Cu rare si cunoscute exceptii, comentatorii nostri mai mult sau mai putin cunoscuti si luati in serios au intors si intorc pe toate fetele si, ceea ce pare sa fie o noutate in presa româneasca post-socialista, nu dau cu niciun chip de capat masurilor de brutala austeritate ale guvernului.
Trebuiau luate, nu trebuiau luate? Acum zece, douazeci de ani, ieri, mâine sau niciodata? E statul român, atât cât a mai ramas din el, in faliment sau va fi in curând? Vor supravietui sau nu pensionarii? Mai sunt bani, s-au terminat sau se vor termina, vor trebui facute alte imprumuturi si se vor gasi banci sau institutii dispuse sa mai crediteze o tara in care totul a mers si merge anapoda?
Pe scurt, nici guvernantii, nici sfatuitorii si nici comentatorii, cei care in principiu s-ar cuveni sa stie, nu stiu cum va fi ziua de mâine, si probabil ca e mai bine. Ce-i drept, nici in tari mai pricopsite, unde acelasi tip de masuri au fost luate, nu se stie exact ce va urma: o criza si mai devastatoare, un alt razboi de inceput si de pierdut, o lume si mai abjecta? Dar, pentru o data, cel putin in privinta opacitatii viitorului apropiat, suntem in rândul lumii. Ceea ce totusi ne particularizeaza este convingerea puerila ca indata ce capitalismul va fi salvat aiurea ne vom salva si noi si mersul triumfator inceput in urma cu douazeci de ani va fi reluat cu entuziasmul din vremurile când se construia socialismul multilateral dezvoltat. Obisnuinta, vocatia ancestrala de a ne fura singuri caciula s-au pastrat si ne dau un farmec aparte. Drept care, intre referendum, asteptare, nesupunere civica si resemnare, asteptarea unui miracol sau a catastrofei anuntate pare sa fie solutia cea mai potrivita pentru a trece vara si poate si toamna. Demonstratiile derizorii ale sindicatelor n-au dat nimic si, presupunând ca in ciuda caniculei vor fi reluate, nu vor da nimic. Solidaritatea de breasla, solidaritatea pur si simplu nu mai e decât o vaga amintire, iar dupa douazeci de ani de capitalism salbatec si haotic societatea româneasca s-a transformat intr-o adunatura de indivizi care trag fiecare in parte nadejde sa se salveze in vreme ce ceilalti se scufunda. Discursurile oficiale, consideratiile diafane, pretentioase sau tâfnoase ale trepadusilor de serviciu, publicitatea, televiziunea, un anumit cinematograf si o anumita literatura autohtona si straina incurajeaza aceasta atomizare, aceasta idolatrizare a individului asocial obsedat numai de propria sa existenta, minabila de altfel. Nu-mi dau seama in ce masura, dincolo de lamentatii si de naduf, generatia careia ii mai apartin a pastrat datoria atât de umana si de necesara a solidaritatii in fata capriciilor si a vicisitudinilor istoriei, constiinta apartenentei la o comunitate de destin, dar mi-a fost si-mi este dat sa constat cu tristete si amaraciune cât de superficiale, fragile si tensionate au devenit relatiile cu cele mai tinere generatii hranite pâna la satietate si orbire cu iluziile si fantasmele unei lumi a banilor, a profitului, a cupiditatii si a competitiei in care cel mai puternic, mai neindurator si fara scrupule câstiga sau crede ca poate câstiga. Incapabili de orice alta solidaritate in afara de aceea de gasca, si de douazeci de ani cei de la putere, bogatii tarii furate si saracite, cei câtiva intelectuali vânduti le-au dovedit cu prisosinta ca e singura solidaritate profitabila, n-au cunoscut si nu vor cunoaste poate niciodata gustul pe cât de vertiginos pe atât de binefacator al revoltei, fie aceasta neputincioasa.
Pe vremuri, revolta era surda, se consuma in baie, la un sprit intre prieteni de incredere, dar exista si era temuta. O intreaga literatura, numeroase filme si spectacole de teatru colcaiau de revolta. La Brasov, cândva, s-a iesit in strada si represiunea a fost cumplita. In decembrie 1989, majoritatea celor care au platit cu viata au fost tineri, prea cruzi pentru a intelege ca faceau jocul altora. Minerii, atât de detestati pentru hotarârea cu care au pus capat episodului ludic, nevinovat si democratic, dupa parerea unui profitor notoriu, din Piata Universitatii, au fost ultimii care s-au revoltat si li s-a taiat pentru totdeauna dorinta de a o mai face. De atunci, consfintit prin lege si intrat in moravuri, dreptul de a manifesta intr-un tarc sub supravegherea politiei si a bagatorilor discreti de seama cu tricouri colorate, sepci, fluiere, trompete si sloganuri distractive – ca pretutindeni de altfel in lume –, ramâne o dovada pertinenta ca democratia liberala si capitalismul salbatec au si avantaje inutile.
Nota redactiei
Citesc cu intarziere în numarul 22 al „Culturii“ articolul precedent al dlui Constantin Stoiciu, în care redactia este acuzata de catre autor ca l-ar fi cenzurat. Lasând la o parte faptul ca nu am cenzurat pe nimeni niciodata, si regretând eventualele scapari ce se vor fi ivit pe parcursul editarii, refuz sa cred ca asemenea neîntelegeri nu s-ar fi putut regla printr-un banal mesaj prin e-mail. Desigur, colaborarea se poate întrerupe în mod civilizat, în ipoteza ca asta a urmarit autorul învinuindu-ne atât de grav. Ce nu înteleg, totusi, citind acum articolul, este ce anume ar fi fost de cenzurat în respectivul articol, daca prin absurd, i-ar fi trecut cuiva prin cap sa o faca? (A.B.)