distribuite de diferite firme în scop promotional se hranesc dintr-o similara mistica a reusitei providentiale, la radacina careia stau degringolada sufleteasca, insatisfactia, disperarea, mefienta în raport cu propriile resurse de supravietuire. De fiecare data, la capatul unor astfel de experiente se contureaza esecuri lamentabile, cu consecinte dramatice pentru naivii ametiti de iluzii desarte.
„Si caii sunt verzi pe pereti“ este un film de autor în acceptiunea imprimata termenului de prodigiosii ani ’60-’70 ai secolului trecut, atunci când cinematograful se visa (si chiar era!) a saptea arta, iar nu un mijloc industrios de entertainment cu orice pret. Dan Chisu figureaza pe generic în tripla calitate de producator, scenarist si regizor, achitându-se de fiecare data cu brio de complexele prerogative asumate. În prima ipostaza, de pilda, refuza înserierea în trendul minimal-mizerabilist al multora dintre productiile „noului cinematograf românesc“ avid de recunoastere externa, dar cu o îngrijoratoare lipsa de aderenta la publicul din tara, optând pentru întoarcerea cineastului la uneltele sale omologate în timp: o poveste simpla, dar puternica si bogata în sugestii, cu personaje credibile si semnificative, tratate cu mijloace de exprimare filmica moderna, însa fara alunecari în manierisme stilistice en vogue. Intentie cu totul laudabila, care îsi gaseste în acelasi Dan Chisu scenaristul potrivit. El desprinde din cenusiul cotidian românesc contemporan câteva figuri banale (un functionar marunt pe care invazia tehnologiei computerizate îl preschimba peste noapte în marginal social, un mester bun la toate, vecin si prieten al primului, un tânar cu alura de golanas simpatic, o tânara care, în lipsa de alternativa, accepta un job pasager…), construind o istorie de viata coerenta si convingatoare, împletita ingenios din doua fire narative distincte, dar care se vor dovedi, în final, convergente într-un (anti)climax surprinzator.
Functionarul de moda veche (un fel de magazioner, daca am înteles bine), care este disponibilizat pentru ca n-are habar sa mânuiasca calculatorul, se înscrie la un curs de initiere în materie, reusind în scurt timp sa deprinda abilitatile minime necesare. Uimit ca orice salbatic în fata unei masinarii complicate, îsi face din computer un fel de idol în care crede nestramutat. Inclusiv în veridicitatea unui spam care îl ademeneste cu un câstig fabulos la o loterie on line în conditiile expedierii câtorva mii de euro la o anumita adresa. Cum suma îi depaseste net disponibilitatile, este nevoit sa se împrumute de la prietenul la fel de credul ca el, convins fiind ca, odata ajuns bogat, nu numai ca va putea restitui banii, dar îsi va ferici cu daruri consistente toate rubedeniile si apropiatii. Vestea (aflata chiar de la instructorul IT) ca a fost victima unei înselatorii îl cufunda într-o stare de prostratie deznadajduita.
Cel de-al doilea plan narativ îi are ca protagonisti pe tânarul Marius care, iesind la un club cu prietenii, completeaza la plezneala formularul unei oferte promotionale de tigari straine si pe fetiscana care le face reclama. Mai mult dornic sa intre în vorba cu fata decât încrezator în posibilitatea de a câstiga ceva, baiatul trece pe formular numele de familie al tatalui natural (pe care nu l-a cunoscut niciodata), anume Tocitu, si nu pe acela purtat de el în actul de identitate, al mamei. Peste câteva zile fata îl anunta ca a câstigat marele premiu în valoare de un milion de euro, iar cei doi pornesc o cursa infernala, cu valente de calatorie initiatica, pe alocuri, în cautarea unui ins cu acel nume bizar care sa le faciliteze intrarea în posesia banilor. Data limita se apropie vertiginos, dar ghinionul se tine scai de ei: un Tocitu este plecat în strainatate, altul e surdo-mut, al treilea îi ia drept tâlhari si asasini si tot asa… Din ce în ce mai deprimati, suna la usa ultimului Tocitu de pe lista – nimeni altul decât recentul tepuit prin internet, care…
N-o sa divulg deznodamântul acestui terifiant joc al dragostei si al întâmplarii ca sa nu va rapesc placerea întâlnirii cu un final neasteptat, comic si tragic în acelasi timp. Mentionez doar ca pe cele doua paliere narative principale sunt grefate alte câteva episoade colaterale care confera filmului culoare, viata si autenticitate: relatia protagonistului cu mesterul zugrav, confidentul si creditorul sau, idila ce se înfiripa între cei doi tineri pe parcursul calatoriei, drama fetelor din clubul de noapte obligate la un soi deprimant de prostitutie cvasi-profesionala etc. Dar mai presus de toate, impresionanta este sugestia motivatiei de profunzime din care se nutreste în realitate antrenarea baiatului în cautarea unei himere onomastice salutare: speranta secreta ca-si va întâlni tatal despre care mama refuza cu obstinatie sa-i vorbeasca.
O comedie amara de buna factura acest „Si caii sunt verzi pe pereti“ pe care Dan Chisu, cu vizibila experienta dobândita în turnarea altor doua filme de lung metraj care îi întregesc biografia artistica, o orchestreaza regizoral cu mijloace austere si, în egala masura, cu stiinta echilibrului narativ si a detaliului plastic, cu profesionalismul miscarilor de camera prin care se edifica dinamica variata a fiecarei secvente, dar, mai ales, ritmul interior al ansamblului. De consemnat si prestatia actoriceasca – în multe momente, de-a dreptul remarcabila – a lui Tudor Smoleanu (mesterul Buzila), Adrian Titieni (Tocitu), Ionut Visan (tânarul) si Anca Florescu (tânara), carora li se alatura, în aparitii episodice, Coca Bloos, Dragos Bucur si Oxana Moravec, interpreti de factura si din generatii diferite, care izbutesc sa gaseasca însa comuna lungime de unda adecvata.
Bref, un film provocator, de vazut si, eventual, de revazut.
Autor: GELU NEGREAApărut în nr. 402