Gâââţ!

Spectacolul înainta poticnit şi cu toate clişeele pe care le (bine) ştiam din alte montări purtând semnătura cunoscutului regizor. Care a vrut să facă dintr-un text concentrat o piesă de dimensiuni rezonabile. Probabil ca să nu zică spectatorii că au venit degeaba la teatru.
Era premieră, dar sala abia se umpluse pe jumătate. Iar din această jumătate, după vreo trei sferturi de oră, câteva persoane începuseră să migreze, ferit, discret, chiar cu oarece jenă, spre ieşire.
Am crezut întâi că murmurul cu intensitate crescândă provine de la cei care deciseseră să-şi câştige libertatea şi să-şi petreacă altfel ultima seară de weekend. Am ţâţâit nu tocmai convinsă de îndreptăţirea întreprinderii mele şi m-am aşezat mai bine pe scaun, încercând să mă relaxez şi, dacă spectacolul urma să continue la fel, să mă gândesc la ale mele. N-am apucat. Chiar după ce ultimii spectatori hotărâţi au părăsit sala, vocea şi-a continuat monologul, întrerupt, din când în când, de o alta, care îi dădea dreptate cu entuziasm. Şi de foşnet de hârtii pe care se făceau însemnări, cu însufleţire.
Fără să ne dorim aşa ceva, câteva rânduri de spectatori am aflat… despre ce e vorba în montare, de la scenografie, costume şi muzică la jocul protagonistului, hispanic la origine şi plurilingv pe scenă. Başca îndrumările pentru ceilalţi trei din distribuţie.
Cunoscuta actriţă care, întâmplător, ocupa scaunul din stânga mea, s-a foit ce s-a foit, apoi a izbucnit în hohote de râs cristaline. Alte două actriţe şi soţul uneia dintre ele, actor şi el, cu  locuri pe rândul din faţa noastră, au întors capetele să vadă cine perorează. După felul semnificativ în care au dat din umeri mi-am dat şi eu seama că se dumiriseră.
Apoi, preţ de aproape o oră, am trăit între două spectacole. Cel de pe scenă şi cel fabricat de neobosita voce.
La final, am prestat câteva aplauze şi am tras-o după mine, repede, pe prietena care mă însoţise la premieră. Am făcut câţiva paşi pe trotuarul din faţa teatrului şi am început să râd. Se uita lumea la mine, se opreau, contrariaţi, trecătorii şi eu râdeam şi râdeam, spre stupoarea prietenei mele, care încerca să schiţeze un zâmbet timid şi să mă îndrume, în jos, pe bulevard. Îmi amintisem şi, după ce m-am liniştit, i-am povestit şi ei.
Eram la mijlocul anilor ’70, într-o practică studenţească de folclor, la Bumbuia. Alunecările de teren lăsaseră întregi doar câteva case, în care trăiau, cum puteau, bătrâni fără copii şi nepoţi, la voia sorţii. GAZ-ul partidului, celebra maşină de teren a vremii, le aducea, din când în când, câte ceva de-ale gropii. Acelaşi GAZ ne adusese şi pe noi, două fete şi un băiat plus magnetofonul Uher cu baterii, fiecare cât o palmă zdravănă de plugar. Trebuia să-l înregistrăm pe Nea Ştefan, un formidabil povestitor.
Şedeam, în soarele de iulie, pe ţol, în faţa casei, cu magnetofonul între noi. Colega L., care nu suporta pantalonii şi nici încălţămintea sport, pentru că subminează feminitatea, îşi asortase la rochiţa mini şi la sandalele cu tocuri înalte un cochet coşuleţ din pai, pe care-l aşezase lângă ea, în iarbă. Poveştile curgeau în ritm săltăreţ, iar entuziasmul lui Nea Ştefan era subliniat de gesturi largi şi de câte-un  f.maica mă-sii şi când era de bine, şi când era de rău.
La un moment dat, dintr-un coteţ cu echilibru precar a ieşit un godăcel. Slab, depigmentat, ca un pisoi. Şi tot pisiceşte s-a târât spre coşuleţ, cu gând să se înfrupte din paie. Vigilent, povestitorul i-a tras un şut însoţit de un formidabil Gâââţ! L-a dat pe spate. Cum tentaţia era mare, peste câteva minute, godăcelul a recidivat, primind aceeaşi pedeapsă. Şi tot aşa, până ce poveştile s-au terminat şi GAZ-ul ne-a dus în oraş.
Am transcris materialul, am pus hârtiile şi benzile într-o cutie cu etichetă şi am plecat în vacanţă.
Cu câteva zile înainte de începerea noului an universitar, am trecut prin facultate, să aflu ce noutăţi se anunţau. L-am întâlnit şi pe colegul de practică şi, tocmai când ne împărtăşeam impresii vacanţiere, a apărut şi profesorul care ne condusese pe coclaurii folclorici. Ne-a trimis imediat la Radio, să-i dăm câteva explicaţii redactorului care urma să realizeze o emisiune cu înregistrările de la Bumbuia. Domnul, uşor aferat, ne-a citit materialul. Un text ca la carte. Catalogare standard a poveştilor, virtuozitatea lui Nea Ştefan, limbajul frust eliminat şi ritualul povestitului, cu sălbaticul strigăt Gâââţ! Care ritma, cu periodicitate precisă, scenariul. „Ce făcea moşul când ţipa atât de impresionant? E ceva formidabil, unic, suntem în faţa unei descoperiri…” s-a precipitat redactorul, pregătit să-şi ia notiţe.
Încă îmi mai răsună în urechi hohotele de râs gâlgâit, porţia de veselie uşor isterică prin care i-am răspuns eu şi colegul G. Apoi, i-am relatat banalul adevăr. I-a căzut faţa. S-a întors pe călcâie, auzind probabil cum se sparge eprubeta în care fabricase un spectacol impecabil şi s-a îndreptat glonţ spre lifturi.
Gâââţ!, l-am salutat ghiduş, eu şi prietena mea, aşa, în amintire şi tot Gâââţ! am transmis vocii din sala teatrului de pe bulevard.