Sari la conținut
Autor: Daniel Cristea-Enache
Apărut în nr. 254

Goma-? (III)

    CARTEA ROMANEASCA

    Paul Goma, Gherla-Latesti, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008, 304 p.

    Concepând „Gherla“ ca pe o marturie concentrationara si eliminând din start elementele si tonalitatile de pledoarie pro domo, Paul Goma se obiectiveaza pâna la punctul in care poate documenta, de o parte, regimul detentiei politice si, de cealalta, suferintele tuturor. Personajul principal este aici nu eul ce indura si sufera, ci inchisoarea in care cele mai inventive torturi sunt cu putinta.
    E firesc, in prima instanta, ca receptorul occidental al dialogului monologat sa inteleaga cu dificultate ceea ce i se relateaza, cu lux de amanunte infricosatoare. Autorul are insa nevoie de acest ascultator mai mereu mirat, contrariat, neincrezator, pentru ca explicatiile si detaliile pe care le da sa vina intr-o proportie covârsitoare. Altfel spus, el configureaza prapastia de nestiinta si neintelegere vestica a lagarului socialist, pentru a o umple cu aceasta materie densa a captivitatii. In conditiile unui lector mai avizat si complice, sugestia ororilor sau simpla referinta ar fi inlocuit traversarea lor. Dar Paul Goma povesteste, reproiecteaza si reia din toate unghiurile posibile filmul documentar al detinutilor politici, al anchetatorilor care i-au calcat in picioare, al judecatorilor servili si al gardienilor care ii pazesc si ii batjocoresc suplimentar.
    Insistenta pe structura retorica data asupra acestor paliere ale regimului ii ofera fostului bandit doua posibilitati complementare. El radiografiaza sistemul, sesizându-i articularile si logica perversa de functionare; si totodata, observa micile variatii individuale, comportamente mai nuantate sau mai colorate ce aduc o nota de imprevizibil in strictul desfasurator concentrationar. La primul nivel, al radiografiei, Goma lucreaza ca un analist, recuperând din propria memorie prodigioasa acele date care echivaleaza cu niste coordonate. La nivelul al doilea, al observatiei, autorul e mai degraba prozator realist, interesat de morala si psihologie, de particularitati caracterologice si gesturi, replici, cuvinte stâlcite inimitabil. Analiza si „proza“ vietii de inchisoare se completeaza, scriitorul reusind in mai multe rânduri performanta de a inchega o scena explicându-i concomitent resorturile. Toate grozaviile la care asistam se inscriu coerent in programul de larga aplicabilitate; dar aceasta substructura apasata si apasatoare nu estompeaza conturul distinct al unui scelerat sau profilul mai omenesc al unui temnicer mai cumsecade.
    Astfel, proiectul pedepsirii celor doi detinuti provocati, in celula, de un coleg informator (culmea, Paul Goma nu-si aduce aminte numele lui real, si atunci il scalda in porecle batjocoritoare) se blocheaza intr-o prima faza, prin punitiunea mai blânda aplicata de ofiterul de serviciu Tudoran. Acesta ii bate pe cei doi copii neascultatori (si „frontieristul“ Klapka, si colegul lui, Goma, sunt foarte tineri in prezentul lui 1958) cu o bâta nou-nouta, de prun, dar fara sa depaseasca in numar loviturile anuntate. Deja „vrâstatul“ Klapka scapa cu opt, in timp ce studentul cu bucile „vergine“ incaseaza zece. Loviturile dor (cum sa nu doara?), dar esential e ca ofiterul nu face – spre deosebire de ceilalti, urmând sa apara in carte – exces de zel. Tudoran, sintetizeaza autorul, „rupsese cercul“: acel cerc al inchisorii socialiste unde se poate intâmpla orice si unde nimeni nu poate fi facut responsabil pentru nimic. Aceasta cât priveste Aparatul; fiindca detinutii, dimpotriva, pot fi batuti, torturati, mutilati, omorâti sub cele mai fanteziste acuze si pretexte. Realmente infricosator, in cerc, este gradul de libertate pe care membrii aparatului il au fata de miile de puscariasi. In timp ce ultimii trebuie sa urmeze regulile si indicatiile cele mai aberante („De ce?“ intreaba cu mirare occidentala noastra derutata; „Caci de sa coraspunzi!“, raspunde printr-un citat local autorul), primii nu sunt obligati sa respecte nici una; si dupa ce incalca, voiosi, propriul regulament, ei nu au de dat nimanui socoteala. Cine poate proba ca dincolo de peretii care ne obtureaza privirile s-a intâmplat ceea ce povesteste Goma ca s-a intâmplat? Americanii visati zi si noapte de catre dusmanii poporului? Sau poate Crucea Rosie, invocata obsesiv si, de la un punct incolo, parodic?
    Intre pumnul sau piciorul care izbeste si fata, ficatul ori coloana vertebrala ce recepteaza loviturile salbatice nu exista nici o instanta de reglementare, dupa cum nu exista vreun indicator de semnalizare in afara. Scenele de interior sufocat si umplut de sânge sunt atroce, o data, prin violenta lor fizica si apoi, prin vidarea spatiului de orice perspectiva exterioara. Nimeni, in afara tortionarului si a victimei, nu asista la procesul de „lamurire“, si absolut nimeni – in afara aceluiasi tortionar si a aceleiasi victime – nu va putea relata ce s-a petrecut cu adevarat acolo.
    Daca tovarasii lucreaza la modul abject-organizat, curat, fara probe, sau mai bine zis fara ca probele de pe trupurile detinutilor sa fie examinate de cineva din afara cercului, unul dintre cei jucati in picioare de ei se va razbuna prin inregistrarea cât mai multor detalii si prin expunerea scenelor respective in toate pliurile lor. Paul Goma deschide multe paranteze in paginile cartii, dar pentru a-si plasa, in ele, explicatiile de analist al lagarului socialist. Când paranteza este inchisa, revine instantaneu la prezentul dilatat al marturiei directe, dând live ceea ce cu decenii in urma a trait. Efectul e de o autenticitate pregnanta. Pe lânga o memorie de elefant, retinând si cea mai mica ofensa adusa vreodata, autorul are capacitatea de reinsertie in momentele si intervalele initiale. Si chiar un strop de umor, negru, cu care isi pigmenteaza fragmentele descriptive. Are si timp: volumul se intinde, practic, pe doua zile din condamnarea fostului detinut, ziua bataii si cea a eliberarii. Dupa cum drumul spre viata civila va fi lungit la modul analitic in „Latesti“, asteptarea si traversarea episoadelor de tortura organizeaza si tensioneaza dramatic „Gherla“. In acest interval simbolic condensat, dar si reportericeste dilatat, Goma are un spatiu de manevra epica pe care il gestioneaza ca un scriitor de prim ordin. Radiografie socio-politica, dar si tipologie a gardienilor si detinutilor; prezent istoric, supraindividual, dar si minute, ore, zile si nopti de suferinta personala intensa, netransfigurata; rezistenta indaratnica la presiunile si ofertele sistemului, dar si clipe de cadere interioara, de complicitati nescontate cu mâna care loveste; constiinta faptului ca subiectul e in fond un obiect aflat la indemâna lor, dar si strategii simple ori sofisticate ale ocolirii, ocultarii, infruntarii Raului; memorie a carnii insângerate de lovituri si a unghiilor sparte, dar si schimbare scriitoriceasca a unghiului, pentru a marca trasaturile si gesticulatia personajelor negative…
    Am vazut, in primul episod al acestei cronici, asteptarea prelungita si chinuitoare a corectiei, pe fundalul sonor al urletelor bietului Klapka. Sa derulam acum o scena ulterioara, in care implicarea autorului-personaj este maxima, pe ambele nivele. Batut cu diferite piese din arsenalul grijii fata de om („pe lânga peretele opus usii, pe jos, asezate cu vadita grija: rangi de toate calibrele, tevi metalice, funii, câteva lanturi uriase, un lant greu, cu suruburi, un snop de bâte legat cu sârma neagra…“, p. 166), Paul Goma va intra curând intr-un dans al picioarelor ce cauta sa-i lase amintiri cât mai profunde. Intre cizmoaiele potcovite ale rudimentarului Somlea si pantofii lustruiti ai intelectualului „fin“ Istrate se deruleaza filmul documentar al „Gherlei“ si drama intregii Românii comunizate cu forta. Cadrul unu, de psihologie comportamentala observata atent: „«Lasa galeata!», striga la el Istrate. Somlea ia pozitie de drepti, cu galeata la vipusca. De acolo de unde ma aflu, pe jos, legat, ma uit la nefericitul de Somlea. Care, in indelungata lui cariera, rupsese in batai sute, mii de detinuti, ii tocase cu bâta, cu ranga, cu cizmele lui bine-umplute; ii injurase, ii umilise, ii infometase, ii bagase la izolare, le interzisese asistenta medicala – ii bagase in pamânt, alaturi, in cimitirul Rozsa Sandor. El, Somlea cel Batrân sau Somlea cel Mare, cel care, ca pretuire pentru devotamentul in lichidarea dusmanului de clasa, fusese numit ofiter de serviciu al celei mai mari inchisori politice din tara, desi era doar plutonier, el care nu numai ca executa ordinele nebune ale unui nebun clinic ca Goiciu, dar avea si «idei», «’nitiative», cum le zicea el, de care, numai in acel moment, tremurau direct opt mii de oameni – dar câti tremurasera din ’48, de când se angajase? (…) «Luati scaunul de pe mine», zic. Intr-o clipa si-a revenit, a devenit el insusi, SOMLEA: isi ia avânt sa-mi traga un sut – indraznisem eu, un vierme, sa-i dau sfaturi, lui – LUI? Insa, Istrate il opreste, atingându-l cu bastonul pe umar: «Ai auzit? Asta-i oul lui Columb: ia scaunul de pe el!» «’L iau, s’ trait’!» – si, inviorat, ia scaunul, dar ramâne cu el in mâna, cu ochii tinta la Istrate, in asteptarea ordinului urmator. «Deocamdata, pune-l aici…» ii arata cu bastonul, Somlea executa. «Ia si taburetul. Aici…» – Somlea executa cu voiosie si recunostinta – asa trebuia de la inceput: sa-i deie ordine, nu sa-i puna intrebari ca la iscòla…“ (p. 180). Si cadrul doi, in care moartea se apropie si fâlfâie lânga urechile condamnatului: „capul imi era complet dezacoperit, nu aveam destule mâini cu care sa ma apar de cele patru picioare ale animalei, printre picaturi ma protejam (!) de loviturile prunului si ale vergelei; incercam sa le inalt deasupra capului, dar fie ca venea o lovitura in burta, in coaste care ma chircea, iar mâinile se duceau instinctiv intr-acolo, fie ca pur si simplu nu le puteam inalta mai sus de obraz. Pentru ca nu puteam, nu mai puteam: de-acolo-ncolo imi erau moarte. In schimb, urlam. Urlam din toata inima. Urlam atât de tare incât, la un moment dat, am incetat de a-mi mai auzi glasul. Parca as fi urlat in gând; sau in vis. Si totusi mi se auzea – dovada ca Istrate: «Taci, ‘tu-ti candela ma-tii, taci!», iar Somlea, si el: «Taj’, ma! Taj’, ma!» (…) M-au plimbat cu lovituri de picior prin toata incaperea, nu mai vedeam decât traiectorii de picioare, ca de trasoare, toate venind in cap, in miezul capului se statornicise un ritm, ca pulsul: loviturile de bâta si de vergea. In cap. Numai in cap. «La cap, la cap, ‘tu-i candela ma-sii! La cab’, la cab’, la ca’!!» «La ca’, s’ trait’!» Eu urlam. Din inima. «Taci, ma, ‘tu-ti candela ma-tii! Taci, ma, taci!» – iar Somlea tinea hangul: «Taj, ma, taj’! Taj, ma, taj’!»“ (pp. 186-187).
    Dar e Paul Goma omul conformist si scriitorul evazionist care sa-i netaca? Évidemment, non.


    2 comentarii la „Goma-? (III)”

    Comentariile sunt închise.