Prozator din clasa de exigenta stilistica a lui Flaubert, Gheorghe Craciun a fost nu in mai mica masura un patimas al reflectiei teoretice. Studiile si eseurile sale teoretice intra, in buna masura, in categoria atitudinilor de poetician, dar cu timpul si-au capatat autonomie deplina, astfel incât teoreticianul a ajuns sa-l concureze, la faima, pe prozator. Prima culegere de eseuri e „Cu garda deschisa“, in care sunt strânse atât materiale – diverse – din anii ’80, cât si reflectii socio-culturale stârnite de evenimentele politice de dupa 1990. Meditatiile lui Craciun merg pe o paleta larga, dar tema privilegiata, centrala, e poetica prozei. Un text consistent in acest sens, cu valoare de poetica si manifest, e „(In)actualitatea prozei“.
Punctul de la care porneste Craciun e cel privitor la conditia naratoriala a autorului si, in acord cu propria proza, el declara ca „descoperirea persoanei I in proza constituie (…) si adevarata descoperire a omului“. Descoperirea omului inseamna, de fapt, „descoperirea trupului“, misterul si tema centrala atât a meditatiilor despre proza, cât si a prozei ca atare a lui Craciun: „Ceea ce garanteaza persistenta omului ca om si face imposibila transformarea lui viitoare intr-un monstru rational (…) este trupul, acest spatiu al simturilor, al durerii, al batrânetii si al mortii“. Problema prozei devine, pe scurt, problema trupului, iar obiectivele poeticii constau in transcrierea cât mai concreta si mai complexa, nuantata, a trupului, potrivit convingerii ca „esteticul, in viata ca si in arta, inseamna senzatie“. Aceasta fiind materia si tema prozei, ea „nu se poate rupe de problemele omului“, spre deosebire de poezie, care „isi poate permite sa se joace“. Proza nu poate iesi din responsabilitate ontologica (pe când poezia se poate de-responsabiliza) si ea traieste din „patru mari forme de asumare“. Asumarea „obiectiva“, „naratiunea impersonala“ „este produsul unei conceptii pozitiviste“ si „privilegiaza ideea de colectivitate“; „subiectivitatea“ „inseamna un triumf al individului asupra grupului“; „perspectiva simultaneista“ conjuga „mai multe puncte de vedere“ iar „productivitatea“ „face trecerea de la perspectiva plurala“ la „eul plural“. Pentru Craciun acestea nu sunt doar modalitati de constructie sau perspective naratoriale, ci modalitati de asumare a lumii si a adevarului. Materialul „esential“ al prozei e „autobiografia“, iar prozatorul e conditionat de „situarea autoreflexiva“. Problemele abordate sunt din cele mai diverse (de la relatia dintre scriitor si putere la conceptul de generatie, de la problematica directiilor literare la cea a istoriei literare), dar intotdeauna aduse in favoarea prozatorului si a teoreticianului. „Constiinta unei literaturi nu poate fi – afirma Craciun – decât teoretica“, iar „somnul teoriei naste intotdeauna monstri; grafomanie, diletantism si mediocritate agresiva“. Volumul cuprinde, dincolo de grupajul eseurilor cu aplomb teoretic, si câteva exercitii critice directe (pe Mircea Nedelciu, Monica Lovinescu, Dumitru Tepeneag, Ioan Flora, Gellu Naum, Mircea Martin, Adrian Marino), dovedind si ele disponibilitatea problematica a lui Craciun, dar si calitatile lui de critic (cu preferinta, e drept, pentru idee). Suita de articole politice are de fond o stare depresiva („nu suntem inca o tara de cetateni“), dar directia articolelor e intotdeauna constructiva.
O valenta concreta a acestei structuri de depresiv constructiv o constituie cartile cu functie didactica, Craciun fiind prin excelenta un „profesor“. In „Argumentul“ introductiv la „Istoria didactica a literaturii române“ el defineste specificul acestui tip ignorat de istorie literara. O astfel de istorie e, in primul rând, una „de valori“, de „repere literare“, de „certitudini“ ale literaturii nationale, dar si „o panorama de idei cu valoare de adevar istoric“, privita dintr-un punct de vedere „fundamental estetic“ (celelalte sunt adiacente), punând accent pe analizele concrete ale textelor relevante. De alt nivel didactic e „Introducerea in teoria literaturii“, destinata studentilor filologi „in primul rând“, dar nu si in ultimul. Volumul abordeaza premeditat eseistic problemele nodale ale teoriei literare, dar numai cele vazute dintr-o perspectiva „intrinseca“. Conceptele sunt prezentate si in devenirea lor istorica, iar scolile si orientarile de teorie literara sunt prezentate succint, dar scrupulos.
Asemanatoare in structura cu volumul „Cu garda deschisa“ e si culegerea de eseuri intitulata „In cautarea referintei“. Craciun concepe eseul ca forma mediata de confesiune, oricât de aplicat ar fi acesta asupra ideilor sau problematicii abordate; „orice lectura critica“, afirma el in „Argumentul“ de deschidere, e „o aventura in cautarea propriului eu“, iar temele eseisticii, asemeni celor ale prozei, vin din stratul personal de obsesii: „vocatia critica si vocatia epica reprezinta o vocatie a propriilor obsesii“. Oricât de abstracta sau generala ar fi problematica atinsa, eseurile ramân „tot o incercare de a ma regasi pe mine ca prozator“. Asta, desigur, in fond, caci eseurile sunt, altminteri, demersuri de acuitate ideatica, fapte de dezbatere riguros conceptuala; daca sunt o confesiune, sunt asta foarte indirect. Dar si temele si autorii tratati reprezinta, intr-adevar, „obsesii“, afinitati ale autorului; si atunci când e vorba de stricte operatii conceptuale (cum sunt dezbaterea despre „modernism si postmodernism“, cea despre „pasoptism sau bonjurism“ sau expunerea despre „experimentele“ literare din deceniul ’80-90) si atunci când e vorba de autori (Roland Barthes, Bacovia, Kavafis etc.). In mare, sectorul dedicat poetilor se va regasi integrat in „Aisbergul poeziei moderne“, reprezentând o anticipare a cercetarii sistematice de acolo. Lecturile prozei (fie ca e vorba de Kogalniceanu, fie ca e vorba de Scoala de la Târgoviste sau de debutantul Anton-Sebastian Floratiu) cauta sa valorizeze componenta experimentala ori macar sa sublinieze conditia postmoderna. Sunt lecturi de afinitate, daca nu chiar lecturi de partizanat (nu atât in favoarea autorilor, cât a directiei in care se inscriu). O lectura extrem de atenta, combinând toate metodele de explorare (de la cea pur statistica pâna la hermeneutica simbolurilor) e cea dedicata lui Bacovia. Simbolist „eretic“, ba chiar simbolist „anti-simbolist“, Bacovia e urmarit pe drumul „de la simbolism la tranzitivitate“, perspectiva care duce la o transanta reevaluare a ultimei secvente din creatia poetului; acesta devine, tocmai prin secventa „tranzitiva“, „cel mai contemporan dintre toti marii nostri poeti“ ai secolului trecut. Analizele intreprinse detaliat si in profunzime de Craciun justifica indestul tentativa de rasturnare a clepsidrei creative bacoviene.
In antologia „Experimentul literar românesc postbelic“, Craciun e prezent cu studiul (reluat din „In cautarea referintei“) „Experimentele unui deceniu (1980-1990)“, in care, in pofida opacitatii ideologiei timpului, „experimentul s-a constituit intr-o dimensiune esentiala“ a literaturii. Studiul reconstituie si inventariaza toate tentativele experimentaliste ale perioadei, impartite intre „experimentul integrat“ si experimentul in sine.
Apogeul activitatii eseistice si teoretice a lui Craciun e atins in „Aisbergul poeziei moderne“ (originar teza de doctorat). Ideea centrala a cartii (care postuleaza o tipologie „tranzitiva“ a poeziei, in opozitie cu cea „reflexiva“) a venit sub forma unei intuitii intr-un studiu (din 1981) despre Bacovia si s-a transformat intr-o „obsesie“ personala. Conceptele sunt preluate (dar mai degraba strict nominal) de la Tudor Vianu iar cercetarea se poarta asupra modernitatii, a tensiunilor ei interioare, din care a rezultat, pâna la urma, tipologia „tranzitiva“. Dezbaterea porneste insa de la distinctii fundamentale si in cadrul ei Craciun dialogheaza cu toate poeticile modernitatii si cu toate orientarile teoretice care au marcat-o sau sistematizat-o. Reconstituirea dezbaterii nu e pur descriptiva si istorica, intrucât Craciun isi marcheaza deja de aici directia propriilor concepte. Evolutia moderna a ideii de poezie, aventurile limbajului si ale sugestivitatii lui sunt urmarite intr-o cronologie „universala“, ca intr-un simpozion globalizat. Scrupuloasa e apoi si „istoria poeziei tranzitive“, pornita de la Wordsworth si adusa pâna in anii ’80 ai secolului trecut. Craciun isi urmareste argumentele atât in registrul programatic, la nivelul „ideii“ de poezie, cât si in cel concret, al poeziei ca atare, unind liniile intr-un fenomen tot mai coerent (dar neomitând sa marcheze diferentele, diversitatea de concepte si formule). In planul universal, panoramatic, sunt inserate si „interventiile“ românesti din mersul legic al acestui fenomen de „tranzitivizare“ a limbajului si poeziei (Bacovia e un argument substantial); totusi, „specificul“ românesc al fenomenului e urmarit intr-un subcapitol aparte, care noteaza toate punctele relevante (de la Camil Petrescu la optzecisti). Aceasta parte (mai bine de prima jumatate) e, implicit, si o istorie a modernitatii poetice, desi premeditat e un studiu de fenomenologie a modernitatii. Urmeaza apoi o investigatie riguroasa a institutiilor poeziei (propriu-zis, ale lecturii), in cadrul careia Craciun trece in revista cinci elemente fundamentale, propunând un „model pentagonal“ de explorare: eul creativ, realitatea, limbajul, textul in sine si cititorul. Functiile fiecarei componente sunt desfacute cu rigoare conceptuala. Operatia finala consta in canonizarea tipologiilor poetice, rezultate ca fiind trei: lingvistica, reflexiva si tranzitiva. Fiecare „model“ e descris si „argumentat“ nu numai in constantele lui, dar si in variabile; si, desigur, in opozitiile/diferentele fata de celelalte.
Lecturi de intensa afinitate sunt cele dedicate lui Radu Petrescu si Mircea Nedelciu in „Doi intr-o carte“. Tehnic, volumul e alcatuit prin adunarea tuturor articolelor dedicate, de-a lungul vremii, celor doi, dar trecerea de la un articol la altul se face prin insertii confesive. E o carte deopotriva de critica si de inima, ambii scriitori fiind modele catalitice asumate pentru Craciun.