Sari la conținut

Fuga pe doua voci cu Satan tenor

Autor: PAUL MIHALACHE
Apărut în nr. 412

Iulia Militaru, Anca Bucur, Dramadoll, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2012

Despre Dramadoll n-ai cum sa scrii (doar) o recenzie literara.
Poemele Iuliei Militaru (autoare a mai multe carti de poezie si de teorie literara, printre care volumul de versuri „Marea pipeada“, Editura Brumar 2010, pentru care a primit, din partea Agentiei de Carte, Premiul tânarului scriitor al anului 2010) si ale Ancai Bucur (aflata la debut) sunt însotite de grafica Florentinei Budar – desene excelente, cu mult umor, nu atât ilustrative, cât complementare, ce potenteaza textul scris.
Lansarea cartii (de fapt, o dubla lansare, la mijlocul lunii decembrie, „Dramadoll“ si Nomadosofia – proiect literar complex propus de Chris Tanasescu si semnat Margento – ambele aparute la Casa de editura Max Blecher) a inclus si un montaj video – un film de scurtmetraj selectionat de Lars von Trier pentru Festivalul Gesamt de la Copenhaga.
„Dramadoll“ e, atât prin unicitatea prezentarii grafice, cât si prin textul propriu-zis, o carte cu totul speciala – alaturi de „Frânghia înflorita“, a lui Radu Vancu, una dintre cele mai bune ale poetilor români tineri din ultimii ani.
Taci Taci Taci/ Mii de draci/ Perechi Perechi/ Patrund în
urechi
Anca sau Iulia? – îmi place uneori sa ma întreb – care din ele o fi scris fragmentul asta si, întrebându-ma, citesc mai departe – am banuielile mele – si ma-ntreb iar: dar pe-asta? Asa, fara sa ajung nicaieri – desi ajunsesem de-acum pe la jumatatea cartii – vad ca tot apar, unele din ciocurile, altele din boturile, altele din capetele fara ochi si gura ale fapturilor – care si ele au mereu câte ceva de urlat/soptit/cântat – desenate de Florentina atâtea voci, ca nu mai are sens sa te întrebi, unde mai pui ca, certându-se (Dumnezeu cu saxofonul, Satan cu acordeonul), chemându-se (pisicile albe si trei motani în calduri), cinând împreuna (Blake cu Isaia si Ezechiel), vocile – spuneam – ajung la un soi de tensiune optima (nu-i putem spune consens, odata ce autoarele însele combat ideea de consens – atât la nivel de contnut, cât si la nivel stilistic). Numai ca „exista lucruri bune si lucruri rele si ordinea lumii în functie de aceasta împartire. Noi cel mai mult iubim ordinea“ – zice o voce. Minciuna! Minciuna! – strig atunci. Drept cine ma iei? În cartea asta, singura ordine fireasca e cea a numerotarii paginilor, ma mir ca s-au îndurat si de-atât.
Înainte de a trage vreo concluzie, sa vedem ce ne spune alta voce (care pretinde ca ne va lamuri întrucâtva): „Termenul cuvânt este folosit de noi în acceptiunea de cumul de date senzoriale receptate.“ Adica, înainte de a-l întelege (ca semnificatie), ar trebui 1) sa pândesc, sa ascult, sa adulmec, sa pipai, sa musc referentul cuvântului; 2) dincolo de sens, cuvintele (din Dramadoll) sunt ordonate nu doar ca text, ci si ca opera (o fuga pe mai multe voci), piesa de teatru, animatie… mai degraba. Cuvintele si desenele.
Dar noi bem, sarbatorim/ pacatele noastre cele de toate zilele
Nu m-ar mira prea tare daca vreun recenzor mai scrupulos din fire, presupunând ca, prin cine stie ce minune, va gasi stapânirea de sine si curajul sa treaca de primele pagini ale cartii, va rasfoi apoi prin memorie sau prin dictionare în cautarea conceptiei teologice conform careia Dumnezeu si Satan sunt frati si conduc de comun acord si-n bun prietesug ‘ceasta lume. Caci, iata: „schimbau ulcioare de vin între ei/ viata li se arata la orizont pâna hat departe/ acolo unde nimeni nu-si poate atârna inima-n cui/ îsi amânau zilele de pe-o noapte pe alta/ si fericirea le statea sub perna/ ca o chita de busuioc.“ Dar miza – va zice recenzorul cel scrupulos, pentru ca termenul are asupra lui un adevarat efect balsamic – oare miza asta sa fie?
Eu as zice, în loc: 1) amintindu-mi de Micul Print, al lui Exupéry: la pagina 20 e o pasare nemaivazuta. Daca as avea pasarea aia, nu m-as plictisi niciodata. Satan e numele ei. 2) e drept ca aici nu fac altceva decât sa citez din poemul „Batrânul si Satan“: „… Nu-mi pot face din mare un personaj, fiindca e prea mare/ pentru mine si mi-e teama sa nu iasa din pagina/ (va dati seama ce neajuns pentru tipografie)/ (…) marea-i apa, adica atât de feminina încât/ îti vine/ sa te vâri în ea ori de câte ori/ îti vine.“ 3) ca deductie logica din 2): Satan e atât de mic, încât încape într-o pagina de carte – deductie de forma sp&(Aq)&rt –›s, unde p= un pers. treb. sa înc. într-o pag., q= marea e pers., r= Satan e pers., s= Satan încape într-o pag.
Ave!

P.S.: O observatie punctuala. Pagina 47 (Iulia sau Anca?), versurile 5-6, 8-9. Când afisele cu „Dragostea dureaza trei ani“ au început sa-mpânzeasca târgul, gumele Turbo disparusera demult de pe piata. Garantez în dubla calitate: de fost mare mestecator si de negutator de surprize.
Unde se duc urletele când/ gura ia locul/ unei lopeti cu pamânt?
Iata ca, ceva mai încolo (dupa ce fetele-au dat-o-n bara cu gumele Turbo – si tu, Claudiu!), vocile devin ceva mai grave (însa nu în detrimentul ludicului: pasajele alterneaza – si bine fac!): „nicio miscare în jur. numai tacerea se aseza/ peste trupuri mai grea decât cerga/ acolo, Cel alb ne vorbea întotdeauna prin difuzoare:/ Nu te speria!/ Suntem aici si veghem/ Si vedem/ Ochiul nostru deschis/ Ocroteste închiderea voastra!/ (…) mama ne primea în poala ei ca-ntr-o cupola,/ la 12 ani întunericul nu sugruma.“
Iar daca din ultimul vers se subîntelege (doar) un înca, în continuare textul devine si mai explicit, profetic: „în curând, vor veni zilele acelea lungi/ (…) când de-atâta somn inimile vor plesni/ (…) gurile noastre se vor acoperi de-o pâsla albicioasa/ si vor trece ani buni pâna ne vom obisnui cu mutenia.“
Daca spatiul mi-ar fi permis, as fi redat întreg poemul (plus înca vreo cinspe dinainte si ceva mai putine de dupa – pâna la finalul primei parti).
Jurnalul poeziei (I, II, III & IV)
Partea a doua a volumului „Dramadoll“,“  De ce o carte în comun?“ (considerabil mai scurta decât prima), aminteste de finalul unei arii muzicale, în care, dupa momentul de maxima intensitate, sunetele încep sa se reaseze, mai vibreaza de câteva ori, tot mai lent, pentru ca tacerea sa nu para abrupta. Însa, din feicire, ceea ce ameninta (prin titlu) sa devina o încercare de justificare se dovedeste a fi, de fapt, o însiruire de povesti si de eseuri (nitel compicate). Spun din fericire pentru ca cele doua voci distincte (vocile autoarelor: Iulia Militaru si Anca Bucur) se pun în valoare una pe cealalta. Rezultatul colaborarii e suficient, nu mai necesita vreo (alta) justificare.
Ideile. Ideea. Tensiunea. Vocile… De fapt, doua tonalitati diferite: una grava, când a batrânului, când a copilului – care spune: „ai îmbatrânit, mama/ doar hainele îti mai lipesc pielea de oase.“ – si cealalta ludica, ironica, a lui Puck: „Puck aici, Puck colea,/ Puck îi poart-asa cum vrea,/ Peste munti si peste vai hai-hui/ Si toti stiu de frica lui!“, ori a lui Satan: „Amândoi în butoi/ Vom prinde altoi.“ Însa ambele voci (indiferent câte nume îsi iau, pe rând, fiecare) trimit la acelasi plan secund, din care ne ramâne noua sa întelegem ce-om vrea. Sau sa nu întelegem nimic. Ei, nu se poate! – va striga ca scoasa din minti vocea recenzorului scrupulos. A întelege ca nu întelegi nimic e tot o forma de întelegere. Cel din urma si al mai puternic contraargument adus scepticismului. Asta-i miza cartii, am gasit-o! Negarea scepticismului!
Usor, nene, ca glumeam. Dar daca tot vrei un argument împotriva scepticismului, uite: creatia artistica. Nu (doar) ca dezbatere teoretica, ci (în special) ca rezultat concret al efortului de creatie (acest rezultat: „Dramadoll“) – un poem imposibil de clasificat, imposibil de citit dupa tiparele clasice, ce transcede chiar genul literar (poem spun, totusi, pentru ca nu am la dispozitie alt termen; dar daca Iulia Militaru si Anca Bucur ar avea de ales, probabil ca ar pastra oricum termenul; încercarea lor este de a-l resemnifica, nu de a-l înlocui – pentru ca ceea ce fac ele este un alt fel de poezie, nu altceva, asemanator poeziei). Exista indicii suficiente în acest sens. De la invitatia de a renunta la logica fireasca (de receptare): „Nu exista Dumnezeu, desi el ne-a creat./ Crede în el./ Nu exista om, desi noi l-am inventat./ Construieste-l zi de zi./ (…) Ratiunea e cauza fictiunii în care traim.“ Pâna la – mult mai explicit – (vocea lui) Gombrowicz, citat deseori în „Dramadoll“ (alaturi de Cortazar, cu al carui Sotron ar putea fi dezvoltata o paralela): „…tin sa înving forma nationala ca atare, sa-mi elaborez o distanta fata de orice stil polonez, oricare ar fi el. (…) Atac forma poloneza pentru ca este a mea.“
Nu vreau sa continui disputa asta cu recenzorul cel scrupulos, sa nu cumva sa ma atraga într-o discutie despre cine stie ce concepte abstracte si periculoase – mai ales ca sunt în „Dramadoll“ o gramada de simboluri si de trimiteri care pot fi (si merita) analizate cu multa atentie. Însa, dincolo de semnificatiile punctuale ale textului („Nu exista discurs inocent!“), cred ca de la „Levantul“ lui Mircea Cartarescu nu s-a mai scris în România o carte care sa dea teoriei literare o forma poetica.
Recenzorul cel scrupulos: Cam în acelasi mod în care Hegel reusea sa dea istoriei filosofiei o forma filosofica, nu?
Taci! Taci! Mii de draci!