Sari la conținut

Henry Kissinger despre China

Autor: GEORGE APOSTOIU
Apărut în nr. 379

În 2011, Henry Kissinger, fost secretaR de stat si secretar cu problemele securitatii nationale sub presedintii Nixon si Ford, a publicat volumul On China, o exhaustiva confesiune despre negocierile pe care le-au dus în anii ‘70 cu conducatorii chinezi pentru normalizarea relatiilor dintre Statele Unite si China comunista. Cu o graba ce trebuie salutata, prof. Paul Dobrescu a initiat traducerea si publicarea acestei carti în limba româna. De ce apare acum, sau tocmai acum, cartea? În ultima vreme Moscova si Washington-ul vorbesc despre deplasarea centrului politic al lumii în Asia-Pacific. Summit-ul NATO de la Chicago, din 20-21 mai, confirma aceasta orientare si modifica în consecinta  strategia Aliantei incluzând Australia si Noua Zeelanda în orizontul ei de actiune si de solidaritate. În mijlocul lumii strategice astfel recompuse se afla China, devenita a doua mare putere economica mondiala. O parte dintre aceste evolutii au fost intuite de Kissinger cu aproape o jumatate de secol în urma. Sa spunem în treacat ca meritele de strateg politic ale lui Kissinger sunt uriase pentru Statele Unite. El consacra ultima sa carte Chinei, ca factor de „modelare a politicii globale“. Într-una dintre cele peste cincizeci de vizite laBeijing, Deng Xiaoping îi marturiseste: „Dezvoltarea este singurul adevar care conteaza“. Prin prisma acestui adevar, fostul secretar american de stat îsi construieste demonstratia la capatul careia putem întelege de ce China de azi a redevenit o mare putere a lumii. În istorie si în etape mari de timp, cel mai populat stat din lume a parcurs drumul de la  preeminenta la declin si de la declin la dezvoltare. „Cartea de fata este o încercare – bazata, partial, pe conversatiile cu liderii chinezi – de a explica maniera conceptuala în care chinezii gândesc problemele legate de pace si razboi, de ordinea internationala si de relatia cu mai pragmatica abordare americana, una care tinde sa trateze fiecare caz în parte. Istorii diferite genereaza, uneori, concluzii divergente. Nu sunt întotdeauna de acord cu perspectiva chineza si nici nu ma astept ca toti cititorii acestei carti sa fie de acord cu ea. Însa e necesar sa o întelegem, tinând cont de rolul extrem de important pe care China îl va juca în lumea secolului XXI“ („Despre China“, p. 3). Aceasta destainuire face si mai credibila re-scrierea istoriei relatiilor chino-americane si, indirect, sovieto-americane postbelice. Pentru ca, în a doua parte a secolului trecut, echilibrul lumii a început sa fie gândit pe diplomatia în trei: elimina-ti dusmanul de aproape cu ajutorul dusmanului de departe. Motivele adevarate ale disputei Moscovei cu Beijingul din anii ‘60 nu erau numai ideologice, ci preponderent de putere. Razboiul din Coreea din anii ‘50 plaseaza China ca adversar al Statelor Unite, iar cele chino-sovietic si chino-indian din anii ‘60 au evidentiat primele semne hotarâte ale Beijingului de folosire a fortei armate pentru restabilirea controlului în spatiile de suveranitate ale Chinei  imperiale. Drumul pentru reconcilierea cu Statele Unite, initiativa a Washington-ului din anii ‘70, este oscilant, neîncrederea este mare. Perceperea Uniunii Sovietice ca dusman a contribuit si ea la parcurgerea acestui drum pâna la capat. Pentru aceasta au fost acceptate negocierile cu Washington-ul si organizate contacte si vizite între liderii chinezi Mao Zedong, Zhou Enlai si Deng Xiaoping cu presedintii americani Nixon, Ford si Carter. Reconcilierea este meritul lui Kissinger. A intuit imperativul, a staruit, a fost convingator, si-a câstigat nu numai simpatia ci si încrederea liderilor chinezi. Deceniile care s-au scurs de la periplul lui politico-diplomatic l-au avantajat sa scrie o carte-document exhaustiva si credibila. Ca si cartea de istorie, cartea politica are valoare numai daca este credibila. El si-a confruntat impresiile, constatarile si concluziile de atunci cu evolutia în timp a Chinei. Constrângerile si contradictiile din timpul consultarilor se limpezesc mai bine acum, ca si  sinceritatea demersurilor, clarificarea obiectivelor si avantajele mutuale ale cooperarii. Daca pentru Washington cooperarea cu Beijing-ul intra în strategia impusa de competitia militara si ideologica cu Uniunea Sovietica, pentru Beijing situatia era mai complicata. Liderii chinezi urmareau în paralel scoaterea din saracie a unui popor de peste un miliard de oameni si participarea Chinei la ordinea mondiala. Înrolarea masiva la ideologia comunista impusa prin revolutia condusa de Mao nu era suficienta pentru câstigarea unui statut de mare putere. Ba chiar s-a dovedit, cel putin atâta timp cât a trait  Mao, o frâna.
În „Despre China“  Kissinger face o necesara introducere în traditiile, istoria si cultura poporului chinez pentru a putea întelege mentalitatea conducatorilor cu care negocia. Exista o singularitate a Chinei plasata între idealul de suprematie si confucianismul pamântean. Idealul ar fi „marea armonie“, esecurile însemnând umilinta sub ocupatia straina, saracia, haosul produs de Revolutia culturala din anii ‘60, toate echivalând cu involutii. Kissinger constata direct aceasta stare sau o afla de la interlocutorii lui.  Barierele comunicarii sunt depasite greu, neîncrederea este învinsa pas cu pas. Normalizarea raporturilor chino-americane a trebuit sa se produca în perioade de framântari majore pe plan international si de schimbari la nivel de conducere în ambele state. Comunistul Mao vedea în comunismul sovietic un dusman mai mare decât capitalismul din Statele Unite. Elementele de strategie politica ale Beijing-ului erau adesea camuflate de ideologia rigida, dogmatica. Mao îi îndemna pe americani sa mentina relatii cu Taiwanul în timp ce saptamânal transmitea avertismente belicoase provinciei. Sau se arata multumit de  venirea la putere a dreptei în statele occidentale. Iata un scurt dialog dintre Mao si Nixon:  „Mao: Îmi plac oamenii de dreapta. Oamenii spun ca sunteti de dreapta, ca Partidul Republican e de dreapta, ca primul-ministru  (britanic) Heath e de dreapta. Nixon: Si generalul de Gaulle. Mao: Cu de Gaulle e o alta discutie. Se mai spune si ca Partidul Crestin-Democrat din Germania de Vest e tot de dreapta. Sunt relativ bucuros când acesti oameni de dreapta ajung la putere“ (p.219). Mao nu ascundea ca daca democratii câstigau puterea la Washington, Beijing-ul va avea relatii si cu acestia. Imperativul întelegerii era resimtit puternic la Beijing, relatiile cu marele vecin, Uniunea Sovietica, se deteriorau constant. Stalin încheiase cu nationalistul Ciang Kai-shek acorduri când Mao avea mai mare nevoie de sprijinul Uniunii Sovietice. Acest gest si umilinta de a-l fi tinut la usa pe vremea când se afla la Moscova pentru discutii ca între tovarasi de arme si ideologie nu vor fi nici uitate, nici iertate. Ele se vor accentua si vor împinge cele doua mari puteri comuniste spre un conflictul ideologic. Si, probabil, nu sunt straine nici de adevaratele cauze ale razboiului de frontiera chino-sovietic din anii ‘60.
Partea de istorie din „Despre China“ ofera un motiv în plus sa îl admiram pe Kissinger. El surprinde particularismul Chinei, exceptia, cum ar spune francezii. Chinezii nu au un mit fondator al statului, nu exista un punct de aparitie al civilizatiei chineze. Totul se repeta la intervale mari de timp si din aceasta cauza istoria lor pare sa nu aiba un început. Credinciosii ar fi îndreptatiti sa asimileze existenta Chinei cu cea a lui Dumnezeu, dar civilizatia chineza îi aduce la realitatea non-transcendentala. Kissinger îsi studiaza interlocutorii plasându-i în contextul mentalitatilor fixate în acest timp istoric prin cultura si traditii. Împaratii sunt conducatori providentiali. Comunismul, instaurat în China prin revolutie, este si el condus de un lider providential, Mao Zedong. Acesta a unificat tara si a readus-o în hotarele ei istorice, mai putin Taiwanul si Manciuria. „Mao guvernase ca un împarat traditional care emana grandoare si inspira veneratie. El întruchipa mitul conducatorului imperial care face legatura dintre cer si pamânt, fiind mai aproape de divin decât de contingent“. Istoria noua care avea sa aduca China pe calea modernizarii începe nu cu Mao, ci cu Zhou Enlai si este continuata de Deng Xiaoping. Traditia face ca puterea sa fie exercitata  de conducatori idealisti, utopici, fie de lideri „pamânteni“. „Deng a guvernat în spiritul unei alte traditii chineze: si-a bazat omnipotenta pe prezenta continua dar discreta a conducatorului“. Diferenta vine de la strategia politica adoptata de revolutionar si reformator. Ruptura de ortodoxia maoista a scos la iveala dilema revolutionarului si cea a reformatorului. Majoritatea revolutiilor au loc împotriva a ceea ce este perceput ca un abuz de putere; logica reformatorului este inversa: puterea este folosita pentru schimbare. Rabdarea si tenacitatea chinezilor au dat forta revenirii în istorie. Mari, de milenii sau secole, intervalele de timp ale acestui proces specific culturii si civilizatiei chineze nu au împiedicat renasterea. Au favorizat-o.
La o astfel de renastere a Chinei asistam de la o vreme. În sprijinul acestei ipoteze Kissinger aduce marturisiri dintr-o experienta proprie, fascinanta si uneori dramatica. Cartea nu apare întâmplator în 2011. China se manifesta din ce în ce mai viguros economic, politic si militar. Kissinger depaseste acel suparator loc comun al lui „China este o putere emergenta“. El explica fenomenul ca dat istoric, îl argumenteaza, îl face plauzibil si îi acorda credit. Multe referiri sunt la razboi. Acesta este un accident rar, aproape de fiecare data exogen, în istoria Chinei. Dar chiar si asa, se stie ca atunci când nu este exclus, razboiul este posibil. Pentru evitarea razboiului si pentru securitatea lumii, Kissinger îsi imagineaza o „comunitate a Pacificului“ din care sa faca parte Statele Unite si China. „Viitorul Asiei, scrie Kissinger, va depinde în mare masura de felul în care îl proiecteaza Statele Unite si China si de masura în care fiecare natiune poate sa se adapteze la rolul istoric al celeilalte în regiune. De-a lungul istoriei lor, Statele Unite au fost adesea mânate de reprezentari care afirmau relevanta universala a idealurilor americane si datoria lor de a le propaga. China a actionat pe baza singularitatii sale; ea s-a extins prin osmoza culturala, nu prin zel misionar“ (p.432). Opinia lui Kissinger este amendata de politologi ca  Eyre Crowe, mai vechi, sau Aaron Friedberg si Zbigniew Brzezinski, mai nou, care considera, totusi, rivalitatea chino-americana ca ireconciliabila.
Spre deosebire de Rusia care trebuie sa-si refaca statutul de superputere, China abia si-l construieste devenind o putere independenta din punct de vedere politic, militar si economic. Progresul acestui mare stat asiatic începe sa fie vazut, ca în secolul XIX-lea, drept o revenire a „pericolului galben“. Când producea pentru multinationalele americane si europene, scria un ziarist occidental, China nu provoca spaime. Cresterea puterii ei economice a fost socotita pâna la criza din 1997-1998 chiar un factor stabilizator al economiei mondiale. Atunci, China a profitat de acea situatie, a reînnodat relatiile cu Asociatia Natiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN) si si-a reglementat litigiile cu vecinii, mai putin cu India. Ascensiunea Chinei a determinat Statele Unite sa se reîntoarca în Asia si Pacific. Kissinger se întreaba retoric ce pot cere America si China una de la alta. Raspunsul îl obtinem când aflam ceea ce nu pot sa pretinda. „Un plan american vadit de a crea o ordine în Asia care sa se bazeze pe stavilirea Chinei sau pe crearea unui bloc de state democratice cu scopul unei cruciade ideologice are putini sorti de izbânda – în parte deoarece China este un partener comercial indispensabil pentru majoritatea vecinilor sai. De asemenea, o încercare chineza de a exclude America din problemele economice si de securitate ale Asiei va întâmpina o rezistenta la fel de puternica din partea aproape a tuturor celorlalte state asiatice care se tem de consecintele dominatiei unei singure puteri asupra regiunii“ (p.430). Si conchide ca „termenul potrivit pentru a caracteriza relatia chino-americana este mai degraba de „co-evolutie“ decât de parteneriat. Adica fiecare stat îsi va urmari obiectivele interne, dar va trebui sa coopereze si sa-si ajusteze relatiile pentru a diminua tensiunile sau conflictele. Este evident ca nici una dintre parti nu sustine toate scopurile celeilalte. Cele doua state sunt prea mari pentru a cuteza sa se domine unul pe celalalt. Aceasta este concluzia lui Kissinger.
Introducerea lui Paul Dobrescu, studiu de politologie echilibrat si convingator, demonteaza prejudecati, stângacii, tabuuri. Redau un paragraf  care ne priveste: ,…în România exista o reprezentare amalgamata despre ceea ce se întâmpla în China, în care informatii despre performantele economice coexista cu diverse abordari ideologice, cu reminiscente ale unor perceptii initiale. Prestigiul autorului, cunoasterea nuantata a fenomenului chinez si credibilitatea imaginii pe care o ofera despre aceasta tara vor ajuta cititorul român… sa depaseasca abordari stereotipe si sa opereze cu o viziune mai realista despre China“ (pag. XI).

Etichete: