Hei, ce soare pe vremea uraganului!

Eşti ori căsătorit, ori fericit, zice tipul. Aşa se spune în Cuba. Dar nevastă-sa e doctor anestezist, aşa că de douăzeci de ani, de când s-a căsătorit, el e fericit. Doarme în linişte. Nu prea pare. E într-o vervă nebună blondul ăsta care ne duce într-un taxi normal, aş zice eu, după standardele noastre; de lux, ar zice el, după standardele cubaneze. Îl întreb dacă e maşina lui. Nu, el nu şi-ar permite aşa ceva. Dar are şi el o maşină bună, de care e arhimulţumit, un Moskvich de douăzeci de ani pe care a dat zece mii de euro. Zece mii? Cum să dai zece mii pe o rablă?, nu pot să mă abţin. Dar toţi taximetriştii cu care aveam să vorbesc apoi în Cuba o confirmă. Să repari maşini de cincizeci de ani pe marginea drumului pare sportul preferat. Cum le mai bibilesc, cum le mai deretică, cum le caută de orice bubă… Bine, şi una nouă cât e? Aşa ca asta, adică un taxi normal de pe la noi. Patruzeci şi cinci de mii de euro, dar ele sunt doar proprietatea guvernului, particularii nu se ating de aşa ceva. Citisem că de abia în 2011 cubanezilor li s-a dat voie să-şi cumpere sau să-şi vândă casa, să-şi cumpere maşini şi telefoane mobile şi să aibă acces la internet. Maşinile sunt de acum cincizeci de ani, şi astea în număr restrâns, dar smartphone-urile par de ultimă generaţie.
Îl întreb de casă. Din nou, fericit. A moştenit de la unchiul lui o dărăpănătură, a refăcut-o, a vândut-o, apoi a cumpărat alta în stare proastă, în afara Havanei. A refăcut-o şi pe asta şi acum e mândru de ea. Casa lui! Se încinge şi povesteşte cu un entuziasm de zile mari. Are două fete la şcoală. Şcoala e foarte bună în Cuba, ţine să precizeze. Copiii sunt liniştiţi şi supravegheaţi de dimineaţa până după-amiaza. E o ţară foarte sigură, nu e niciun pericol. Nici unul în afara îndoctrinării, îmi vine să-i spun. Hotelul la care stăm e lângă o şcoală şi în fiecare dimineaţă, la şapte, aud copiii cântând imnul şi repetând în cor, după profesoară, lozincile comuniste. Dar tac, să nu-l amărăsc. Nici nu ştiu cum ar reacţiona, deşi mai târziu aveam să constat că taximetriştii sunt suficient de slobozi la gură la adresa lui Fidel şi Raul. Idiotul nr. 1, idiotul nr. 2 şi alte asemenea alinturi.
Al nostru, însă, e mulţumit. Nu are nimic de reproşat guvernului. Acum, de când cu dezgheţul cu Statele Unite, toată lumea aşteaptă schimbarea. Oamenii vorbesc numai de asta. Dar lucrurile cu americanii sunt mai complicate, spune el. Sărăcia de azi de la americani le vine. Cuba o ducea minunat cu câţiva ani în urmă. Acum au trei probleme, aşa se spune în Cuba: 1. casa, 2. mâncarea, 3. toate celelalte. Are umor băiatul ăsta. Se bat lupii la gura lui. Un singur regret: că nu mai e jurnalist. Aha, nu ştiam eu de ce-l simpatizez. A lucrat ani şi ani la cea mai importantă agenţie de ştiri din ţară. Dar câştiga doar douăzeci-douăzeci şi cinci de dolari pe lună. Şi cu copiii ştiţi cum e: bani să se ducă la un spectacol, bani să se ducă la plajă… Aşa că a trebuit să se facă taximetrist. Mai ales că soţia, anestezista, câştigă cincizeci de dolari pe lună. Mă rog, acum două sute, pentru că lucrează în Ecuador. A, da, citisem că, după industria turismului, exportul de medici în Africa aduce Cubei cele mai mari venituri. Mai ales că au medici atât de buni. Îi mărturisesc că şi eu sunt tot jurnalist, dar cultural şi că nu-mi dau seama ce Dumnezeu îi plăcea aşa de mult să scrie ştiri în fiecare zi. Cum aşa? Era în miezul evenimentelor. Azi transmitea la radio din centrul Havanei, mâine se ducea în ţară să relateze despre pagubele făcute de uragan. Mă rog, profiluri diferite, dar un început de solidaritate tot începeam să simt faţă de tipul ăsta. Acum, ca să-i mai treacă amarul, în pauzele de taxi, scrie la o revistă de cultură. Articole despre scriitori, despre cărţi… Un săptămânal online. Din tonul lui îmi dau seama că i se pare culmea decăderii. Mă umflă şi râsul. Ce nu-i convenea? E prea multă linişte faţă de vremea când lucra la Ştiri. Sunt trei redactori şi scriu pe gratis. Doar de plăcere! Hei, băiete, nici nu ştii cât de bine începem să semănăm! Dar tac, ca să nu-mi fac ţara de râs.