Aflu dintr-o nota de la „Meridiane“-le „României literare“ ca noul Richard II., interpretat anul acesta de Denis Podalydes în curtea Palatului Papilor din Avignon a constituit nu doar ocazia unui rol extraordinar, dar si a reamintirii unei glorioase traditii ce-i leaga pe actorii francezi de personajul shakespearian. Primul interpret a fost, în 1947, regizorul Jean Vilar, care a creat un Richard II lipsit de maiestate, cel mai natural-uman dintre toti cei ce i-au urmat. Între acesti interpreti e si, în 1954, Gérard Philippe, care l-a enervat pe Roland Barthes cu tenta isterica pe care a dat-o personajului. Viitorul mare regizor Patrice Chéreau continua, în 1970, linia lui Philippe, cu un Richard „hamletian, insolent si frustrat“, pentru ca, în 1981, Georges Bigot sa-l „japonizeze“ pe Richard sub influenta teatrului kabuki. În fine, în 1991, Laurent Terzieff joaca un Richard II „antierou si antirege“, viziunea cea mai apropiata, daca nu fidela, literei si spiritului capodoperei tânarului Shakespeare. Desi teatrul românesc nu beneficiaza de traditia glorioasa ce-i leaga pe actorii francezi de personajul shakespearean, e cazul sa ne amintim cu aceasta ocazie impresionanta punere în scena a aceleiasi piese, în 1998, la Teatrul National din Bucuresti, si sa înscriem pe „lista franceza“ doua mari nume de români: actorul Marcel Iures în rolul principal si Mihai Maniutiu, regizorul si exegetul care a dat nastere acestui spectacol monumental dupa o scriere de tinerete a marelui Will. Un frison memorialistic ma împinge sa reiau impresiile cu care am ramas dupa acest mare spectacol acum 12 ani. Nu stiu, spre marea mea rusine, daca afisul Nationalului mai pastreaza în repertoriul permanent „Richard al II-lea“ de W. Shakespeare. Nu mai tin bine minte nici cine era, în ’98, directorul Nationalului, poate înca tânarul pe atunci Ion Caramitru, el însusi un redutabil Hamlet al scenei teatrale românesti. În orice caz, acel spectacol al Nationalului, cu interpretii si regizorul lui, poate rivaliza cu glorioasa traditie franceza si cu extraordinarele întruchipari care au urcat pe scena frantuzeasca în cursul acestei traditii si pâna azi cu spectacolul din Curtea Palatului Papilor de la Avignon. Iata, dar, impresiile de simplu spectator pe care extraordinarul spectacol românesc cu „Richard al II-lea“ mi le-a lasat acum 12 ani la Teatrul National din Bucuresti. Adevarul e ca am mers sa vad acest spectacol cu „Richard al II-lea“ cu destula strângere de inima. Mai precis, cu teama ca voi avea parte de înca o drama istorica luata ca simplu pretext pentru ilustrarea actualitatii în care se zbat necajitii nostri contemporani. Ceea ce n-ar fi fost decât în perfect acord cu spiritul dominant al miscarii teatrale de azi, în care pe ecranul timpului istoria este necontenit adusa la zi, iar scena se vede alungata din spatiul ei consacrat, ca o prostituata ce schimba castelul cu bordelul. Demitizarea scenei teatrale – dar si a personajelor ce se plimba pe ea -, desfiintarea ei ca loc al iluziei si transfigurarii evazioniste împing spectacolul propriu-zis în spatii periferice de joc si profane cum ar fi strada, puscaria, azilul si alte stabilimente ale unei onorabile societati de consum grabita sa înghita tot mai mult pe nemestecate. Aducerea marilor drame în spatii neconventionale si uciderea fantasmei usureaza, desigur, identificarea spectatorului cu lumea scenei, sterg vicioasa granita dintre iluzie si realitate, facându-l, în fine, pe Shakespeare „contemporanul nostru“. Un contemporan coborât printre noi, prea obositi sa mai urcam catre el. Contemporan în asa masura, încât n-ar fi de mirare ca un spectacol cu „Romeo si Julieta“ sa fie pus în scena în Place Pigalle ori, mânati de acelasi dor al autenticitatii actualizante, sa alegem ca decor pentru tradarea din „Richard al II-lea“ sediul unui anumit comitet central unde, în urma cu un numar de ani s-a jucat în derizoriu si grotesc spectacolul intitulat „noaptea generalilor“. Acestea ar fi câteva din temerile generate de moda actualizarilor cu care m-am dus la „Richard al II-lea“ de la Teatrul National. Trebuie sa spun ca din fericire temerile mele au fost spulberate. Polemic cu subtilitate si infinit bun gust, spectacolul lui Mihai Maniutiu, veritabila exegeza shakespeareana, se situeaza la antipodul unor astfel de cautari si experimente autenticiste de nu prea ultima ora. Desi este o drama de inspiratie istorica, Richard al II-lea cu Marcel Iures si Oana Pellea nu mi-a evocat niciun fel de istorie mai veche sau mai noua, de aici, din România, din Africa ori din America; mi s-a parut o drama petrecuta în… cer. Drama este de fapt o poveste universala, de oriunde si de oricând: povestea unui tânar care si-a luat sperantele si iluziile drept realitate si a cazut izbit în moalele capului de realitatea ignorata. (Aici, ca în multe alte rânduri, realitatea se numeste tradare). Simptomatica este în primul rând chiar alegerea piesei, una în care, spun pe drept cuvânt specialistii, „versificatia si stilul lui Shakespeare se caracterizeaza înca prin lipsa de maturitate“ (Dan Dutescu, Leon Levitchi, 1964). Fericita „lipsa de maturitate“! Mihai Maniutiu îsi va fi dat seama ca, „imatur“, tocmai de aceea acest Richard al II-lea nu e mai putin decât un adevarat breviar shakespearean. Si ca, aidoma ca în cazul postumelor lui Eminescu, aici asistam – privilegiu rar – chiar la procesul nasterii dramaturgului din propria lui drama.
Ca Shakespeare însusi, Richard este un om tânar care se zbate cu o anume tinereasca, universala inconstienta sa se smulga din ghearele necrutatoarei Istorii. E prins în clestele unor lumi paralele ale caror tentatii actioneaza asupra lui cu o putere egala si, de aceea, strivitoare. E un tânar care n-a gustat fructul amar si otravit al realitatii (istoriei) ce mereu tradeaza. Semnele tineretii neprevenite a lui Richard constau în pofta de joc (cu coroana, cu iubirea, cu curtenii etc.) si înclinatia catre stilul înflorit, metaforizant ca expresie a fondului sau liric si feminin: un personaj necopt, nepregatit pentru caderea în lume, unde e chemat sa faca istorie. Aici e premisa tragediei în care tânarul rege, deocamdata mai mult Romeo decât Richard, intra cântând si dansând, ca si când ar juca un rol într-un gratios si frivol spectacol de opera si balet. Treptat, fisura dintre iluzie si realitate se adânceste, prapastia dintre balet si istorie se largeste. Lumea de sânge si crima ce-l înhata pe nesimtite pe Richard si aceea înaripata si plutitoare catre care-l îmbie Regina – o Julieta în curs de a deveni Ofelia – nu alcatuiesc niste lumi doar opuse, ci incompatibile. Richard e chiar tânarul universal ce se crede rege. Jucându-si rolul cu o convingere superba si înduiosatoare, pâna ce pumnul realitatii îl scoate din rol. Un Romeo cam flusturatic la început sau chiar un oarecare „tânar din Verona“ si de oriunde, acest Richard imaginat de Mihai Maniutiu si jucat magistral de Marcel Iures (posibil protagonist pentru o „integrala Shakespeare“) se metamorfozeaza vazând cu ochii într-un Hamlet nefericit, izbavit de iluzii, alungat din regatul sentimentului „liric“ în infernul ratiunii si al luciditatii reci, trist, lunatic si meditativ-melancolic în ultimele secvente. Personaj, dramaturgic vorbind, indecis, Richard îl contine pe Romeo si-l prevesteste pe Hamlet. În monologul lui rasuna chiar si ceva din tânguirile unui batrân rege Lear: Marcel Iures capteaza toate aceste voci nascânde din piesa „imatura“ a lui Shakespeare construind un personaj sintetic impunator si, daca vorba nu sperie, chiar monumental. „Hamletizarea“ lui Richard sub izbitura istoriei tradatoare este coplesitoare. Dezbracat de purpura si de iluzii, Richard iese din rol („Mai e ceva?!“ – întreaba el la discursul de învestitura) si, dându-i coroana lui Bolingbroke, accede la o noua umanitate, vindecat de inocenta, dar asumându-si melancolia identitatii precare si a vesnicei neîmpacari cu sine însusi: „Eu, singur, dar, joc pe atâti si unul / Nu-s multumit; sunt rege câteodata; / Apoi, tradat, as vrea sa fiu calic: / Si sunt; apoi nevoia grea ma-nvata / Ca, domn fiind, eram mai înstarit; / Apoi sunt rege iarasi; si îndata / Îmi spun ca-s detronat de Bolingbroke / Si-ndata nu-s nimic; dar orce-as fi, / nici eu, nici altul, om doar, cu nimic / Nu ne-mpacam, pân-ce ne-astâmparam, / Fiind nimic“. Hamlet înainte de „Hamlet“, Richard e ucis în finalul dramei: nu este o crima savârsita din necesitate istorica, ci dintr-una… estetica si dramaturgica. Precum mai toate personajele din aceasta drama, si el prefigureaza o viitoare tragedie, aceea a printului Danemarcei. Dar pentru ca acela sa se poata naste, dramaturgul a fost silit sa-l „omoare“ aici pe Richard. La rândul sau, Regina parcurge în lumea ei paralela o metamorfoza analoaga, ea trecând dintr-o liliala si serafica Julieta într-o Ofelie pândita de umbra mortii, o lebada ranita încercând zadarnic sa se smulga din lacul de sânge întunecat care o înghite. Printr-un paradox tulburator, plutirea visatoare pe lacul de sânge a acestei lebede, faptura de rang extraterestru, este un mult mai puternic semn al realitatii si cruzimii acesteia decât figura închegata strabatând fulgerator mai multe vârste a hamletianului ei sot, plutind si el pe un ocean: un antierou al incertitudinii si indeciziei. Mare si impunator, „Richard-ul lui Maniutiu si al lui Marcel Iures intra cu siguranta în galeria spectacolelor teatrale ce nu pot fi uitate decât cu o precara si vinovata memorie culturala.
Autor: C. StanescuApărut în nr. 2872010-08-19