G. M. Tamás si mimetismul românesc

Inteleg perfect reactiile de respingere suscitate de articolul lui G.M. Tamás. Unor intelectuali români le-a displacut articolul lui, dar el nu le-a placut, si nu e de mirare, nici unor intelectuali unguri din Transilvania: pentru acestia balcanismul nu este decât dorinta lor de a face uitat faptul ca si ei se trag de pe meleagurile astea. Cu Tamás, vechiul prieten, de peste douazeci de ani – de pe vremea disidentei sale maghiare – intretineam un comert de idei unde incapeau acorduri si dezacorduri, pe un fond de nestramutata fidelitate.

Cunosc stilul lui incisiv, tentatia histrionica, remarcile lui uneori repezite, dar cel mai des tintind exact punctul sensibil, incredibila sa eruditie poliglota si, last but not least, un ascutit sens al eticii sociale. Cu exceptia histrionismului, multi dintre cei care alcatuiesc partea vizibila a intelighentiei românesti sunt lipsiti de aceste calitati. Astazi afirma in fata tuturor celor care doresc sa-i asculte (si urechile Occidentului sunt adeseori pline de complezenta când au nevoie de slugi supuse) ca au fost disidenti! Am stat multi ani in România, pe timpul lui Ceausescu (1971-1982) si, cu exceptia lui Paul Goma, n-am auzit, vazut sau cunoscut disidenti. Si daca ei au existat, s-au manifestat probabil atât de discret, incât nimeni nu i-a auzit… Altfel decât revolta minerilor din Valea Jiului (1977) care, la vremea aceea, in Occidentul anti-comunist, erau rasfatati pe toate canalele mediatice… In România nu a existat nicio initiativa intelectuala care sa creeze vreo legatura intre miscarea muncitoreasca si intelighentia, asa cum a fost, de exemplu, Solidaritatea din Polonia. Or, toti acesti intelectuali polonezi, care au mers in intâmpinarea muncitorilor de la Gdansk, veneau, fara exceptie, dinspre stânga… Toti trecusera prin experienta criticii „gosiste“ a comunismului real. Critica comunismului cu argumentele extremei drepte din perioada interbelica nu este decât reluarea unui refren care si-a demonstrat vacuitatea interpretativa. Niciodata gândirea restauratiei nu a fost in stare sa infrunte provocarile cele mai radicale ale modernitatii. Aceasta a fost, de fapt, kairos-ul lui Heidegger, de dupa Rectorat, pe care specialistii români nu-l aud, deoarece sunt incapabili sa conceapa Gestell, ca experienta existentiala, proprie fiecaruia dintre noi. In acest punct precis, nici Tamás nu sesizeaza miza radicala a acestei gândiri: el ramâne prins in capcana unui Aufklärung neputincios in fata dezastrelor din acest secol (poate ca ar trebui sa reciteasca si sa mediteze la „Über Gewissheit“/ „Despre certitudini“, Wittgenstein) si formuleaza comparatii inselatoare intre Noica, Nae Ionescu, tânarul Cioran, Vulcanescu si… Heidegger… Sa fim lucizi si fara prejudecati… In acest secol au existat trei gânditori: Heidegger, Wittgenstein si Adorno. Si daca l-am omis pe Husserl, este pentru ca il consider cel mai mare gânditor al secolului XIX, versiunea cea mai profunda, cea mai elaborata, as spune cea mai implinita, definitiva, a idealismului german.
Trebuie spus si repetat, de scris si de confirmat am facut-o in multe texte si Tamás o enunta perfect, desi, din pacate, analiza sa se limiteaza din cauza unei ezitari fenomenologice la efectele sociale ale progresului tehnico-stiintific. Experienta comunista nu poate fi gândita intr-o maniera radicala decât prin intelegerea a ceea ce a reprezentat ca moment in istoria lumii, pentru a vorbi ca Hegel. Or, pentru a sesiza experienta comunista in totalitatea ei, nici nostalgia, nici regretul, nici consolarile sau, si mai rau, machierea lui nu pot da nastere libertatii interioare necesare confruntarii cu realitatea ei, eminamente tragica. Pentru a gândi comunismul, trebuie sa fii un gânditor modern; trebuie sa sesizezi, in toata plenitudinea ei, criza modernitatii in aurora modernitatii (da!, „anii treizeci sunt in fata noastra“, cum scria cu atâta forta Gérard Granel); trebuie sa sesizezi natura capitalismului in esenta sa tehnica („Brief über Humanismus“, Heidegger); trebuie sa fi auzit tragediile acestui secol – de la Gulag la exterminarile in masa – si care depasesc granitele Europei („Transparenta raului“, Baudrillard). Pentru a sesiza sensul comunismului trebuie parasit provincialismul dâmbovitean sau somesan si trebuie gândita intr-adevar fiinta-lume a modernitatii tardive („Dialectica ratiunii“, Adorno si Horkheimer).
In pofida erorilor de detaliu care fac vulnerabila critica sa, exista o intuitie justa in diagnosticul lui Tamás: e ceea ce eu as numi mimetismul românesc, dus pâna la caricatura. Dupa 1989, s-a cerut sa fii disident si atunci cei mai bine plasati in jocul politico-social si-au inventat disidenta. Adevaratii disidenti români, desi nu au fost din tabara mea politica (ei merita respect pentru curajul lor), erau de mult timp in gropile comune. Ca a fost bonjurist, pro-german, pro-francez (Ah, madam furculision!), mimetismul pustieste gândirea din România. Acest mimetism nu este nou, as spune chiar ca este consubstantial experientei modernitatii in România. (cf. remarcabilei carti al lui Sorin Antohi, „Civitas Imaginalis“). Or, acest mimetism nu este altceva decât preluarea gândirii de-a gata, parodie a ideilor sociale si politice dintre cele mai banale, dar la moda in Occident, la inceput in Europa si acum in Statele Unite. Imi vin in minte multe exemple, dar voi da doar doua, complementare.
Când Lucian Blaga isi facea studiile de filozofie la Viena, capitala imperiului in declin era unul din centrele unde se nasteau diverse experiente intelectuale si estetice, cele care aveau sa hraneasca toata modernitatea secolului XX, dincolo de spatiul austriac: Loos, Freud, cercul logicienilor din Viena, dodecafonismul etc. Or, niciunul dintre aceste curente nu apar in vreun fel in opera filozofica a lui Blaga. Când tânarul Noica pleaca in Germania cu o bursa, la sfârsitul anilor ’30, dupa ce asista la un seminar al lui Heidegger, inspaimântat de gândirea lui abisala, o ia la fuga la neo-kantienii de la Marburg. Comportamentul se prelungeste: intr-unul din micile opuscule cu care ne-a obisnuit, Liiceanu povesteste cum a plecat de la un curs al lui Foucault, pentru ca acesta din urma isi afirma orientarea de stânga. Chiar daca vanitatea lui va avea de suferit, trebuie sa-i spun ca nimeni nu a observat absenta lui.
Astazi, modelul american domina viata româneasca: viata sociala (idealul Dallas – de mult pregatit, inca de regimul comunist tardiv); viata culinara – succesul McDonald’s; viata politica – nici o putere politica nu intreprinde ceva fara sa ceara aprobarea americanilor, a FMI; viata intelectuala, cu omniprezenta fara precedent a analistilor politici (un fost istoric al artelor, un fost romancier-a, un fost inginer etc.), la fel de competenti in interpretarea modernitatii politice ca si fostii activisti de partid in interpretarea marxismului. Dimpotriva, adevaratul liberalism al vietii intelectuale americane, una din fortele reale din Statele Unite, pare cu desavârsire ignorat, intr-atât incât Rominia este o tara fara dezbateri serioase sau, ca in melodramele proaste, totul se termina cu injuraturi si denunturi.
Aceasta absenta a reflectiei asupra naturii comunismului, tinând si de absenta autoreflectiei asupra propriului comportament, a marcat intelighentia din România, in lunile imediat urmatoare „revolutiei“ din decembrie 1989. Impreuna cu fostii activisti din aparatul de partid, intelighentia a cautat imediat avantaje si privilegii, disimulând lupta feroce, in spatele moralei restauratiei… revenirea la adevaratele valori! Desigur, adevaratele valori existau, dar in spatele scenei; ele coincideau cu cele ale lumii moderne in general… marfa si echivalentul ei general… banii! Iata de ce, Noica, de exemplu, nu mai este vazut astazi cu ochi buni… Ce ar spune cel care denunta pe vremuri si masinile de calcul si banii, despre discipolii lui? Totul a fost un simulacru: Grupul de Dialog Social este, de fapt, Grupul pentru monolog social.
Nu poate stârni mirarea faptul ca o parte a populatiei, inclusiv multi tineri cu diploma, si-a pierdut increderea in intelighentia. Ce a facut ea pentru a-i ajuta pe acesti tineri sa introduca morala in institutiile societatii românesti? Nu este suficient sa te proclami hic et nunc societate civila pentru a fi intr-adevar una. Jurnalistii occidentali si diplomatii sunt incântati, dar societatea româneasca nu locuieste doar la Bucuresti, intre hotelul Intercontinental si Piata Victoriei. 45% din societatea româneasca este rurala si viata oraselor este inca puternic ruralizata. O parte importanta a acestei societati a votat pentru Vadim Tudor… Si, in fata pericolului, intelighentia, dupa ce ani de zile a denuntat primejdia comunismului in persoana presedintelui Ion Iliescu si a partidului sau, PDSR, s-a dat pe mâna lui, ca in fabula lui La Fontaine: broastele care vor un rege. Cum mai poate pretinde aceasta intelighentie sa fie luata in serios? Cred ca, cu toate lacunele pe care le-am semnalat si cu toate rezervele filozofice exprimate, aceasta este esenta gândirii lui Tamás, pe care o impartasesc…     n
Cluj 26 februarie 2001

Cu prilejul conferintei pe care filosoful maghiar G.M. Tamás a tinut-o de curând in România, publicam o replica a lui Claude Karnoouh, aparuta initial in volumul „Intelectualul român fata cu inactiunea. In jurul unei scrisori de G.M. Tamás“, Curtea Veche, Bucuresti, 2002.