Hipsteri. După asfinţit

Vă mai aduceţi aminte care a fost primul film văzut într-o sală de cinematograf? Eu şi-acum visez imagini din Tom Degeţel: o potecă acoperită cu frunze roşii, lumina toamnei filtrându-se printre ramurile copacilor din pădure – fermecată trebuie să fi fost – şi băiatul cât un briceag încercând să ţină pasul cu uriaşele cizme împodobite cu funde şi catarame ale unui domn care râdea de te luau fiorii. Era, la patru ani şi jumătate, începutul unei iubiri. Oricât am fost momită de-atunci încoace să văd filmele şi altfel, chiar dacă am (şi) făcut-o, cel mai bine m-am simţit şi mă simt în sala de cinematograf. Cu un amendament, proiecţiile în aer liber pe care ni le-a oferit cu generozitate – şi înainte de ’89 şi la începutul anilor ’90, pe Terasa „La Motoare“ – dom’ Mihai (Mişu) Constantinescu. Un proiecţionist argint viu, pentru care cinema-ul era „şi casă, şi masã, şi dulce giupâneasă“, cum ar fi zis cei vechi. La întâlnirile din faţa peretelui devenit ecran sau în faţa pânzei care mai făcea valuri din când în când, am cunoscut arhitecţi, artişti vizuali, scriitori, medici, doamne şi domni foşti şi adolescenţi care, inspiraţi de ce vedeau şi de ce auzeau la taclalele de după, visau să dea lovitura pe platourile de la Buftea. Doi dintre ei – să fie poate mai mulţi? – au şi făcut-o. Am rămas într-o statornică, până azi, cinemaprietenie cu câţiva dintre cursanţii – aşa ne spunea el, cu un licăr tandru în ochii ajutaţi de lentile cu multe dioptrii – lui dom’ Mişu. De dragul văzutului de film într-o sală de pe bulevard, sunt gata să accept scaunele delabrate, mocheta cu găuri în care ţi se prind pantofii şi cazi dacă nu eşti atent, frigul înfiorător, cauzator de viroze iarna. Ori s-o aduc la ghişeu pe vânzătoarea de bilete care îşi face sandwich-uri calde la microunde, într-o încăpere de lângă toalete, chiar în timpul programului. Ba să trag şi perdelele grele de catifea din dreptul uşilor, înainte să înceapă proiecţia, în locul plasatoarelor, prinse – cum altfel? – în interminabile conversaţii în foaier. În săli mai dichisite (contre coeur merg uneori şi la mall) am chiar o brumă de înţelegere faţă de turmentatul care a intrat pentru un aţipel ori pentru cel ce răspunde nonşalant la mobil, chiar în mijlocul proiecţiei – Sunt la film! Cum care film? Stai s-o întreb pe Flo. Zice că… Cum cu cine? Stai s-o întreb pe Flo…  Ba am şi o oarecare dexteritate să evit sosul salsa îndreptat spre guler şi tăviţa cu nachos gata să mi se răstoarne în poală, ambele recuperate in extremis de întârziaţii hotărâţi să-şi găsească locurile în plină beznă. Accidentele nu se pun. M-am bucurat când am aflat că unele cinematografe oferă în weekend proiecţii „când se lasă seara peste Bucureşti“, vorba (încă) tânărului regizor Porumboiu. Adică după orele 21.30, 22.00. M-am dus să văd ce şi cum. Şi am văzut… Cam cu un sfert de oră înainte să înceapă proiecţia a intrat un grup de vreo optsprezece, douăzeci de tineri şi tinere. Să zic, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Purtau toţi la vedere, ca pe nişte trofee, cutii cu popcorn tras în ciocolată şi pahare maxi cu Coca-Cola. Au ocupat un rând la mijlocul sălii. şi-au închis, ostentativ, telefoanele mobile, aşa, ca să-i vadă cei aşezaţi în preajmă, printre care mă număram şi eu. Aveam haine şi bijuterii de firmă bine asortate şi pălăriuţe chic. Zulufii fetelor, bărbile şi favoriţii băieţilor vădeau dexterităţi de stylist, dacă nu erau chiar opera unor asemenea artişti. Cum a început filmul, cum au început şi ei să vorbească, să comenteze imaginile, să dubleze replicile, să-i ia în râs pe actori. Or fi năbădăi de tineri alintaţi, mi-am spus întâi, aşteptând să se potolească. Poate e un performance, m-am iluzionat apoi, încercând, fără succes, să-i ignor şi să urmăresc filmul. Cineva i-a rugat să înceteze. Altcineva le-a recomandat să meargă la o terasă, la un club, dacă nu le place filmul. Fără nici un rezultat. Anunţate, cele două plasatoare au refuzat să intervină, motivând că le depăşeau forţele. Când s-a încheiat proiecţia, s-au ridicat tacticoşi, au aruncat cutiile şi paharele în recipientul cu pricina şi s-au îndepărtat, în jos, pe bulevard. În weekendul următor, la un alt cinematograf, am trăit aceeaşi experienţă. Să fi fost tot ei? Să fi fost alţii? Nu ştiu. Oricum, nu după multă vreme, proiecţiile nocturne n-au mai avut loc. Îmi răsună şi-acum în urechi, apăsat, metalic, laitmotivul discursului lor de tineri stilaţi: „şi mai duceţi-vă (ştiţi dumneavoastră la cine!) cu arta voastră cu tot!“ De ce?