Prezenta mea la Scoala de Vara de la Sighet a fost, între 2008 si 2010, înainte de toate, o datorie: istoria bunicului meu care si-a scris memoriile din vremea prizonieratului sovietic, tatal meu, care a fost în anii ’90 un apropiat al Aliantei Civice – implicat în proiectele de constientizare sociala ale acestei organizatii si apele tulburi în care se scaldau (si înca o fac) discutiile din ultimele decenii privind efectele regimului comunist în România m-au determinat sa particip, pentru prima data în 2008, la concursul organizat de Ana Blandiana si Romulus Rusan – prin tot ceea ce înseamna Fundatia Academia Civica, fundatia Konrad Adenauer si reprezentantii Memorialului de la Sighet.
Experienta care a urmat a fost cu adevarat impresionanta: „rectorul“ scolii de vara era Stéphane Courtois, auzeam discutii despre vizita lui Vladimir Bukowski, iar invitatii era foarte cunoscuti. De fapt, ceea ce conta cel mai mult pentru elevii prezenti la Scoala de Vara era ca puteau interveni cu întrebari si, lucru care se întâmpla însa foarte rar, puteau intra în polemica directa cu personalitati ca Denis Deletant, Alexandru Zub, Jerzy Borowczak, Vladimir Tismaneanu, Helmut Müller Enbergs, Solomon Marcus, Basarab Nicolescu (lista poate continua cu multe alte nume – le-am selectat doar pe cele care mi-au revenit acum în memorie). Cursurile scolii, timp de mai bine de o saptamâna, în fiecare vara, constau în conferintele tinute de acestia si dezbaterile pornind de la întrebarile elevilor, desi de multe ori puse doar în spiritul competitiei cantitative.
Dupa 20 de ani
Înainte de toate, câteva gânduri motivationale. Am decis sa scriu despre vizita de la Sighet dintr-un motiv simplu. Stiu ca poate parea din partea mea un exercitiu ideologic, însa nu e, va asigur. Vizitând memorialul am dat peste cuvintele lui Iuliu Maniu, extrem de actuale, chiar si dupa atâta timp: „Lumea de mâine va fi aceea a marilor uniuni de state, federatii si confederatii. Acest moment inexorabil trebuie sa gaseasca poporul nostru pregatit din punct de vedere politic, moral, social etc. pentru a face fata concurentei. De ce? Fiindca în conditiile unei libere circulatii, cei nepregatiti profesional nu vor putea rezista în fata cetatenilor din alte state, mai pregatiti profesional, si vor fi condamnati la muncile cele mai prost retribuite, vor deveni un fel de neo-iobagi.“. Situatia delicata a României astazi, parerea pe care mi-au lasat-o colegii de generatie prezenti la Sighet, apele tulburi – revin – ale politicii românesti, toate au contribuit, de asemenea.
În fine, anul acesta se împlinesc douazeci de ani de la înfiintarea Memorialului de la Sighet. Proiectul care la începutul anilor ’90 parea sa înceapa o serie întreaga de miscari anticomuniste, la doar câtiva ani dupa caderea regimului a ramas însa aproape singurul major al memoriei victimelor comunismului în tara si în Europa. De altfel, aproape toate discutiile despre Memorial îl plaseaza pe acesta lânga cel de la Auschwitz si Memorialul Pacii din Normandia. Chiar la deschiderea oficiala a jubileului s-a insistat destul de mult pe aceste lucruri. Din acest an însa, noua realizare a celor de la Academia Civica tine de spatiul nou dedicat memoriei victimelor comunismului – o franciza a muzeului de la Sighet în Bucuresti.
La deschiderea festivitatii au vorbit Göran Lindblad, presedintele nou înfiintatei „Platform of European Memory and Conscience“ (din Octombrie 2011), Stéphane Courtois, unul din cei mai importanti istorici contemporani (printre multe altele, coordonator al „Cartii negre a comunismului“) si Ana Blandiana. Fiecare din acestia s-a ferit de discursul oficial, rigid pe care îl presupune un astfel de eveniment si au ales cu totii sa aminteasca momentele cele mai interesante ale evolutiei memorialului. În primul rând, Courtois a vorbit despre disidentul rus Vladimir Bukowski si despre prezenta sa la Scoala de Vara din 2001. Aflam astfel ca, în afara programului de conferinte si dezbateri, exista mereu la Sighet un altfel de program care începe dupa ora 20:00 (pe care, de fapt, orice fost elev al scolii îl cunoaste): întâlnirile de pe malul Izei. Îmi povestise, de altfel, si Emilian Colceru – cercetator al Universitatii Paris X, prezent atât în calitate de elev cât si de profesor timp de sapte sau opt editii – ca una din cele mai puternice experiente de la Scoala de Vara a fost sa bea vodca alaturi de Bukowski, mai ales dupa ce, în 2007, disidentul rus ajunsese la o popularitate uimitoare, încercând chiar sa candideze la alegerile prezidentiale. De fapt, bucuria lui Bukowski, spune Courtois, era mai ales ca studentii din Republica Moldova vorbeau cu el în rusa. Pe deasupra, selectia pe care o fac organizatorii Scolii de Vara triaza – prin intermediul unui eseu – participantii. Vin, prin urmare, la Sighet cei mai buni elevi de liceu si studenti (studentii însa pe baza unei activitati sustinute de interviuri cu fosti detinuti politici), aproape fara exceptie cu un real interes în ceea ce înseamna istoria recenta a României – ceea ce transforma usor orice discutie – chiar si una cu Bukowski – într-o disputa ideologica, istorica, politica etc. Mai mult, amintirile lui Courtois tin de primele vizite la Memorial: atmostfera din Sighet, conditiile precare de cazare din anii ’90 (acesta povestea chiar amuzat de cele zece minute dimineata si zece minute seara de apa calda de la hotel) si aerul de început de drum al proiectului în general. Toate, contrastând puternic cu întâmplarea în care un elev îl întreba, în cadrul unei conferinte, câteva diferente specifice (si extrem de punctuale) în teoriile unor istorici aproape necunoscuti publicului larg. Pe lânga acestea, în spiritul destins al discutiilor, Courtois a reluat afirmatia care a devenit celebra în rândurile fostilor elevi ai scolii, majoritatea uimiti sa afle ca marele istoric al comunismului a fost în tinerete… maoist: „Daca nu esti de stânga înainte de treizeci de ani – esti prost. Daca ramâi de stânga dupa treizeci – esti si mai prost.“
Göran Lindblad însa a insistat mult asupra largirii ariei studierii crimelor comunismului si necesitatea integrarii acesteia într-o discutie mai larga, aceea a regimurilor totalitare în general, orice formula ar viza. Tocmai pentru ca platforma pe care o conduce este conceputa ca un mecanism de documentare, constientizare si rememorare a crimelor acestor regimuri. Redau, în traducere proprie, câteva momente ale interventiei sale ulterioare, din cadrul conferintelor: „În viitor trebuie sa lucram împreuna: exista neocomunisti, neonazisti. Se poate vedea în Grecia, Cehia. În Slovenia, în cadrul unui concert, sefii de stat aplaudau cântece comuniste din anii ’50“. Aceste probleme ale proiectarii aparatelor institutionale de condamnare a crimelor regimurilor totalitare sunt însa o problema sensibila, tocmai pentru ca se intersecteaza cu problemele de înregimentare institutionala ale fostelor state comuniste. La fel cum, prezenta în sala a disidentei Petruška Šustrová, în timpul discursului lui Lindblad, a provocat o tensiune considerabila. Ce s-a întâmplat de fapt: vorbind despre demiterea bizara din functia de presedinte al Institutului de Studii ale Regimurilor Totalitare din Praga (institutie care a si determinat aparitia platformei la nivel european pe care o conduce astazi Lindblad) a lui Daniel Herman, Lindman s-a aratat îngrijorat de miscarile necontrolate de organismele superioare, dând vina pe directiile actuale ale stângistilor din politica Cehiei. Controversata în acest caz este si declaratia data de Monika MacDonagh-Pajerova, sefa organizatiei Yes For Europe, care declara pentru Radio Praha ca Herman a fost victima unei vânatori de vrajitoare politice: „I would say that for the last six months it’s all looked like a political show trial, because it was first decided in September and October that Mr. Herman would be removed. There followed a horrible campaign against him where the new members of the council – every time they came to the meeting – were interrogating him as if they were a secret police investigation commission rather than a board.“ Atunci Šustrová s-a ridicat si i-a atras atentia acestuia ca e prezenta în sala si ca despre ea este vorba (înlocuindu-l astazi pe Herman). Raspunsul lui Lindblad a fost transant: „Stiu ca sunteti aici, tocmai de aceea spun lucrurile acestea – va rog, nu ma întrerupeti.“ Aici, de fapt, si-a putut da seama toata lumea ca asistam la o mica reglare de conturi, lucru care mi-a amintit ca România nu e singurul stat care are probleme majore de gestionare a infrastructurii institutionale. De fapt, discutia s-a mutat (spre deosebire de ceilalti ani) catre realizarea unei conventii la nivel european.
Revenind la festivitatea de deschidere a jubileului, unul din cele mai destinse momente a fost în cadrul discursului Anei Blandiana. Vorbind despre importanta rememorarii (caci subiectul central al întâlnirilor a fost memoria ca forma de justitie – dupa inscriptia din sala de conferinte, citatul Anei Blandiana fiind acolo: „Atunci când justitia nu reuseste sa fie o forma a memoriei, memoria singura poate fi o forma de justitie.“), scriitoarea aduce o referinta îndrazneata – desigur, în spiritul general al discutiei: „Omenirea se desparte de trecutul ei râzând“ (Karl Marx).
Conferintele au început sâmbata, 13 iulie. Denis Deletant (ciudat, însa desi englez, el este unul din primii cercetatori ai comunismului în România) a deschis si moderat – alaturi de Alexandru Zub – sesiunea de conferinte care a avut loc în acea zi, la fel, cu o anecdota despre debutul conferintelor de la Memorial din ’93. Vazând la acea vreme lista invitatilor care trebuiau sa ia cuvântul (lista care se apropia de o suta de oameni), le-a propus tuturor – împreuna cu Serban Papacostea – sa nu vorbeasca mai mult de zece minute. Raspunsul, fireste, a fost ca „veniti sa ne impuneti cenzura noua care am stat patruzeci de ani sub comunism?“. Dupa acelasi principiu, si de aceasta data discutiile s-au lungit – benign, as adauga – pentru ca fiecare invitat a pregatit tematic diferit conferinta. Nicolae Constantinescu s-a declarat un marturisitor (intempestiv, radical, moral – subl. mea, S.B.), prezentând dinamitarea cimitirelor eroilor, vorbind despre ororile din spitalele românesti unde i-au murit pe masa de operatie fete care încercau sa avorteze artizanal, tineri împuscati la revolutie, s.a.m.d. Sigur, acestea fiind completate de discursul general în postcomunism: „Societatea e formata din oameni care au numai de pierdut din devoalarea adevarului (…) modelul rusesc continua sa functioneze“. Miron Costin (medic veterinar în SUA, unul din principalii sustinatori ai proiectului – chiar premiile acordate elevilor la Scoala de Vara îi poarta numele, alaturi de Gheorghe Arvunescu, unul din fostii îngrijitori ai cladirii Memorialului) a vorbit despre trecerea din stadiul de proiect în realizarea efectiva a unui muzeu dedicat memoriei victimelor comunismului, Nicolae Noica a adus câteva exemple de afaceri cinstite din interbelicul românesc, comparându-le (pentru contrast) cu cele de dupa ’47, Dan Grigore (unul din cei mai importanti muzicieni pe care i-a cunoscut România) a povestit câteva întâmplari dintr-o casa particulara – unde a început totul la începutul anilor ’90 – a unui grup de enzuziasti.
Recuperarea sensului primar
Ciudata însa interventia lui Alexandru Gussi, profesor al Facultatii de Stiinte Politice din Bucuresti, care a vorbit despre câteva teorii (recunosc, poate nu sunt suficient de bine informat) care spun ca memoria pune în pericol democratia. Astfel, teza lui demonta aceste supozitii prin revenirea la conceptele standard ale stiintelor politice: statul de drept, ansamblul de valori, cultura politica. Însa ce mi-a placut în discursul sau a fost ideea ca revendicarile prea frecvente ale unei anumite terminologii în discutia publica (vezi, în speta, anticomunismul) transforma cuvintele în instrumente alunecoase si ca sensul primar si cinstit al termenului trebuie recuperat. Interventia lui Ion Pop (eleganta, moderata, cuprinzatoare) a vizat reactualizarea unor formule care astazi stau – din pacate – în zonele perimatului politic si al supralicitarii: constiinta si memoria ca fundatie, decenta si moralitatea ca filtru (vorbind despe cartea Elisabetei Rizea si despre memorialistica perioadei în general). Romulus Rusan, reluând discutiile, a vorbit despre societatea conservatoare româneasca, societate care nu se grabeste sa recunoasca crimele comunismului (si asta este, în fond, tinta principala a fundatiei Academia Civica). De asemenea, interventia lui Cristian Vasile a vizat reevaluarea importantei unui memorial al crimelor comunismului, memorial care vorbeste, de fapt (si tin sa spun ca sunt în asentiment) implicit despre caracterul criminal al regimului, nu prin omisiune (istoricul vorbea despre articolul recent al Ioanei Both din revista online „LaPunkt“): „trebuie sa învatam lectia pluralismului istoriografic si muzeal“. În fine, discutiile au continuat – pe parcursul a doua zile – si îmi cer scuze daca ma voi opri aici cu prezentarea specifica. Au mai participat, dupa cum urmeaza, Elena Siupiur, Roman Wybovski, Octav Joja, Anneli Ute Gabanyi (aici discutiile au implicat elevii – pentru ca s-a vorbit despre imposibilitatea unei legi de condamnare retroactiva a fostilor tortionari, turnatori si inchizitori), Müller Enbergs (din partea oficiului Gauk din Berlin – care se ocupa cu studierea arhivelor STASI), Virgil Târau (cu o afirmatie extrem de interesanta, functionând mai ales în contextul nostalgiilor comuniste: „gulagul a disparut în ’64, dar prizonierii politici au suferit gulag pâna în 1989“), Liviu Târau, Cristina Petrescu si Dragos Petrescu (cu o informatie utila – sunt 60 000 de documente pe site-ul CNSAS disponibile publicului; cifra infima în economia generala a arhivelor, însa care va creste – sper – exponential).
„Disidenta“ fostilor elevilor
Cel mai ciudat moment a fost însa acela în care, dupa ce li s-a dat cuvântul fostilor elevi pentru a pune întrebari, pentru a ridica probleme sau pentru a marturisi pur si simplu experienta personala de la Sighet, câtiva din acestia au început sa spuna (dupa cum îl ironiza Nicolae Constantinescu pe unul din personajele influente, imediat dupa revolutie – nu îmi amintesc acum despre cine este vorba – care spunea ca „noi am construit blocurile astea toate“) ca regimul comunist a avut si parti bune: industrializarea, locurile de munca, exportul, importul. Unii au spus însa ca pretul pentru un astfel de „echilibru“ economic este pur si simplu mult prea mare, altii au spus ca nu e meritul regimului ci al evolutiei în sine (trebuie sa recunosc, aici m-am inflamat si eu). În fine, Stéphane Courtois a pus lucrurile la punct cu o recalibrare teoretica a ceea ce înseamna comunism, capitalism, evolutie: nu poate nimeni spune ca în plina evolutie capitalista europeana, România (necomunista) nu ar fi evoluat la fel de bine – urmând o lectie despre conducere rationala în capitalism. M-a mirat faptul ca fostii elevi ai scolii de vara, absolventi de facultate cu profil centrat pe istorie eventual, preluau niste idei ale nostalgicilor comunisti. Încep sa vad tot mai mult o înlaturare si o marginalizare a discutiei despre comunism, despre oamenii sistemului care înca mai sunt în aparatul de stat, despre lucrurile astea toate care par ca „s-au asezat“.
Preiau câteva cuvinte dintr-un interviu cu Goran Lindblad de pe Agerpres: „Toate aceste probleme pe care încercam sa le gestionam într-un fel sunt ramasite de care trebuie sa ne ocupam, sa ne concentram pe victime, pe soarta lor. Este important sa ne amintim ziua de 23 August 1939, Pactul Ribbentrop-Molotov (n.r – semnat la Moscova), unde Stalin si Hitler au reusit sa ajunga la un acord. Trebuie sa pastram anumite date în memorie“. Sigur, trebuie sa le pastram. Dincolo de discutia simpatica a ultimilor decenii, „a fost sau n-a fost“ comunismul bun, evidentele îi îndosariaza bine crimele si nedreptatea. Un regim nelegitim, criminal, represiv. Asta ramâne o realitate clara pe care ultimii douazeci de ani au pus-o strâmb în ghips, iar acum abia se mai poate calca pe picioarele handicapate ale democratiei românesti. În schimb, ca sa revin la afirmatia lui Lindblad, îmi amintesc (si vreau doar sa fac un exercitiu de memorie) câteva cuvinte pe care le-am gasit cautând prin arhivele revistei „Steaua“, la auzul carora ma gândesc ca Lindblad s-ar gândi putin mai mult la faptul ca autorul este una din persoanele publice importante ale actualitatii. Nu i-ar fi placut: „Geo Bogza apeleaza la gesticulatia larga a metaforei, într-o viziune de deschidere cosmica: «Sub cerul tot mai înalt ne pregatim sa sarbatorim înca o data marea zi de 23 August. Sub cerul tot mai înalt… nu este un fel de a vorbi ci o realitate care se reflecta intens în constiinta noastra s…t Dar în vara lui 1944, cu toate ca era plin de fumul razboiului, cerul sub care traiam a început deodata – cine nu-si aduce aminte? – sa fie tot mai înalt si mai albastru. Triumful unei idei, triumful unei mari si nobile idei s…t». Pentru Tudor Arghezi august 1944 este «ceasul în care s-a luminat de ziua». Încheiem cu aceasta imagine care revine ca un refren în toata literatura evenimentului, aceea a luminii de August.“
(„Steaua“, nr. 9, septembrie 1986).
Poate ca România totusi are nevoie si de ceva consecventa în atitudine. Onorabil proiectul celor de la Academia Civica, aproape singurul lucru care mai echilibreaza distanta imensa între realitatea istorica si impresionismul public general. Pâna atunci, România ramâne poporul amnezic de care vorbeste Goma.
Autor: Stefan BAGHIUApărut în nr. 430