Goma-? (I)

Cartea româneasca

Paul Goma, Gherla-Latesti, Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2008, 304 p.

Daca anii ’90 au fost (cu o intensitate extrema in prima lor jumatate) ai discursului public anticomunist, deceniul urmator, aflat acum spre sfârsit, s-a impregnat de un discurs postcomunist, relativizant si hedonist.

Pe acesta din urma il utilizeaza, dimpreuna, marxisti resapati si juni care nu l-au apucat pe Ceausescu, minimalisti postmodernisti si maximalisti ai problematicii multi-culti. Pe cel dinainte l-au folosit, pâna l-au stors si l-au scamosat ca pe o rufa oarecare, nu atât fostii detinuti politici si putinii nostri disidenti, cât anticomunistii post-’89, constiintele civice trezite la viata cu Revolutia, liberali, taranisti si regalisti subiti, care si-au pus intr-un sertar (daca nu l-au ars simbolic, in Cetate) carnetul de Partid unic.
N-as vrea sa ofer o versiune caricaturala a anticomunismului si, respectiv, postcomunismului autohton, ci dimpotriva, sa decelez si sa disociez exercitiul retoric, demersul lucrativ, moda ideologica, de convingerile reale si profunde, neinfluentate de contexte si conjuncturi, devenite, cum sa zic?, una cu persoana care le nutreste si le exprima. Aceste convingeri, de orice culoare ar fi ele, se cer observate, marcate si respectate; inclusiv prin rezerva noastra fata de pseudoconvingerile usurele, care se adapteaza si se afiseaza.
ai pentru a nu vorbi doar la modul general, sa vedem cum a fost receptat Paul Goma in spatiul cultural românesc, in primii ani postrevolutionari si dupa aceea. Imediat dupa decembrie 1989, meritele sale de disident au fost scoase in evidenta, subliniate, incununate cu stima si mândria acriitorului român – desi acelasi acriitor generic, cu rare si onorante exceptii, nu facuse absolut nimic pentru a se solidariza cu protestele anticeausiste si anticomuniste ale lui Goma. A fost proiectata, pâna la saturatie, imaginea lui de rezistent, insa acum, in anii ’90, nu in cei anteriori, ai inchisorilor si tribulatiilor lui Paul Goma „al nostru“. Cu ani in urma, majoritatea literatorilor autohtoni „nu auzisera“ de Goma si de faptele lui; sau daca totusi auzisera, nu fusesera impresionati de ele; si aceasta pentru ca Goma „nu avea talent“ de scriitor, deci nu era, propriu-zis, un scriitor, asa ca de ce sa ne intereseze – pe noi, adevaratii scriitori români – cazul unui scandalagiu non-scriitor?
In compensatie, girul moral acordat anticomunistului Goma dupa ce comunismul cazuse la noi a fost dublat de unul estetic. Daca, inainte vreme, ce-a facut acest Goma? si cine este, in fond, acest Goma?, acum, brusc, cu o inmarmuritoare adaptabilitate de diagnostic, Goma fusese totul si putea totul. Un critic n-a pregetat sa-l numeasca cel mai important prozator român din perioada postbelica; dar si celorlalti, mai lenti in reactii, le-a fost extrem de greu sa mai gaseasca vreun lucru (un element, un aspect, un detaliu) criticabil in viata si opera lui Goma…
Nu stiu câti dintre noi ar fi rezistat la o asemenea suprasarcina intâi descalificanta, apoi hipervalorizanta, aplicata de un câmp receptor conformist unei bio-bibliografii care este una si aceeasi. Ca si cum n-ar fi fost suficient un asemenea balans, la o vreme dupa ce Goma-? devenise, la noi, Goma-!, subiectul transformat in obiectul adoratiei de breasla a inceput sa se certe, in parte, cu aproape toti actorii importanti ai scenei culturale autohtone. N-a durat mult pâna când noua circumscriere si reformularea cazului Goma sa se produca. Paul Goma este intratabil; nu zicem ca n-a facut nimic inainte de ’89, dar, pâna la urma, ce carti a scris el? ai unde? Rezista la examenul nostru profesionist? Are relevanta estetica? Il reconsideram in latura documentara? Daca ne gândim mai bine, artistic, Goma e nul; iar in plan referential-documentar, ce credit poti sa-i dai unui ins cu un astfel de comportament?
Efectul, previzibil, a fost ca despre Paul Goma nu s-a mai scris deloc, nici de bine, nici de rau; ca volumele mai vechi nu i s-au mai reeditat, iar cele noi i-au fost refuzate de editurile importante, provocând alunecarea lui spre spatiul fara filtre al internetului, de unde i-au venit si puseele antisemite. Desconsiderarea fostului coleg „turbulent“ din perioada Chartei ‘77 si a scriitorului „cu majuscula“ din anul Pietei Universitatii si-a atins, cred, pragul critic prin aceasta ignorare voita, tactica, mai dureroasa pentru un autor decât orice obiectie la adresa cartilor lui. Si daca de la colegii de generatie si sistem literar Paul Goma nu mai poate astepta nimic semnificativ, singura lui sansa de a fi citit si redescoperit tine de o generatie tânara, care nu a avut insa decât un contact mediat cu inchisorile si ororile regimului trecut. Rezista bietul Goma, scuturat atâta timp, si in atâtea directii, de catre ai lui, acestui examen facut de lectori inocenti si de evaluatori carora le-ar putea fi bunic?
Sa citim, pentru edificare, doua fragmente din „Gherla-Latesti“, volumul-binom compus din „Gherla“, ce evoca experienta detentiei propriu-zise, si „Latesti“ (manuscris neterminat, suspendat in mijlocul unei fraze!), centrat pe anii domiciliului obligatoriu in Baragan. Fragmentele citate sunt dinspre finalul „Gherlei“ si focalizeaza frica plus scârba de sine insusi resimtite cu cincizeci de ani in urma de catre foarte tânarul bandit. Cititorul va observa insusi daca netalentatul Paul Goma are totusi talent literar; daca are acuitate psihologica, senzitivitate morala, densitate a paginii si compozitie bine lucrata. Daca stie sa construiasca o scena si daca, urmarind-o ca personaj implicat, se serveste de tonalitati eroizante sau de un registru autovictimizant pentru a se pune intr-o lumina favorabila si a se detasa de ceilalti tovarasi de suferinta.
Deocamdata, in prezentul resuscitat, studentul Paul Goma asteapta sa fie maltratat, dupa ce organele atatului vor fi terminat cu „frontieristul“ Klapka: „urletele au inceput sa urce, ritmul sa schiopateze, in loc de urlet sanatos, de tipat, acum se auzeau horcaituri. Horcaiturile au inceput si ele sa scada. acheauna, Nandi Klapka; din ce in ce mai slab si mai fara legatura cu loviturile care se aud distinct – dupa timbru imi dau seama si unde lovesc. atateam rezemat de peretele de scândura al tarcului, cu urechile la pânda – la un moment dat m-am surprins numarând loviturile, dar m-am incurcat pe la unsprezece si abia dupa aceea mi-am dat seama ca ar trebui sa-mi fie rusine – si mi-a fost. atateam lânga perete, nu-mi mai era frica, nu-mi mai era deloc frica, dar imi ramasese rusinea ca numarasem loviturile primite de un coleg – si fusese de parca as fi privit prin gaura unei chei. (…) Klapka n-a mai urlat. Asa: a inceput sa neurle. Fulgerator. Nici nu mai horcaia. Nu scheuna. Nu, nimic. Si totusi, atunci nici o clipa nu m-am gândit ca el tace fiindca ar fi murit. Am asteptat, calm, rabdator, sa-i reaud glasul – pentru ca asa trebuia. Loviturile s-au mai simtit o vreme, apoi, rusinate de lipsa de ecou, s-au asezat pe scaune, s-au culcat pe jos – pentru ca sunasera singure si fals si de neacolo.“ (pp. 159-160); „urechea nu-mi era de folos, se lasase ceata pe auz si ma intrebam: peste zece secunde? peste douazeci? peste patruzeci?, nu conteaza, dar sa vina odata – si-atunci am auzit un… – ba nu, gresesc, am auzit inainte de robi… A, nu! Dupa robinet am auzit, insa inainte ca ceata sa mi se lase peste tot – dar ce conteaza? Conteaza. Conteaza, conteaza, fiindca inainte ca. Desi pare ilogic, asa a fost: intâi s-a auzit racnetul lui Nandi si numai dupa racnet a venit… ai, Dumnezeule, a fost racnetul cel mai. Mai cum: mai aproape de moarte. Auzisem destule la Interne, mai ales sus, la anchete, apoi la Jilava, ce sa mai vorbim aici, la Gherla – a pornit de foarte jos si parca opintindu-se in urcus, uneori sarind, stirbit, dar continuând sa… Degeaba, ce fac eu aici: incerc sa prind in cuvinte? Dar ar trebui, pe lânga talent – eh, talent, da-l dracului de talent, spuneam ca fusese ilogic: intâi urletul lui Klapka si numai dupa ce el si-a luat avânt, cumva pe fondul lui, a venit aomlea cu grohaitul. Desi in realitate, sigur fusese invers: urletul lui Klapka fiind cauza grohaitului somlesc. Dar. Dar grohaitul a fost scurt, infundat. A lasat numaidecât loc injuraturilor. Apoi urletul lui Nandi a fost astupat, mecanic, i-a fost astupata gura, simultan producându-se multe zgomote, unele inutile, altele decurse din astuparea gurii: buseli, lovituri infundate, icnete (le distingeam pe cele de efort, ale lui aomlea de cele ale lui Klapka: de durere). Apoi din nou urletul lui Klapka, de asta data liber. Zanganit de galeata goala, rasturnata. Zanganit de bare metalice. Busiturile continua, din ce in ce mai dezordonat, glasul lui Klapka fiind acum un scheunat neintrerupt, loviturile nu-l pot frânge, nici sterge. Pentru câteva clipe cineva ii infunda gura. Dar numai pentru câteva clipe. Am inteles ca acolo se intâmplase ceva in afara programului, ceva care, de obicei, nu se intâmpla. Nu-mi era frica, nu-mi era decât… graba: de s-ar termina odata! Aceasta asteptare, graba s-au povârnit intr-o altfel de asteptare, altfel de graba, vreau sa spun: acum asteptam altceva – desigur si aici asteptam un rând la ceva, dar acum asteptam altceva, la altceva, si mi s-a parut ca-mi slabise basica, m-am pipait pe sub fusta-pantalon, nu m-as fi mirat daca as fi dat de ud – insa Câinele Rosu care ma pândea prin gard: «Ce ai, ma? Te-ai pisat pe tine?» – n-am raspuns, el a continuat: «No, las’, ca-ti vine si tie rându’: te piti tu si te caci pe tòte part’, pe nas-gât-urechi!» Clapaugul gaseste ca tovarasul si initiatorul lui in gardienìe rostise ceva nemaipomenit de intelept si, mai ales, inveselitor. ae porneste pe râs. Inauntru nu se mai aud loviturile. Doar scheunatul subtire, firav, ramas intr-o ata. Eu, desi verificasem, ma simteam pisat, dar nu indrazneam sa ma repipai. In sfârsit, usa se deschide – usa lor, pe care eu din tarc n-o vad. Gâfâitul lui aomlea: «Lòti-l pe-asta s-aducèti-l pe student»!“ (pp. 162-163).
Ce i se intâmpla in continuare tânarului si incapatânatului detinut politic e de citit in aceasta carte in care el tine sa-si aminteasca totul: sa-i „neuite“ pe tortionari, sa-i „netaca“. E destul sa spun ca, ajuns in celula, omul nostru isi descopera trei unghii aproximativ intregi. Restul de saptesprezece sunt carne vie.
Cred ca abia de-aici, de la acest prag al unghiilor zdrobite si al carnii tocate de lovituri, poate incepe o lectura critica si o onesta analiza literara a lui Paul Goma.