Harvard si „efectul Matei“

– interviu cu Florin-Stefan  Morar –

Daca as avea 80 de ani si as fi putin senil, l-as descrie pe Florin-Stefan Morar, doctorand la Harvard, drept viitorul de aur al tarii noastre, dar paradigmele astea, cu o retorica mai mult sau mai putin sacrificiala, nu se mai poarta. Cum am 26, voi spune ca e un tip inteligent si extrem de simpatic. Ma întâlnesc cu el vara, pe terasele Clujului, la bere (nefiltrata, daca se poate). Morar a absolvit sectia de comparata a Literelor din Cluj, din cadrul Universitatii Babes-Bolyai. Apoi, a facut doua masterate în Franta si Germania.

De mai bine de un semestru traieste în orasul Cambridge, un fel de suburbie a Bostonului, „dar care este administrat ca oras separat si unde se afla Harvard si MIT, un punct de o extrema densitate culturala“. Densitatea se datoreaza faptului ca zona e populata de studenti si personal universitar. „Asta face lucrurile putin utopice, neexistând o granita prea clara între spatiul academic si cel al vietii neacademice. Oamenii îsi fac treaba atât la biblioteca cât si la cafenea, iar daca tragi cu urechea la restaurant auzi fragmente de seminar“, povesteste Morar. Doctorandul aplica asupra universitatii Harvard o schema denumita „efectul Matei“, ce apartine sociologului stiintei Robert Merton si care si-a facut doctoratul aici. Ea poate fi aplicata sa explice istoria locului: „Merton a numit efectul Matei dupa formula biblica din Evanghelia omonima: cei care au li se va da si mai mult, iar cei care nu au li se va lua si ceea ce au. Ideea lui Merton este ca atunci când vine vorba de stiinta (atât de institutii cât si de oameni de stiinta), diferentele de avantaj initial minimale si cu valoare simbolica se accentueaza progresiv pâna devin gigantesti, iar prestigiul simbolic se transforma în avantaj material“. Adi Dohotaru

Cum e organizat accesul la profesorii de la Harvard ca sa discuti cu ei despre lucrare sau alte probleme care te intereseaza (si cum se diferentiaza fata de spatiul european)?
Spre deosebire de Europa unde doctoratul are 3 ani, în care tu, ca doctorand, trebuie sa îti scrii teza, aici doctoratul dureaza cinci. În primii doi ani iei cursuri si te pregatesti pentru ceea ce se numeste field exams. Numai dupa asta îti formezi un comitet si stabilesti exact în ce domeniu va fi lucrarea ta de doctorat si pe ce tema. Field exams sunt acolo ca sa îti construiesti si dovedesti competenta într-un anume domeniu.
La Harvard ai foarte mare libertate. Poti sa îti iei field-urile în ce domenii vrei, multidisciplinar. Te pregatesti pentru field-uri prin sesiuni private unu la unu cu un profesor pe perioada de la un semestru la un an în care citesti pe parcurs literatura si discuti cu el despre ea. La sfârsit se organizeaza un examen. Eu nu am stabilit deocamdata exact ce field-uri o sa fac. Ma gândesc sa fac unul în Istoria Germaniei, unul în istorie intelectuala, poate unul în sociologia stiintei. Mai nou, am început sa devin interesat de istoria economiei si proprietate intelectuala.
Oricum, mie ideea asta a field-urilor mi se pare foarte buna. Asta cred ca da calitate studiilor tale doctorale asigurându-ti competenta. În acelasi timp, ai un cadru organizat în care sa interactionezi cu profesorii cu care vrei sa lucrezi si sa discuti problemele unui domeniu întreg de cercetare. Asta te face sa vezi ce s-a facut si ce nu s-a facut, îti da idei despre lucrul cu care urmeaza tu sa contribui si, ceea ce este de asemenea important, te face sa realizezi ce nu ti-ar placea sa faci. În treacat fie vorba, cred ca daca asa ceva s-ar introduce în Europa, calitatea studiilor doctorale ar fi mult îmbunatatita – masteratul nu îti poate da o pregatire la fel de intensiva.
În orice caz, chiar daca nu ar exista field-urile, tot nu ai avea probleme sa interactionezi cu profesorii. Aici profesorii petrec marea majoritatea timpului lor cu doctoranzii. Mai mult, poti sa stabilesti cu ei sesiuni speciale unu la unu, în care ori citesti si discuti literatura de specialitate, ori dezvolti o lucrare pe care vrei sa o publici.

Daca ar fi sa te raportezi polemic la anumite realitati din viata universitara româneasca, ce crezi ca ar trebui drastic modificat în sistemul superior de învatamânt de la noi?

Sa ma raportez polemic? Hai sa îti spun pentru început niste lucruri bune despre sistemul nostru de învatamânt. Exista, e drept foarte rar, niste oameni extrem de pasionati de ceea ce fac si care sunt la acelasi nivel, sau poate unul si mai bun decât multi din cei mai buni din Occident. Asta e ceva care este într-adevar exceptional daca stai sa te gândesti la câte piedici ti se pun în tara noastra în special daca respecti regulile si încerci sa misti lucrurile spre bine. Eu îl admir foarte mult pe Corin Braga, actual decan la Literele clujene. În ciuda tuturor dificultatilor, el a reusit sa creeze la Facultatea de Litere de la Cluj, unde am absolvit, aproape de unul singur un departament separat de literatura comparata cu un centru de cercetare bransat la o retea internationala si o revista academica peer reviewed de cel mai bun nivel. Vorbesc de „Caietele Echinox“, care apare si în Franta, unde universitari straini publica constant alaturi de universitari români. Sigur, lucrurile de genul asta sunt, mai degraba, exceptii rafinate si cred ca nu trebuie sa cadem în capcana de a justifica aspectul ciolanos al sistemului de învatamânt românesc prin ele. Exista în „Podul peste Drina“ al lui Ivo Andric ceva care reflecta cel mai bine situatia. Spune în carte ca în Europa de Est exista un blestem care cade asupra acelora care se ridica prin propria lor putere deasupra nivelului obisnuit pentru a institui ceva de folos celor multi. Daca în alte locuri viata lor este continuata prin viata operelor lor, aici în Est ei sunt blestemati la doua morti. Prima este cea data de firea lucrurilor si a doua este cea data de urmasi care rastalmacesc, batjocoresc si ruineaza ceea ce ei au lasat în urma. Exista din pacate foarte multe exemple în România care merg pe aceasta poveste. Si daca exista un ceva, cât de putin, pe care noi ca generatie l-am putea face, ar fi ca macar sa ne asiguram ca lucrurile bune sa continue.Dincolo de asta, exista niste lucruri foarte concrete care ar îmbunatati situatia învatamântului românesc. Trebuie cumva evitat ca profesorilor sa le mai fie permis sa publice carti fara bibliografie, cu citate preluate de altundeva, produse la editura vecinului de bloc si vândute studentilor proprii, obligându-i sa o cumpere. Trebuie eliminate examenele platite si diplomele obtinute pe bani. Astea sunt lucrurile cele mai grosolane care ne fac cel mai mult de rusine. O solutie ar fi poate criminalizarea serioasa a acestor situatii. Felul în care universitatile angajeaza cadre noi trebuie revizuit. O idee buna ar fi poate sa pui o regula ca cei care au facut doctoratul la o universitate sa nu se poata angaja la aceeasi universitate. Aceasta regula a fost aplicata pentru prima data în Germania în secolul XIX pentru a stopa incestuozitatea angajarilor la universitati si s-a dovedit a avea consecinte benefice în marirea performantei. Apoi, la multe universitati din Europa, în multe domenii de studiu, este acum obligatoriu ca student sa studiezi macar un semestru la o universitate din alta tara europeana. Daca ar fi bani ca asta sa fie aplicat în România, cred ca ar produce miracole. Oricum, chiar daca nu este obligatoriu asta functioneaza deja într-un anumit fel si la noi. Studentii români circula, ceea ce este bine. Ar fi, desigur, multe alte lucruri, dar ma opresc aici.

Ce subiect are lucrarea pe care te pregatesti sa o publici si de unde interesul tau pentru zona aceasta de studiu?
Lucrarea la care lucrez eu acum este pe tema descoperirii stiintifice. Mai precis, ce ma intereseaza pe mine este sa dau un raspuns la întrebarea: care sunt conditiile de posibilitate ale unei istorii a descoperirii stiintifice. Asta e interesant pentru ca exista o directie în sociologia si filosofia stiintei care face efortul sa delegitimeze ideea de descoperire stiintifica. Nu exista un timp, un spatiu si o persoana careia sa i se poata atribui o anumita descoperire, spune aceasta literatura. A descoperit Lavoisier oxigenul? Nu, el a formulat doar o teoriei a arderilor fara a face apel la ideea ca ar exista substanta numita flogiston. Oxigenul ca element chimic a fost descoperit mult mai târziu, în secolul XIX. Pentru Lavoisier, oxigenul era doar un principiu de aciditate. Deci, povestile despre decoperirile stiintifice sunt întotdeauna atributive si retrospective. Istoria este rescrisa activ pentru a plasa o descoperire într-un timp mai îndepartat si a forma ideea unei traditii. În sensul acesta, sa faci istoria unei descoperiri stiintifice înseamna sa rescrii anacronic istoria.
Totusi, zic eu, exista înca o modalitate legitima în care se poate face înca istoria descoperirilor stiintifice – nu a încerca sa gasesti timpul, locul si persoanele în care o descoperire stiintifica a avut loc, sa pui de pilda întrebarea când a fost descoperit oxigenul, ci sa faci o istorie a procesului de constituire a ideii ca o descoperire stiintifica a avut loc, sa pui întrebarea cum se face ca noi credem ca oxigenul a fost descoperit atunci când credem ca a fost descoperit. Asta înseamna sa faci o istorie a procesului de rescriere a istoriei.

Am citit un articol despre Universitatea Yale si acolo era o norma pentru studenti mai mult sau mai putin informala de 1 000 de pagini pe saptamâna. Spuneai cã se citeste foarte mult pentru cursuri. Poti sa aproximezi o medie saptamânala? Sau, în cazul tau, o medie zilnica de ore de lectura?
Se citeste foarte mult. Depinde desigur si de seminarul pe care îl iei, dar nu e neobisnuit sa trebuiasca sa citesti o carte întreaga pentru un singur seminar. Asta îti limiteaza foarte mult si numarul de cursuri si seminarii pe care poti sa le iei. În general, nu ti se recomanda sa faci mai mult de patru unitati (curs sau seminar) pe semestru. Nu pot sa-ti spun exact un numar de pagini, dar 1 000 pe saptamâna nu e exagerat si se poate întâmpla daca iei patru cursuri la care la fiecare trebuie sa citesti câte o carte. Eu, în general, lucrez de la  la 7 la 5 în fiecare zi. Cam asta e programul meu.

În discutiile pe care le aveam noi mai demult, eu spuneam ca discursul intelectual ar trebui sa presupuna un proiect iluminist, o intentie de emancipare sociala, o adresare spre un public mai larg din afara universitatilor. Cum îti propui sa faci tu asta în viitorul mediu sau îndepartat?
Nu sunt de acord cu ideea ca trebuie sa propagi neaparat proiectul iluminist si ideea de emancipare, astea sunt lucruri foarte definite, dar cred în misiunea publica a intelectualului si cred ca asta este foarte important. Cred ca e important sa te adresezi unui public mai larg, sa discuti idei în spatiul public. Asta se poate face cel mai bine, cred, scriind în reviste care au o anumita deschidere. În România, spre deosebire de alte tari, mai exista înca intelectuali publici, ceea ce este remarcabil si cred ca aceasta traditie trebuie continuata. Sper sa pot face si eu ceva de genul asta într-o zi. Nu pot sa spun nimic dincolo de asta.

În ce sens mai exista înca intelectuali publici în România, spre deosebire de alte tari?
Când spun asta ma gândesc la Plesu, Patapievici, Liiceanu, grupul din jurul revistei „22“, chiar si postmodernii, desi mai putin. Faptul ca acesti oameni apar la televizor si în ziare, ca opiniile lor sunt ascultate, ca revistele lor sunt citite si ideile lor discutate, sigur nu în masa, dar mai ales de o anumita clasa sociala medie, cea care va deveni centrala în România de peste câtiva ani, este un fapt remarcabil. Si cred, foarte putin studiat sau comentat, de altfel. Da, în România exista intelectuali publici.

Asisti la discutii pe teme politice în campus? Daca da, pe ce anume se axeaza?
Ma duc, din când în când, sa vad conferintele de la Kennedy School la Institute of Politics. Ma duc mai mult din curiozitate si pentru entertainment, nu sunt interesat sa fac politica. Acolo vin de obicei sa conferentieze oameni politici si lideri de peste tot. Recent, am vazut-o pe Valerie Jarrett, care este consilier al presedintelui Obama. Semestrul trecut am vazut-o pe Nancy Pelosi, care a vorbit despre reforma sistemului de sanatate.

Cum te distrezi la Harvard?
Exista o groaza de posibilitati de distractie. Harvard este organizat la nivel studentesc pe case (houses). Casele sunt pentru undergrads niste cladiri foarte mari cu multe camere (aproximativ 600) în care ei locuiesc si în care se organizeaza tot felul de evenimente de la sindrofii intelectuale la petreceri dezbumbate. Si noi, doctoranzii, avem o casa în campus, în Harvard Yard (Dudley House), însa noi nu locuim în ea. Casa e doar pentru evenimente. Spatiile rezidentiale pentru doctoranzi sunt altundeva, dar tot în campus. Exista deci o gama larga de chestii la care poti sa participi în scopuri de distractie la Dudley. Concerte, parties, întâlniri cu premianti Nobel, cercuri de discutii, serate literare, avem pâna si un club de carte, avem si o sala de jocuri unde poti sa joci biliard si alte sporturi de camera. Eu încerc sa particip în fiecare saptamâna la câte un eveniment. În plus, în weekend mai ies la o bere prin Cambridge si prin Boston cu cunoscutii mei de aici.

Interviu de Adi Dohotaru

Intr-o varianta comprimata, acest dialog a fost publicat initial pe blogul http://dohocampus.wordpress.com/