Conflictul dominant în geopolitica în acest secol este lupta pentru energie, materii prime si apa. Nationalismul, colonialismul si imperialismul secolului XIX au renascut, existând riscul ca jucatorii de pe scena internationala a energiei si a materiilor prime sa apeleze si la alte mijloace decât cele exclusiv pasnice
Un joc nou în plina desfasurare framânta Asia, Orientul Mijlociu, Africa, America Latina si Centrala. Noii jucatori s-au alaturat consacratilor beligeranti din timpul razboiului rece: Brazilia, India, Canada, si, mai presus de toate, China. În ciuda crizei financiare globale, China si-a cucerit un loc important în aproape toate domeniile cu miza din lume. Daca în anii ’60-’70 se vorbea de „miracolul japonez“, astazi este la moda sa se vorbeasca – cu invidie sau chiar cu spaima – de expansiunea economica fulgeratoare a Chinei, tara în care la finele secolului al XX-lea înca se mai murea de foame. Potrivit Foreign Policy, amenintarea reprezentata de China pentru hegemonia Statelor Unite este serioasa mai ales din motive economice si demografice. Economia Chinei a crescut în medie cu 9-10% pe an timp de trei decenii. China a depasit Statele Unite ale Americii în 2010, devenind cea mai mare economie a lumii, dupa puterea de cumparare, potrivit Institutului Peterson pentru Economie Internationalt din Washington. Statul chinez este, de asemenea, primul exportator si principalul manufacturier al lumii. În acelasi timp, populatia Chinei este de patru ori mai mare decât populatia SUA. Rezultatele economice ale Chinei permit deja Beijingului sa provoace influenta americana peste tot in lume. Chinezii sunt partenerii preferati ai multor guverne africane si principalul partener comercial al altor puteri emergente, precum Brazilia si Africa de Sud. În plus, China achizitioneaza obligatiuni ale statelor europene cu dificultati financiare precum Grecia si Portugalia. Prin împrumuturile pe care le acorda tarilor aflate la ananghie, Beijingul nu urmareste decât sa-si extinda pozitia de putere în întreaga lume. Aceasta ascensiune l-a determinat pe fostul consilier de securitate nationala al SUA Zbigniew Brzezinski sa prezica constituirea unei noi bipolaritati pe care a intitula-o „G-2 World“.
Criza resurselor
Energia si materiile prime sunt la baza acestui nou joc. De fapt, acest nou concurs pentru resurse arata ca ne aflam la începutul unei noi forme de imperialism, în care statele încearca sa-si extinda influenta în schimbul energiei si al materiilor prime. Exista chiar pericolul, conform analistilor, ca jucatorii de pe scena internationala a energiei si a materiilor prime sa apeleze si la alte mijloace decât cele exclusiv pasnice.
Caracterul inevitabil al conflictelor viitoare poate fi dedus din cifrele prezentate de Agentia Internationala pentru Energie (AIE). Cererea mondiala de energie va creste cu 40 la suta pâna în anul 2030, crestere cauzata în principal de tarile care nu sunt membre OCDE. Consumul mediu de titei va creste cu 30 la suta pâna în anul 2030, de la 83 milioane de barili pe zi în 2009, la 105 milioane barili. AIE subliniaza ca dezvoltarea globala a politicii energetice nu este sustenabila nici în ceea ce priveste schimbarile climatice, nici în ceea ce priveste aprovizionarea. Decalajul dintre resursele disponibile si cererea statelor este pur si simplu prea mare. Nici un stat nu îsi va ajusta consumul în urma acestei prognoze. China, de exemplu, este obligata sa-si mareasca anual cu 10 la suta resursele energetice si de materii prime pentru a-si mentine stabilitatea sociala. Dar oferta interna de energie si materii prime necesara a fost demult depasita de cerere. Securitatea energetica a Chinei a devenit prioritara pe agenda de la Beijing, iar dependenta de importul de energie devine tot mai acuta. În urmatorii 20 de ani, China va importa circa 80 la suta din petrolul de care are nevoie. În plus, la nivel mondial, China este în prezent cel mai mare consumator de carbune, acoperindu-si astfel 80 la suta din necesarul de energie electrica. Între anii 2001 si 2025, necesarul de carbune al Chinei se va dubla. În ciuda rezervelor sale mari, este de asteptat sa importe carbune destul de devreme, în anul 2015. Aceeasi tendinta se pastreaza si în ceea ce priveste gazele naturale, iar dependenta de importuri se va face resimtita în anul 2020 De asemenea, China intentioneaza sa construiasca pâna la 40 de noi centrale nucleare, ceea ce înseamna ca va fi obligata sa importe si uraniu.
De la începutul noului mileniu, China a dus o agresiva politica de securitate energetica si de materii prime în aproape toate partile lumii. Politica externa a Chinei este subordonata securitatii energetice. SUA, în ciuda noilor eforturi de dezvoltare a energiei regenerabile, se afla într-o situatie similara, deoarece este înca mult prea dependenta de importurile de energie. Companiile americane detin controlul unor importante depozite de petrol, gaze, carbune si uraniu si este inevitabil ca politica de securitate energetica a Chinei sa nu intre în conflict cu aceste companii si, implicit, cu politica de securitate a SUA, mai ales în Asia Centrala si în Caucaz. Asta fara a lua în discutie si prezenta Rusiei în zona.
Potrivit estimarilor, economia Chinei va fi de doua ori mai mare decât cea a SUA pâna în 2030, când va reprezenta 24% din PIB-ul mondial, fata de 9% în prezent. De asemenea, India va devansa Japonia si va deveni a treia economie a lumii în urmatorii zece ani.
Prima miza: Asia Centrala
Statele Unite ale Americii au devenit puternice în Asia Centrala, dupa ce fostele republici sovietice si-au obtinut independenta, si s-a accentuat dupa 11 septembrie 2001. Pentru o lunga perioada de timp, China nu a jucat nici un rol în Asia Centrala, dar în prezent încearca sa-si impuna prezenta în regiune. În anul 2006, a început construirea unei conducte de petrol între China si Kazahstan si avea drept obiectiv livrarea de catre Kazahstan a 100 de mii de barili de petrol pe zi, aproximativ 10-15 la suta din exporturile sale. În decembrie 2009, presedintele chinez Hu Jintao si omologii sai din Turkmenistan, Uzbekistan si Kazahstan au inaugurat o conducta de gaz de 1833 km care leaga depozitele bogate în gaze din Turkmenistan de regiunile vestice ale Chinei. Din cele 40 de miliarde de metri cubi de gaze naturale care sunt pompate catre China în fiecare an un sfert provine din Kazahstan. În aprilie 2009, China împrumutat Kazahstanul cu 10 miliarde de dolari americani în contextul crizei financiare. În prezent, China detine controlul, prin diferite participatiuni, a mai mult de un sfert din productia de petrol din Kazahstan. În Turkmenistan, China dezvolta un model similar de colaborare. China Development Bank a acordat grupului Turkmengaz un împrumut de 4 miliarde de dolari, în schimbul accesului la gazul din depozitele din Iolotan Youzhny, unele dintre cele mai mari din lume.
Nu exista nici o îndoiala ca influenta Chinei este în crestere în Asia Centrala, o influenta nu tocmai bine vazuta la Moscova sau la Washington. China a investit masiv în extinderea Organizatiei de Cooperare Shanghai (SCO) pentru a consolida alianta statelor din Asia Centrala, cu scopul de a consolida cooperarea politica, economica, stiintifica si de a-si exercita influenta în regiune.
A doua miza: Africa
Dar apetitului chinez în crestere pentru materii prime si energie este evident în Africa. Strategia chineza este de a ajuta cu bani lideri si tari africane în scopul de a avea acces la resursele bogate de pe acest continent. Schimburile dintre China si Africa au explodat, de la trei miliarde de dolari în 1995, la 40 de miliarde în 2005. Beijingul estimeaza 100 de miliarde în 2010. În Sudan, chinezii au construit un nou stadion de fotbal, la Alger un nou terminal în aeroport, în Kenya au construit autostrada „China Road“, care va lega într-o zi Cairo de Cape Town. China este implicata în aproape toate proiectele de dezvoltare a infrastructurii energetice, cum ar fi constructia barajului de la Merowe sau a unei rafinarii construite în Sudan. Fara a mentiona cei peste 1000 km cale ferata din Zambia si Congo la Oceanul Atlantic sau legatura feroviara dintre delta bogata în petrol din Nigeria si interiorul tarii. În Gabon, de asemenea, China a construit o cale ferata pentru a conecta depozitele de minereu de fier cu portul. În Algeria, Guineea Ecuatoriala, Nigeria, Angola, Sudan sau pretutindeni în Africa unde se gasesc depozite de gaz, chinezii sunt în prezent implicati. Compania petroliera chineza CNPC a construit o conducta de un miliard de dolari care leaga câmpurile de petrol sudanez cu portul de la Marea Rosie. China obtine acum mai mult petrol din Sudan decât din Arabia Saudita.
„Politica de non-interferenta“ a Chinei a transformat aceasta tara în partenerul favorit al regimurilor corupte si al dictatorilor din Africa. Partenerii sai din Africa sunt corupti sau încalca sistematic drepturile omului. Când Luanda nu a reusit sa împrumute bani de la Fondul Monetar International (FMI), pentru ca a refuzat sa îndeplineasca cerintele fondului, Beijingul i-a sarit în ajutor si i-a oferit fara conditii doua credite în valoare totala de 3 miliarde de dolari. Beijingul a aplicat acelasi scenariu în Zimbabwe si în Sudan, China devenind un fel de protector al regimurilor africane, inclusiv a folosit dreptul de veto în Consiliul de Securitate ONU. China a anulat datoriile a 31 de tari partenere din Africa si construieste scoli, poduri, retele de telefonie, trimite medici si asistente medicale, si instruieste profesori, pescari si mestesugari din Africa.
Pe de alta parte, Statele Unite si Europa au beneficiat mult mai mult decât China de resursele bogate din Africa. În ceea ce priveste cantitatea totala de energie si materii prime importate din Africa, ponderea Chinei este înca modesta. Chinezii nu se multumesc sa exploateze resurse naturale din Africa, ci, de asemenea, investesc în proiecte de infrastructura si ofera asistenta pentru dezvoltare partenerilor africani. Pe fondul nevoii masive de energie, exista la nivel international teama ca Beijingul va fi implicat mai devreme sau mai târziu în conflicte grave, în cazul în care va continua în aceasta directie. Aceasta teama este întarita de faptul ca China si-a accelerat dezvoltarea militara dincolo de nevoile traditionale de aparare nationala. China si-a triplat bugetul militar în ultimul deceniu, acesta crescând cu cel putin 63 miliarde de dolari. Beijingul urmareste modernizarea fortelor sale armate prin utilizarea tehnologiei informatiei si a razboiului electromagnetic. Capacitatile militare tot mai mari ale Chinei ridica motive de îngrijorare Statelor Unite si vecinilor sai, în special Taiwanului. China se afla pe locul trei în topul celor mai mari bugete de aparare, dupa SUA si Rusia. Puterea nucleara care a trimis „taiconauti“ în spatiu detine cea mai mare armata din lume – aproximativ 2,3 milioane de militari. China a dezvoltat o racheta considerata de americani „greu de neutralizat“, cu care poate atinge orice punct din lume.
În prezent, China detine rachete nucleare capabile sa loveasca India, Rusia, Australia, Noua Zeelanda, dar si aproape întregul teritoriu al Statelor Unite. În curând va deveni operationala racheta intercontinentala DF-31, care va putea lovi cu focoase nucleare tinte din orice punct al globului. Raportul „Puterea Militara a Republicii Populare Chineze 2005“, prezentat de Pentagon Congresului American în anul 2006, considera racheta greu de localizat si neutralizat.
Efortul de modernizare a armatei chineze se concentreaza, în primul rând, pe posibilitatea câstigarii unui razboi cu Taiwanul. Beijingul se declara în favoarea unei reunificari pasnice cu Taiwanul, însa nu exclude o interventie militara. Dupa modelul „o tara, doua sisteme“, aplicat în Hong Kong si Macao, autoritatile comuniste chineze sunt gata sa ofere insulei o autonomie limitata, în schimbul integrarii Taiwanului în China continentala. De altfel, Parlamentul chinez a votat în unanimitate Legea antisecesiune care prevede utilizarea fortei pentru oprirea demersurilor Taiwanului de a obtine oficial independenta. Pentru Beijing, reunificarea cu Taiwanul este mult mai mult decât un obiectiv nationalist. Teritoriul taiwanez a devenit o platforma de care China are nevoie pentru a-si proteja culoarele maritime sudice, prin care trec 80% din importurile sale de petrol. De asemenea, China ar câstiga o importanta pozitie din punct de vedere militar, care i-ar oferi o mare raza de actiune în apele Pacificului. Nu în ultimul rând, Beijingul si-ar adauga o economie plina de investitii straine. Prin pregatiri militare fara precedent, presiuni diplomatice, economice si avertismente verbale la nivel înalt, China si-a construit o strategie de intimidare a Taipeiului. Suplimentarea bugetului pentru aparare, modernizarea armatei si achizitionarea masiv de tehnologie de lupta din afara par sa fi înclinat balanta militara din Strâmtoarea Taiwan în favoarea Chinei.
Potrivit Pentagonului, în bazele plasate în apropierea Taiwanului, chinezii au circa 730 de rachete balistice cu raza scurta de actiune si 700 de avioane de lupta ce nu necesita realimentare pentru a lovi teritoriul taiwanez. În plus, în aceste baze se afla 375.000 de infanteristi gata de atac. Marele obstacol în calea unui eventual atac al Chinei ramâne prezenta în regiune a fortelor americane, care au misiunea de a preîntâmpina un asemenea scenariu.
Bibliografie:
Friedbert Pflüger, „A New Great Game“, Revista IP Global, online, 11 noiembrie 2010