Romanul de debut al lui Gheorghe Schwartz, „Martorul“ (1972), primit mai curând cu reticenta de critica – a fost invocata imaturitatea de conceptie si de tehnica –, anunta totusi linia scrierilor semnate in urmatorul deceniu de catre prozator. E prelucrat aici, intr-o formula tipica pentru anii ’70 ai secolului trecut, un melanj de roman politic si parabolic. Psihologismului insistent, metoda predilecta de despicare in patru a anecdoticului, i se asociaza un plan fantastic ce faciliteaza bataia simbolica. Teza, aceea a „trezirii“, e si simpla si frecventa in epoca, fiind reductibila la „procesul prin care un «martor» indiferent se transforma intr-un «participant», sub presiunea factorilor social-politici“, in forma unei „investigatii de psihologie abisala“ (Mircea Iorgulescu). Naratiunea, plasata intr-un cadru interbelic si provincial, e semidetectivista: doctorul psihiatru Poolo reface, folosindu-se de instrumente specifice meseriei – hipnoza –, ancheta in urma careia tânarul comunist Marius Gruia a fost condamnat pe nedrept pentru o dubla crima.
Personajul Poolo va fi reluat in volumul de povestiri fantastice din „Ucenicul vrajitor“ (1976): in nuvela „Inelul domnului Silar“, doctorul se trezeste implicat intr-o lant absurd de intâmplari; retras la tara, intr-o cabana, pentru odihna, primeste cadouri din partea unui enigmatic domn Silar, care il insarcineaza si cu un comision inainte de a muri in circumstante cu totul neclare. Poolo, neintelegând nimic, intra intr-o nevroza cezarpetresciana de-a lungul careia construieste explicatii si rezolvari. Câteva pagini exploateaza cu oarecare succes tipul de umor caragialian din „Cum se inteleg taranii“. Calitatile comice – surprinzatoare, s-ar zice, dat fiind profilul general al autorului – apar mai aplicat in „Maximele, minimele“ (1984) si in „Paranoia Schwartz“ (1998), culegeri de schite ce introduc cuplul de personaje Gough si Finch. Sunt valorificate neseriozitatea sistematica à la „Urzica“, aiurismele de tip Alphonse Allais sau Daniil Harms si din când in când morala fabulistica (Gough cumpara un televizor care receptioneaza o singura melodie si buletinul meteorologic; dupa ce aparatul se „strica“ si incepe sa ofere programe variate, Gough se transforma intr-un frenetic consumator, abandonându-si viata sociala).
O prelungire a cartii de debut, in termeni de psihologism si metoda parabolica, se produce in „ciclul lugojan“ compus din romanele „Pietrele“ (1978), „A treia zi“ (1980) si „Spitalul“ (1981). „Pietrele“ compune un preludiu alcatuit din doua secvente (una situata in secolul al XIX-lea, cealalta in interbelicul secolului urmator). „A treia zi“, care misca numeroase personaje, urmareste fenomenul miscarii legionare in Lugoj. In „Spitalul“, care incheie sectiunea interbelica a ciclului, povestea e plasata imediat dupa rebeliunea legionara. Un adversar local al legionarilor, negustorul de cherestea Lazar, mituieste doctorii unui spital si se interneaza pentru a scapa provizoriu de eventuale represalii. Dar ideea sa nu este originala si spitalul se umple rapid de „bolnavi“. Insusi Lazar e nevoit sa imparta salonul cu capetenia legionara, Luca. Dat fiind caracterul discretionar al personalului medical, pacientii pun la cale o lovitura de spital si, ca in „Sistemul doctorului Catran si al profesorului Pana“ de Edgar Allan Poe, preiau controlul. Luca devine „Comandant“, iar Lazar director administrativ. In alianta legionarilor cu negustorul sta teza marxista a fascismului ca ultima reduta a burgheziei. La sfârsitul romanului, dupa ce spitalul e ocupat de armata si ordinea veche reinstaurata, Lazar va fi infatisat fugind de istorie. Scrierea e anemica, iar parabola o proteza insuficienta. Monologul interior gaseste o utilizare intensiva. Alegerea provinciei ca spatiu-cadru poate fi speculata ca fiind sugestiva pentru coordonatele scrisului lui Gheorghe Schwartz din aceasta serie: de vreme ce mecanica periferiei o „oglindeste“ pe cea a centrului, microfizica fictionala tinteste la „oglindirea“ unei ordini esentiale; de aici, o anume solicitare excesiva a tuturor elementelor in sensul reprezentativitatii simbolice. Ciclul mai capata o piesa prin „Om si lege“ (1987), naratiunea ajungând in anii ’50 si reluând mai multe personaje. Profitând de logica ambigua a traseului realitate-fantasmatic si retur, romanul urmareste procesul prin care avocatul Ladislau Pietraru isi salveaza identitatea evadând in Evul Mediu via fantasme: o alienare controlata, in care regresia schizoida are finalitate curativa. Modelul asumat e „Sarmanul Dionis“ al lui M. Eminescu. Romanul „Efectul P.“ (1983), avându-l iarasi ca protagonist pe Poolo, exploateaza in cheie partial comica motivul SF al obtinerii nemuririi.
In culegerea de povestiri fantastice „Castelul albastru“ (1986), placerea inventiei narative nu mai este inhibata de nici un tezism. Fara a straluci printr-o originalitate deosebita, textele sunt broderii uneori delectante pe motive clasice, in stilul practicat in „Clepsidra cu venin“ de Alexandru George. „Pe tarâmul celalalt“ propune, à la Ray Bradbury, o constructie magica dintr-un bâlci in care, odata intrat, iesirea nu mai poate fi gasita. „Castelul albastru“ are o ironie erudita specific borgesiana, „Nisa goala de la Rabemberg“ e o explorare in stil M. R. James asupra unor artefacte medievale, in timp ce transferul de identitate din „Un oarecare Knut Olaf Jakobsen“ aminteste de un text al lui R. L. Stevenson.
In „Cochilia“ (1992), comicul negru si ludicul narativ postmodernist (capitolele au titluri precum „Despre dificultatile conservarii aceluiasi miez in alta coaja, ceea ce duce, in mod firesc, la intrebarea: câte piei are diavolul?“) isi dau mâna pentru a urmari, savurându-i absurdul, odiseea imobiliara a doctorului Niky Diamant.
Romanul „Procesul. O drama evreiasca“ (1996) reconstituie fictional dosarul afacerii Dreyfus, vazuta ca mit fondator al politicilor antisemite care au dus in secolul al XX-lea la Auschwitz.
Opera majora a lui Gheorghe Schwartz sta intr-un al doilea ciclu romanesc, „Cei o suta“, deschis prin „Anabasis“ (1988) si continuat cu „Ecce homo“ (1993), „Oul de aur“ (1998), „Mâna alba“ (2000), „Vara rece“ (2004), „Axa lumii“ (2005), „Culoarul templier“ (2008), „Secretul Florenta“ (2010), care isi propune sa urmareasca o suta de generatii succesive incepând cu caderea Babilonului sub ocupatie persana. Fondatorul enormei cronici de familie vine din no man’s land-ul mitului, fiind adus de fluviu, asemenea lui Moise, intr-un cos de paie. Succesorii lui vor parasi Babilonul, mutându-se dupa zonele in care se face istorie si stabilindu-se pe rând in Atena, Macedonia, Alexandria, Roma, Constantinopol, dar razbatând si pâna in Dacia sau in Golful Persic. In aceasta odisee, de-a lungul careia sunt insotiti de evreul ratacitor Tipor, se vor apropia sau indeparta ciclic de trinomul putere – cunoastere – lege, influentând prin circumstante de regula apocrife istoria cunoscuta. In termeni de amploare, proiectul nu are precedent in literatura româna (o comparatie relativa s-ar putea face doar in raport cu nesfârsitele saga fantasy din literatura nord-americana). Punctele forte sunt inventia epica si caracterologica, cu toate cu prima se reduce uneori la simple enumerari de evenimente, iar cea de-a doua nu reuseste intotdeauna sa evite redundantele. Dar o anumita stereotipie nu ar fi doar inevitabila, ci si intentionata, din moment ce ideea ciclicitatii istorice si a eternei reintoarceri a identicului ocupa un loc central in conceptul romanului. Vechiul psihologism al autorului a disparut cu totul, deoarece personajele au o existenta caracterologica statica, de tip clasic. Fiecare din lantul de fii succesivi – succesiunea facându-se pe linie masculina – se defineste prin dominatia unei trasaturi asupra celorlalte: unul e un geniu al comertului, altul e ros de ambitie, altul are noroc in tot ce atinge, altul are privire letala de bazilisc. In functie de prezenta unuia din aceste caractere se particularizeaza si diferitele epoci, care altfel se scalda intr-o generalitate fara culoare, cu atât mai mult cu cât si limbajul lui Gheorghe Schwartz, perfect modern, nu aspira la inventia pluristratificata a „vechimii“ produsa de stilul sadovenian. Precaritatea plastica este compensata de arabescurile epicii si de eruditia laborioasa, fie ca suscita referinte reale (dialogurile lui Platon) ori apocrif-imaginare. O tema care insoteste saga celor o suta este a scribului care o reconstituie sau o imagineaza, prezent prin reflectii morale, note de subsol sau notatii de jurnal. Datele pe care le furnizeaza coincid cu acelea ale lui Gheorghe Schwartz. De altfel, in câteva addenda sunt deturnate texte din „Castelul albastru“ sau din „Paranoia Schwartz“. Unitare stilistic, cronicile sunt eterogene ca genuri utilizate sau citate: mitul, hagiografia, cronica, dialogul, basmul, nuvela fantastica, povestirea politista, literatura gotica, literatura apocaliptica s.a. De asemenea, vortexul romanelor absoarbe „protocronist“ mituri mult ulterioare cronologiei fictionale, precum acelea ale lui Faust ori ale masonilor sau „invizibililor“. Al patrulea roman e construit pe motivul confreriei secrete Mâna Alba, care evolueaza dinspre o finalitate pur interlopa catre o aspiratie umanist-spirituala. Inevitabilii templieri vor aparea si ei in volumul din 2008. Literatura initierii din „Creanga de aur“ a lui Mihail Sadoveanu – un Decheneu apare de altfel in capitolul cu Dacia din timpul razboaielor cu Traian – serveste ca referinta autohtona proxima, ca si simbolistica masonica din romanele lui Eugen Uricaru. Bibliografia occidentala este enorma. Autori precum Dan Brown – epitoma succesului in domeniu – sunt legiune, majoritatea nefrecventabili (dupa cum remarca Jacopo Belbo, personajul lui Umberto Eco din „Pendulul lui Foucault“, „când vreunul pune pe tapet templierii, e aproape intotdeauna un nebun. (…) Sunt si nebuni fara templieri, dar aia cu templieri sunt cei mai insidiosi“). Insa Gheorghe Schwartz nu este orientat nici catre modulul thrilleristic-consumerist, nici catre estetica genuina a teoriilor conspiratiei. Modelul sau de performanta este – specificul national… – cu precadere unul estetic-literar. Judecati de un consumator de romane vioaie, templierii lui Schwartz vor fi condamnati ca plictisitori.
Autor: MIHAI IOVANELApărut în nr. 351