Exista fel de fel de greseli de tipar în operele literare, unele dintre ele au facut glorie, altele au creat legende, altele au schimbat sensuri – dar greseli tipografice de felul celor pe care le-am identificat în contextul eminescian n-am mai întâlnit pe nicaieri. Ele m-au pus pe gânduri si m-au facut sa caut argumente în plus pentru a demonstra… ce demonstreaza, de fapt, ele, aceste greseli de tipar comune în primele tiparituri ale poeziilor lui Mihai Eminescu si în editia princeps scoasa de Titu Maiorescu. Numai câteva exemple, iubiti cititori, si daca dumneavoastra întelegeti similitudinile altfel decât mine, sunt foarte dornic sa va ascult.
Compar, asadar, textul eminescian din „Convorbiri literare“, revista unde a publicat poetul, si din editia princeps. Eminescu, dupa cum se stie, nu si-a publicat el însusi volumul de poezii: în 1883, de Craciun, poetul se afla în sanatoriu, lânga Viena, iar la Bucuresti, Titu Maiorescu îi scotea cartea. Fel de fel de legende au vrut sa spuna mai întâi ca editorul avea la dispozitie caietele eminesciene si a facut singur selectia, apoi ca a facut doar constructia volumului (organizarea poemelor, curgerea lor unul dupa altul) intercalând inedite, gasite ca atare undeva, pe la prietenii poetului sau lasate de poet, între poezii publicate, apoi ca lucrase îndelung ultima forma a unor poeme împreuna cu autorul (cu referire mai ales la punctuatie) si câte si mai câte. Asta, pentru ca Titu Maiorescu nu a spus niciodata modul de lucru la editia sa: de 11 ori a reeditat „Poesiile“ lui M.Eminescu (în 1883, 1885, 1888, la primele 3 editii, poetul era în viata – editia din 1889 iese imediat dupa moartea lui, apoi, pâna în 1911, ritmul este dirijat de vânzari – iar Titu Maiorescu adauga poezii noi de la o editie la alta, schimba locul câtorva – schimba, desigur, punctuatia care este fluctuanta în toate editiile sale) – mereu cu aceeasi „Prefata la editia de’ntâi“ care anunta ca poeziile se scot în lipsa poetului din tara etc. – deci, ca pe un volum obiectiv, editie de autor în absenta autorului, carte neutra fata de el, creatorul ei imediat. Între timp s-a demonstrat pe rând ca Titu Maiorescu n-avea cum sa preia ineditele pentru editia sa din lada de manuscrise pentru ca nu intrase în posesia acestei lazi, ca n-ar fi putut gasi aceste inedite în forma definitiva diseminate pe lânga roiul de manuscrise anterioare al fiecarui titlu în parte, ca nu s-a pus de acord cu autorul în privinta punctuatiei nici pentru poemele mari („Luceafarul“), etc., etc. – dar tot a ramas vorba ca el este Editorul, adica alcatuitorul, cel care a facut selectia, ordinea poeziilor etc. Este un caz straniu de inadvertenta logica: toate amanuntele unei demonstratii sunt contrazise – dar concluzia ramâne. Cam asta înseamna, dupa capul meu, o „umbra de idee“ în sens eminescian – sau, mai strict, în sensul „Epigonilor“, iata „combinarea maiestrita /a/ unor lucruri n’esistente“.
Nu vreau, însa, sa ma înflacarez din nou, si sa dau iarasi cu fulgere în: Perpessicius, Ibraileanu, C. Botez, G. Calinescu, Gh. Adamescu – si toti ceilalti mari editori ai lui Eminescu ce perpetueaza umbra aceasta de idee dupa care arhitectul editiei princeps a fost Maiorescu si numai Maiorescu, etc. Cred ca ar fi mai profitabil sa construim – si ofer acest argument filologic pe care l-am construit la capatul a câtiva ani de… cum sa-i spun? – nanofilologie comparata s-ar potrivi – cu speranta ca reusesc sa pastrez tonul si interesul cititorului ca pentru un lucru stiintific iar nu imaginar/imaginativ. Stim înca de la Hasdeu ca, în lipsa documentelor istorice, filologia poate oferi solutii sigure prin confruntarea de texte.
Avem, asadar, textul tiparit în „Convorbiri literare“ de catre Eminescu – si textul tiparit în editia princeps de catre Titu Maiorescu. La „Împarat si Proletar“, „Convorbirile“ (1 dec. 1874, p. 365) au o greseala de tipar: femeile Comunei din Paris poarta „cumse frigiene“ (metateza de tipograf: a plantat litera m înainte de litera s). Editia princeps (1883) are la fel: „cumse frigiene“ (p. 134). Desigur, editia a II-a îndreapta.
În „Povestea codrului“ (1 mart. 1878, p.453) alta greseala de tipar în „Convorbiri“: Împreju-ne s-aduna, pentru împrejuru-ne (lipseste o silaba, ru, poate ca tipograful graseia frantuzeste sau era apelpist). Editia princeps are la fel: Împreju-ne (p.125). Si la fel: editia a II-a îndreapta.
La „Rugaciunea unui dac“, „Convorbirile literare“ (1 sept. 1879, p. 242) scapa negatia, într-un vers: „Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec“, pentru „nu plec“. Editia princeps are la fel: „Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec,/ Spre ura si blastemuri as vrea sa te înduplec“ (p. 24), cu al doilea vers corect, dar având, firesc, un picior în plus si cerând accent nefiresc pe „înduplec“. Editia a doua Maiorescu (1885) are aceeasi greseala în primul vers (lipsa negatiei) – dar versul urmator: „Spre ura si blastamuri as vrea sa te ‘nduplec“, editorul dându-si seama ca trebuie sa elimine un picior pentru ritm, si fortând, astfel, accentul: „sa te ‘ndupléc“. În editia a treia Titu Maiorescu depisteaza greseala, pune negatia: „genunchi si frunte nu plec“, dar pastreaza versul urmator scurtat: „as vrea sa te ‘nduplec“. Si în editia a patra, din 1889 (imediat dupa moartea lui Eminescu) se pastreaza astfel, abia în editia a cincea (1890) editorul gasind, prin deductie, versurile corecte: „nu plec – sa te înduplec“.
O alta greseala din „Convorbiri literare“ (1 feb. 1879, p.420) trecuta în editia princeps (p. 32) la „O ramâi“: revista are „Sueram l’a a ei chemare“, cu aceasta ciudata dublare a articolului. Identica este forma din editia princeps.
Acestea sunt greseli cu rol de martor, si vom vedea ce ne semnalizeaza ele în lipsa informatiilor documentare.
Nu una, nu doua, trei sau patru greseli de tipar din „Convorbiri literare“ trec identice în editia princeps scoasa de Maiorescu în 1883, ci numarul lor trece de 30 (noi nu le-am numarat, dar le semnalam punctual la fiecare poezie în parte). Pe de alta parte, în „Convorbiri literare“ mai sunt câteva greseli pe care editia princeps le corecteaza (în „Strigoii“: „sfiiicios“, cu 3 i, revine la „sfiicios“; nu cred ca aici este greseala de tipar însa: autorul a tiparit cu 3 i pentru rostire/recitare cu o intonatie deosebita; pentru ca necesita lungi discutii, nu insist asupra altor „greseli“ prezente în revista si „îndreptate“ în editie). Editia princeps are, la rândul ei, câteva greseli proprii.
Numai aceasta unda a celor comune ne intereseaza – si consideram ca alta explicatie nu exista, decât ca Titu Maiorescu a dat la tipar, pentru volum, textul deja imprimat din „Convorbiri literare“. Breasla tipografilor fiind foarte dezvoltata în epoca (practic, este una dintre marile noastre industrii: la defilarea de la 1 Mai 1881 are carul alegoric propriu), culegerea „oarba“ a literelor era foarte obisnuita ceea ce face ca un text cu greseli sa fie cules chiar cu acele greseli: zetarul sau culegatorul nu-si bate capul sa citeasca ori sa îndrepte cu de la sine putere. Am putea presupune ca materialul odata cules pentru revista se pastra în rastel, astfel ca zatul din 1874 (de la „Împarat si proletar“) putea fi refolosit în 1883 pentru carte. Greu de crezut ca se imobiliza atâta plumb pentru atâta timp – dar chiar asa fiind, teoria de mai jos nu se schimba. Doar ca revista foloseste o litera – cartea, alta (corp si familie diferite). Sa zicem ca tehnic se putea face convertirea si avem, totusi, de-a face cu zatul: scenariul nostru nu se schimba nici chiar în aceasta ipoteza.
Credem, asadar, ca nu suntem deloc departe de adevar daca afirmam ca Maiorescu avea taieturi din revista, textele tiparite facute teanc, fila peste fila, puse într-o ordine anumita. În fond, de ce lipsesc aceste taieturi din lada cu manuscrise a lui Eminescu? El însusi nu-si pastra textele sale tiparite în „Convorbiri literare“? Traditia maioresciana (de fapt, simpla relatare a lui I. E. Toroutiu, fara a cita vreo sursa) spune ca poeziile pentru editia princeps au fost copiate de fiica criticului, Livia Maiorescu. Nu putea o mâna omeneasca, de intelectual, sa copieze greseli de tipar precum „cumse“ în loc de „cusme“,“ l’a a ei“ în loc de „l’a ei“ si asa mai departe pâna la 30-35 de cazuri.
Pot fi taieturi din revista, poate fi chiar zatul initial – vorba este ca greselile de la prima tiparitura trec prin corectura editorului nesesizate.
Ipoteza taieturilor din revista (pe care am sustinut-o într-o lucrare de doctorat si în câteva texte din 1998-1999) trebuie, însa, revizuita, deoarece în anul 2000 a aparut o noua marturie documentara privind editia princeps: scrisoarea poetului catre Veronica Micle din 8 februarie 1882 (vezi editia D-nei Cristina Zarifopol-Illias, p. 188, cu facsimil la p. 189). Se cunostea raspunsul Veronicai Micle la aceasta scrisoare, datat de ea 10 februarie 1882, publicat înca din 1910, cu acel P.S. al ei: „Sunt foarte multumita ca tu vrei sa-ti editezi frumoasele tale versuri“ (textul original este în franceza, editorul ofera traducerea sa) – dar nu i s-a dat crezare pe motiv ca scrisoarea era publicata de Octav Minar, nume rezervat în eminescologie (cu îndreptatire – dar pe nedrept; pot explica paradoxul, separat). Poetul scrie aici asa: „…Titus îmi propune sa-mi editez versurile si am si luat de la el volumul 1870-71 din „Convorbiri“ unde strau „Venere si Madona“ si „Epigonii“. Vai Muti, ce greseli de ritm si rima, câte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinta a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfârsit sa cercam.“
Acest fragment de scrisoare ne pune în mare dificultate dupa ce ne-am construit scenariul taieturilor din revista sau al zatului pastrat în tipografie. Cel mai simplu ar fi sa nu luam în seama informatia, prevalându-ne de faptul ca n-am vazut scrisoarea în original ci doar în copie fotografiata: daca este o „plastografie“, cum ar zice venerabilul nenea Trahanache (ori cum zicea G. Calinescu despre scrisorile editate de O. Minar la fel, cu fotocopii – dar tot fara a permite cuiva sa vada „docomentul“, sa-l pipaie, sa-l studieze autoptic)? E greu de crezut ca la 1882 Eminescu nu-si recunostea poeziile publicate în 1870, cu numai 12 ani în urma – ba, înca, poezii pe care le pastra în lada sa de manuscrise, poezii comentate cu citate ample de Titu Maiorescu în „Criticele“ sale (editia întâi e din 1874)… Atât de dur sa-l fi lucrat „morbul ziaristic“ încât sa-i fi schimbat mentalitatea? Într-o alta scrisoare din acelasi lot al D-nei Cristina Zarifopol-Illias el îi marturiseste Veronicai Micle ca are de gând sa încheie cariera poetica pentru ca se crede predestinat catre proza. Fie… Lui nu-i plac – iar ea îi raspunde: „…frumoasele tale poezii“; ca într-un dialog al surzilor. E vorba de stilul epistolar, în fond, cu inerente familiarisme ori accente autoironice.
Din facsimil vedem, însa, ca, în anul 1870, cifra 7 este scrisa apasat peste 6. A avut deci intentia sa scrie anul 1869-1870. „Convorbirile“ încep cu luna martie, deci Tomul IV contine materia 1 martie 1870 – 1 februarie 1871, iar Eminescu a debutat cu „Venere si Madona“ la 15 aprilie 1870; el retine ca a fost într-o primavara – si crede ca este vorba de tomul III, 1 martie 1869 – 1 februarie 1870, dar se corecteaza la minut având volumul în fata si observându-l. Nu detine, asadar, un volum propriu – si nici taieturi nu are sau numere disparate cu poeziile lui tiparite: poate la asta se va fi referit Titu Maiorescu atunci când spunea, în „Prefata la editia de’ntâi“ ca poetul a fost „prea nepasator de soarta lucrarilor sale“, poate ca-l mustra în scris ca nu-si pastreaza arhiva proprie tiparita. Ramâne, oricum, ciudat: Eminescu are atâtea manuscrise de care nu se debaraseaza, atâtea taieturi din ziare (articole politice), unele prelucrate sumar pentru recules în format de carte, si propriile sale poezii tiparite nu si le pastreaza…
Da, numai ca „nonsensuri“, „greseli“ etc. nu prea sunt de gasit în primele doua poezii ale lui, ci mai degraba în „Mortuas est!“, publicata exact la 1 martie 1871, în primul numar, ultimele doua file din tomul urmator, al V– lea: imediat sub textul poeziei revista tipareste acest anunt: „Anul IV a Convorbirilor (1 Martie 1870 – 1 Martie 1871) brosat într-un volum se afla spre vânzare de acum înainte la libraria Junimei din Iassi si la libraria Domnilor Socec et comp. din Bucuresci…“ De ce nu se refera poetul si la aceasta poezie când vorbeste de „greseli de ritm si rima“, de „nonsensuri“ si „cuvinte stranii“? Referitor la „Mortua est!“, Titu Maiorescu observase înca din 1871, în „Directia noua…“, ca în ea „sunt greseli ce trebuiesc neaparat îndreptate“, „multe rime rele“, etc. N-are nimic de spus Eminescu în 1882 despre aceasta poezie care a iscat, la publicare, chiar ironii în „Revista contimporana“ ori în cuplete de teatru? Vom reveni, desigur (în editia princeps sunt câteva schimbari fata de „Convorbiri“ – iar celelalte doua poezii ramân aproape neschimbate).
Este limpede ca poetul n-a avut timp sa citeasca textele pentru aceasta scrisoare, doar a rasfoit volumul în graba si vorbeste de „nonsensuri“ etc. din amintiri, transferând scandalurile de presa care au însotit publicarea poeziei „Mortua est!“ catre „Venere si Madona“ si „Epigonii“. Este, repetam, si autoironie aici, si aluzie la „Criticele“ lui Maiorescu: suntem, doar, în interiorul stilului epistolar. Viitorul sau volum se afla la începutul începutului, abia se preurseste: înca este o negatie – sau: „era din rândul celor, ce n-au fost niciodata“.
Trebuie sa fac, însa, legatura cu o discutie pe care am avut-o cu Profesorul George Muntean în anul 2000 tocmai pe tema editiei princeps Eminescu. Dânsul îmi spune ca, prin anii ’60 ai secolului trecut, însusi Perpessicius (caruia i-a fost secretar la Institut) era preocupat de o alta ipoteza decât cele lansate pâna la el si de catre el însusi în legatura cu editia princeps: posibilitatea ca editia sa se fi lucrat direct dupa tomurile „Convorbirilor literare“, cu semne puse unde trebuiesc culese poeziile, cu opis pentru ordinea lor, teancuri de inedite si locul unde trebuiesc intercalate, etc. E usor de imaginat ca asta presupune o inginerie întreaga, cu liste si semne – de care Eminescu ar fi fost foarte capabil. Daca ne gândim ca, în 1930, C. Botez a lucrat complicata sa editie Eminescu într-un mod asemanator (dadea la tipar diferite parti din carte indicând unde-si are locul fiecare) – putem sa acceptam ca era un modus operandi la cei vechi.
În fine, daca aceasta scrisoare este adevarata – si daca avem dovada ca la acest lot de scrisori a avut acces, în anii ’50-’60 ai secolului trecut, si Augustin Z. N. Pop (a publicat, de aici, 3 scrisori cu facsimilul lor) – nimic nu ne împiedica sa presupunem ca Perpessicius a citit marturia dar n-a fost lasat s-o foloseasca, adica proprietarul nu i-a dat-o spre tipar. El dezvolta doar verbal ipoteze de lucru – retinute, iata, de secretarul sau, profesorul George Muntean. Altfel, Perperssicius comenteaza destul de des editia princeps în notele din editia sa, considerând initial ca Maiorescu este editorul deplin, dar pe parcurs îndoindu-se tot mai apasat (cine altul decât autorul putea organiza succesiunea „Satirelor“ sau a celor 4 elegii cu titlul „Mai am un singur dor“? etc.) – pâna când va ajunge sa afirme ca i se pare din ce în ce mai plauzibil ca Maiorescu sa fi primit manuscrisul cartii ca pe un „pachet“ învestit cu toate obisnuintele unei trimiteri postale. Trebuie spus ca aceasta dilema privind paternitatea editiei princeps domina notele critice ale lui Perpessicius – si, desi nu poate scapa de tirania traditiei (care atribuie lui Maiorescu adunarea si organizarea materialului pentru carte), totusi el lanseaza ipoteze noi de lucru; în ceea ce ne priveste, pe acestea le-am urmat.
Revenind la momentul 8 februarie 1882, data când Eminescu este determinat sa-si construiasca un volum propriu de poezii, trebuiesc facute câteva corelari. Mai întâi, din septembrie 1881 el nu mai publica nimic în „Convorbiri literare“, ciclul „Scrisorilor“ (martie – septembrie 1881) putând foarte bine sa stea sub semnul celei de-a doua: „De ce pana mea ramâne în cerneala ma întrebi“. Acum începe marele santier al „Luceafarului“, cu lecturile publice (Maiorescu îl citeste si când merge în vizite private, si când autorul nu este de fata) consemnate chiar de presa, cu – de pilda – anuntarea surselor poemului de catre Moses Gaster înainte de tiparirea lui, cu tendinta de a se face din acest poem un fel de lucrare colectiva (drept pentru care poetul îl publica la Viena, nu în „Convorbiri“). Din acesti ani: 1881-1882-1883 dateaza (pot fi datate dupa scris, hârtie, vecinatati etc.) cele mai multe ciorne manuscrise la ineditele eminesciene din editia princeps. Este un interval suficient de mare: 8 februarie 1882 – 28 iunie 1883 (data fatidica: în aceasta zi „pana lui s-a frânt“) pentru elaborarea unui volum de versuri prin îmbinarea poeziilor tiparite deja cu altele noi. Am vazut, din marturiile lui Slavici, cum scria Eminescu în aceasta perioada, total absorbit de eufonie. În vârful carierei sale ziaristice, prin anul 1881, Eminescu nu mai crede în poezie, vrea sa se desparta de aceasta etapa din viata sa; probabil ca acest soc al recitirii propriei poezii si propunerea lui Titu Maiorescu de a-si face un volum – îl readuc la poezia în sine. Titu Maiorescu era un foarte bun psiholog – si nu este exclus sa fi intuit criza si sa fi stiut remediul. Oricum, în privinta teancului final pentru tipar, banuim ca poetul n-a stricat tomurile lui Maiorescu sa si-l confectioneze: sistemul trimiterilor, intuit de Perpessicius si deductibil din scrisoarea poetului citata mai sus, poate functiona.
Ramâne, însa, ceea ce am înteles ca este tot vointa poetului: textele tiparite în 1870-1871 trec neschimbate în editia din 1883, cu „greseli“ de ritm, de rima, nonsensuri, etc. Am discutat pe marginea poemului „De-or trece anii“ despre forme echivalente grafic în poezia lui Eminescu în general: este una dintre explicatii: la a doua lectura, mai apasata, poetul gireaza, în 1882, formele din 1870 pentru ca resimte retorica, accepta accentele, pentru ca în general sistemul pe care l-a aplicat este congruent cu cel la care a ajuns mai târziu – oricum, nu e distonant fata de acesta.
Trebuie sa mergem, însa, mai departe si sa amintim ca exista o marturie documentara privind editia princeps: este o scrisoare a lui Titu Maiorescu, din decembrie 1883, catre sora sa, Emilia Humpel (scrisoarea a fost publicata mult dupa moartea criticului, prin anii ’30). Aici el scrie ca abia a trimis la tipar ultima coala tipografica si cartea urmeaza sa iasa în curând. Titu Maiorescu spune negru pe alb: ultima coala tipografica No 20. Lucrurile se petrec în 12 decembrie 1883, si cartea va iesi în 25 aceeasi luna. Dar cartea contine, poate verifica oricine, nu 20 de coli tipografice, ci 19, numerotate de la 1 la 19. Din aceasta marturie documentara rezulta ca editia princeps trebuia sa mai aiba o coala editoriala, adica înca 16 pagini, si aceste pagini s-au ratacit, s-au pierdut (din cauza procedeului dificil al trimiterilor? Din cauza grabei pentru tipar?) – oricum, cartea contine 19 coli.
Documentul poate fi, desigur, atacat: poate ca Titu Maiorescu nu tine minte câte coli editoriale a corectat. Da, dar documentul n-a fost atacat nici de I. E. Torutiu, care l-a publicat, nici de Perpessicius ori de ceilalti editori si comentatori ai lui Eminescu: toata lumea ia de bune cele scrise de Maiorescu în sensul ca el este editorul, deci el a organizat volumul, el l-a urmarit la tipar etc. Vom reveni asupra acestei coli editoriale pierdute, pentru ca lucrul merita o tratare separata. Retinem în chip de concluzie partiala, ca aceasta scrisoare este al doilea „act de nastere“ al editiei princeps, care atesta ca Maiorescu a scos-o. De fapt, ca sa ne pastram în simetriile vietii, scrisoarea poetului din 8 februarie 1882 este actul de nastere – iar scrisoarea editorului din 12 decembrie 1883 este… actul de botez al cartii.
Cum sa ne explicam scaparea istoricilor literari, faptul ca nimeni n-a verificat câte coli editoriale are editia princeps? Vom spune, mai întâi, ca aceasta editie era foarte rara, tinuta sub lacat în biblioteci sau la colectionari, considerata mai ales obiect de lux (bibliofilie), nestudiata ca text. Nimeni n-a mai facut o confruntare aplicata, completa a acestei editii cu textele din „Convorbiri literare“.
Undeva, în treacat, E. Lovinescu vorbeste de greseli comune în revista si în editiile Maiorescu, dar în editii, fara a specifica în care dintre ele: el însusi îl editeaza pe Eminescu dupa editia a XI-a Maiorescu, cea pe care o are la îndemâna, si lucrurile sunt comic de încurcate, caci Ibraileanu îi reproseaza greseli de text, E. Lovinescu afirma ca a luat exact dupa Maiorescu, Ibraileanu revine cu textul din Maiorescu pentru a-i demonstra ca înseala cititorii… Ibraileanu îl verifica, însa, cu editia a VI-a Maiorescu. În contextul acestei polemici interbelice s-ar fi putut face „marea descoperire“ ca editiile Maiorescu difera una de alta – dar combatantii se opresc, fiecare în parte, la aplauzele grupului sau de sustinatori. De altfel, nici Perpessicius, în 1939, n-a vazut toate editiile Maiorescu (si specifica onest la „Tabloul editiilor“ acest lucru); abia în anii ’70 ai secolului trecut editiile Maiorescu vor fi strânse toate la un loc, într-un singur loc: la Biblioteca Academiei Române, prin efortul si insistenta lui Serban Cioculescu.
Acestea ar fi asa-zise circumstante atenuante. În principiu, însa, editorii lui Eminescu, aceia care studiaza cu adevarat sursele (manuscrisele, revistele unde a publicat poetul si editiile anterioare) semnaleaza prompt ca în „Convorbiri“ este o greseala: „cumse“ în loc de „cusme“, dar nu stiu, sau nu vad ca greseala (ca toate celelalte) trece si la Maiorescu. Editorii lui Eminescu au, în general, aceasta conditie de a se afla la mijloc, între poet si primul sau critic si editor. Ei îl stimeaza si pe Eminescu – si pe Maiorescu. Ei vor sa împace, peste timp, în traditie, doua mari personalitati ale culturii române – si de aceea trec, uneori, cu vederea peste „asperitati“, se fac ca nu observa unele lucruri etc. Într-un cuvânt, ei sacrifica la doi zei în acelasi timp, în acelasi templu (principiul vechi elen: „Zeii-si primesc aparte cinstirea fiecare“, vezi Eschil, „Agamemnon“). Energia se dozeaza, astfel, fortamente pe doua compartimente – catre poet si catre critic. Într-un fel, putem spune ca editarea poeziei lui Eminescu este istoria echilibrului si dezechilibrului acestei balante – iar Perpessicius este, totusi, acela care tine talgerele în tremurul cel mai mic. Problema este, în fondul ei, categorica: trebuie separat Maiorescu de Eminescu pentru a sti cât mai exact care este meritul fiecaruia în parte. Altfel, ei doi traiesc în amestec de idei.
Autor: N. GEORGESCUApărut în nr. 278