Sari la conținut

Hermeneutica durerii

Autor: COSMIN BORZA
Apărut în nr. 382

Marius Chivu, Vântureasa de plastic, Editura Brumar, Timisoara, 2012, 95 p.

 

În cadrul noii generatii de critici, Marius Chivu reprezinta cea mai imprevizibila (sa nu spun intriganta) figura. Adaptabil cu egala dexteritate la diverse medii intelectuale ori discursive, el nu adera la niciunul. Printre conservatori, are o alura de stângist, la masa elitistilor poarta tenisi, în contexte universitare se aseamana unui hipster, confruntat cu intelighentia cool apare ca un traditionalist. Absent de la colocviile ori din tomurile stiintifice ale literatilor, el poate fi întâlnit constant în paginile publicatiilor glossy sau în cele ale colectiilor experimentale de proza scurta. Chiar si atunci când abordeaza carti de nisa, cronicile sale literare vizeaza orizontul de asteptare al unui cititor nespecializat. Cu toate acestea, ubicuitatea preocuparilor culturale nu a diminuat credibilitatea evaluarilor sale exegetice, ba chiar a sporit-o, de vreme ce Marius Chivu a ajuns sa fie perceput drept un critic ce întelege „din interior“ mecanismele de functionare a literaturii contemporane. Iar volumul sau de debut, „Vântureasa de plastic“, confirma respectiva încadrare. Caci, daca poemele din aceasta carte (scrise cu sase ani în urma) nu dau seama de un poet „în toata puterea cuvântului“, ele dezvaluie unul dintre cei mai subtili tineri interpreti români ai metamorfozelor umanului/literarului.
Cartea fiului
Dincolo de nivelul tematic – într-adevar emotionant (relatia bulversanta a fiului cu mama bolnava, infantilizata, vulnerabila, amintind de substantialul roman al lui O. Nimigean, „Radacina de bucsau“) –, „Vântureasa de plastic“ impresioneaza prin radiografierea infinitezimala a ipostazierilor durerii si suferintei. Volumul – în pofida titlului – ramâne o carte a fiului, iar nu a mamei. În fapt, odata cu îmbolnavirea sa pe cât de neasteptata, pe atât de grava, Lidia instituie un gol în existenta celor apropiati („din ea nu vor mai ramâne/ decât fotografiile“; „cât va mai fi din cea care-a fost/ ce s-a pastrat în aceasta papusa stricata/ strabatuta de furtunuri/ cu viata distilata/ cât vom mai recunoaste din ea/ cum si în ce anume vom regasi/ partea pierduta// câta desertaciune într-o jumatate de trup fara glas!“; „doar noi si jumatatea noastra de marioneta aproape vie/ papusa defecta cu capul cazut într-o parte“), o absenta dezechilibranta ce impune revizuirea completa a viziunii despre lume si despre propria identitate.
Nucleul ideatic al „Vânturesei de plastic“ ramâne tocmai acest traseu multifatetat pe care fiul îl parcurge pentru a descoperi ca – indiferent de sedimentarile anterioare ale personalitatii sale, datorate constructelor livresti si sociale – eul sau profund se transforma decisiv. Marius Chivu surprinde cu acuitate fazele renuntarii la egoismul suferintei personale întru identificare completa (afectiva, spirituala, chiar senzoriala) cu mama bolnava. Un reglaj fin al sentimentelor, dar si al limbajului poetic, marcheaza întreaga carte.
La început, poemele însceneaza o ezitare a subiectului poetic, incapabil sa interiorizeze impactul experientei dramatice prin care trece mama. Ipostaziindu-se narcisist într-o victima, autocompatimindu-se ca si când suferinta ar fi a lui, el nu reuseste decât sa o îndeparteze pe Lidia. Perspectiva îi apartine parca unui martor distant al bolii, fascinat de spectacolul dezintegrarii umanului: „cocktailul de perfuzii i se scurge/ prin incizia din gât/ ore dupa zile/ dupa saptamâni// noaptea o veghez/ la lumina telefonului mobil/ o ascult clipocind pe dinauntru/ plina de lichidele dulci amarui ale/ vietii la punga// burduf de formol/ cu exponatul la atingere!“; „ea nu întelege ce-i cu noi/ clipeste din ochi si chiar îmi zâmbeste pe jumatate/ adormita/ îi sprijin în palme capul/ lucios mic fin ca un grepfruit alb/ i-l tin cu grija ca unui nou-nascut/ cu teasta fragila// (niciodata n-a fost mai frumoasa)“. Previzibil, în astfel de secvente, poezia lui Chivu cunoaste scaderi stilistice semnificative. Obligata sa-l cuprinda pe fiu, durerea se artificializeaza: „daca i-as deschide ochii cu degetele/ as privi doua gauri/ în care m-as prabusi/ de frica“; „încerc sa-mi suspend gândurile din subita lasitate/ sa rezist orelor de gratie incerta în care/ dincolo de usile batante/ un Dumnezeu în halat reface lumea/ pentru un singur om (…) aceasta e clipa în care/ gândurile/ toate gândurile se transforma în rugaciuni/ ca apa în vin“.
Depasindu-si bulversarea initiala (totusi fireasca), fiul începe sa constientizeze ca singurele reactii cu adevarat autentic umane se dovedesc tentativele de apropriere a suferintei. Doar identificarea totala cu supliciul mamei permite recuperarea, fie si fragmentara, a normalitatii pierdute. De la simularea bolii („m-am ras în cap sa nu fie singura“; „ca sa-i arat cât o iubesc/ am albit“), de la încercarile inutile de a mima comunicarea („ce tristete sa vorbesti unui om redus la cuvintele tale!“), Chivu trece la experimentarea unui nou mod de a asuma si de a valoriza imediatul cotidian ori interioritatea. Autocompatimirea si compasiunea se metamorfozeaza în comuniune spirituala: „lumea de afara e tot mai greu de-nteles/ prioritati frivole/ nefericiri gratuite/ privilegii ignorate/ apropierea vatamata din salon/ e mai buna/ decât singuratatea aseptica/ de pe strazi si din blocuri// casa noastra e loc de suspin întristare/ si scrâsnet de dinti/ aici în orice pat moartea îsi face-ncercarea/ viata se înghite cu ceai si/ se dizolva-n perfuzii/ dar unele zile sunt mai bune ca altele/ si uneori asta e/ totul“. Fara a se iluziona ca acceseaza revelatii ultime, fara a se ipostazia într-un initiat caruia i se arata sensurile profunde ale lumii printr-un psihanalizabil regressus ad uterum, fiul reînvata lectia de viata pe care mama i-a transmis-o dintotdeauna: valoarea si forta simplitatii ori a firescului existentei, importanta eliberarii tandretii si empatiei de sub presiunea coroziva a simulacrelor socio-culturale.
Darul mamei
Sofisticatul fiu, care obisnuia sa trateze îngaduitor-amuzat sfaturile materne (binecunoscuta serie a normelor traditionale de conduita), realizeaza cât echilibru existential i-au garantat legaturile familiale usor etichetabile drept sablonarde. Proximitatea mortii si involutia postoperatorie a Lidiei („corpul ei s-a strâns într-atât/ ca ar putea dormi pe doua perne/ asezate una lânga alta/ îi cumpar camasute din magazinele/ pentru copii/ cu o batista îi spal tot corpul/ as putea-o ridica din pat/ cu o singura mâna…“) genereaza o pledoarie dramatica pentru revalorizarea ingenuitatii. În contra mastilor si afectarilor, a angoaselor si crizelor autoinduse, Chivu propune un fel de naturalizare a relatiilor interpersonale, o raportare mai putin jucata la sine. De aici, ironia cu care sunt tratate referintele intertextuale: „suferinta zugraveste icoanele-n saloane“; „câta asteptare atâta moarte“; „pe culoarul acesta unde moartea/ îsi plimba oglinda de-a lungul trupului ei“; „îi vorbesc despre carti si scriitori/ scriitori de care n-a auzit/ carti pe care nu le va deschide niciodata/ dar carnea oricum e trista/ iar cartile merita sa ramâna/ si necitite“. Departe de a conferi complexitate semnificanta trairilor, filtrele livresti devin simple supape de detensionare a durerii.
În schimb, experienta directa si acuta a bolii produce o veritabila sublimare sentimentala. Excelente pagini dedica Marius Chivu procesului de reconfigurare a ideii de iubire, în cadrul caruia prietenia, spiritualitatea, feminitatea, ba chiar umanitatea, îsi modifica decisiv statutul, determinându-l pe protagonist sa-si revizuiasca perceptia asupra vietii. Acesta este darul ultim al mamei: maturizarea emotionala a fiului. Destule poeme pot fi citite dintr-o atare perspectiva, memorabil fiind, cred, mai ales cel de la pagina 93: „poate ca/ vântureasa de plastic pricepe/ lucruri care depasesc obisnuinta/ poate ca/ lumea se reflecta mai ales în jumatatile/ de masura/ frumusetea dreptatea întelepciunea/ se deschid numai în ceea ce a avut puterea/ sa ramâna înjumatatit/ si sa taca// ce înfatisare poate avea absenta/ într-un rest care este însusi/ destinul felul drumul/ omului/ cu ce ochi vom privi ceea ce lipseste/ si ce forme vor lua acum/ asteptarea asimetria ardoarea?// primind mila si dragostea/ îndoit/ doar cei mutilati sunt întregi/ cu adevarat/ si îndreptatiti sa plânga/ fara sa dea socoteala/ nimanui“.
Nu stiu daca Marius Chivu va mai trai o trauma la fel de intensa care sa motiveze scrierea înca unui volum de poezie, însa „Vânturesa de plastic“ dovedeste ca, indiferent de genul în care se exprima, el ramâne una dintre cele mai substantiale voci ale contemporaneitatii literare autohtone.