Frunza şi cureaua lată

O cercetare facuta de un institut al Academiei Române demonstreaza cum nu se poate mai limpede ca suntem pe ultimul loc în Europa în privinta  cheltuielilor sociale. Pentru cei ce cunosc bine gândirea si manierele celor ce ne conduc, rezultatele cercetarii nu au constituit o  surpriza. Si nici consecintele îngrozitor de triste ale acestui  adevar. Deoarece e de domeniul evidentei ca, înaintea bunurilor care ne lipsesc, a banilor si a slujbelor remunerate cât de cât  onorabil, avem nevoie de o tara. Din  pacate, în momentul de fata, România pare, cu fiecare zi mai mult, o mosie fanariota, un spatiu fara institutii functionale în masura sa impuna respect. Suverane sunt capriciile vatafilor. Acestia, în loc sa apeleze la  specialisti adevarati, capabili sa propuna niste solutii pentru iesirea din marasmul în care ne-am pomenit, sunt obsedati nu numai de reduceri de salarii si restructurari, ci si de brand-ul de tara. Se subîntelege, este nevoie si de asa ceva, dar o ierarhie a urgentelor s-ar impune. De la fabulous spirit, ale carui mistere înca nu ni s-au elucidat decât în mica masura, trecând prin land of choice, am ajuns, în sfârsit,  la o frunza. Se stie, orice brand este si o poveste. Câte din cântecele noastre nu încep cu: frunza verde? „Foaie verde si-o sipica,/Trenule masina mica /Unde-l duci pe Ionica?“ Frunza verde de trifoi, frunza verde lemn câinesc, la urma urmei, frunza verde de orice. Spaniolii, autorii frunzei, nu aveau cum sa stie acest amanunt, dar au nimerit-o! Oricum, turistii, în aceasta epoca a crizelor de tot felul, nu merg la întâmplare, ci vor sa descopere povesti noi sau doresc sa strabata spatii ale caror istorii le sunt cunoscute. Daca frunza ar fi fost de vie, de exemplu, trimiterea la Deceneu, marele preot al lui Burebista, s-ar fi fãcut de la sine. Dorind sa scape de cultul bahic si de orgiile supusilor sai, acesta a ordonat distrugerea vitei de vie, planta sacra a lui Dyonisos. Este la îndemâna oricui sa constate ce au ajuns urmasii abstinentilor fara voie din primul secol înainte de Christos, si daca nu cumva au dat vinul pe whisky. Oricum, cu o bautura sau cu alta, stramosii lor nu s-ar rusina de ei. Si nici Dyonisos. Iar apoi, frunza de vie era, îmi închipui, mult mai apropiata de fabulous spirit. Pâna la urma, însa, am impresia ca e mai bine ca s-a optat pentru aceasta frunza si pentru îndemnul de a explora gradina Carpatilor. „Explore the Carpathian garden!“ Îndemn care, indiscutabil, este semnul generozitatii noastre, caci muntii cu acest nume se întind si în alte tari, iar în drum spre una ori spre alta, exploratorii se pot rataci si pe la noi. Cât despre frunza, asa cum e desenata, ea poate fi de prun, par, cires, mar, toti acesti pomi aflându-se si prin gradinile noastre de la poalele Carpatilor, dar si, cu exceptia Ucrainei, în Uniunea Europeana. Cât despre nervura albastra a frunzei, lumea îsi va da seama imediat ca este vorba despre Dunare, despre Tisa ori despre Somes, presupunând ca va sti cumva în ce parte a lumii sunt Carpatii. Nu trebuie ignorata nici frunza de fag. Padurile noastre, sau ce a mai ramas din ele, sunt, în marea lor majoritate, de fag. Oricum, sigur este ca au fost. Si pentru ca am pomenit de fagi, îmi vine în minte parerea unui regretat prieten, ecologist si misogin convins, despre vremurile foarte îndepartate, când  acest spatiu apartinea mai mult fabulous spirit-ului decât istoriei. Povestea lui începe demult de tot, pe timpul navalirilor barbare. Acestia, calareti desavârsiti, în drumul lor spre Apus, ajungeau în tinuturile noastre urmând numai cursul apelor, caci padurile de fag nu pot fi strabatute calare. Stramosii nostri daco-romani stateau linistiti în numeroasele luminisuri din munti, unde aveau de toate: vânat, miere, mei, chiar si vita de vie, izvoare cu apa limpede si animale domestice pe masura nevoilor.

Nemultumite de viata redusa la un luminis si de barbatii care – fie ca erau ocupati cu tainele viei, fie ca, având de toate, se cam lenevisera – au fost, se subîntelege, femeile. Care coborau dealul sau muntele curioase sa vada cu ce se mai îndeletnicesc barbarii. Asa se face ca unii dintre acestia nu s-au mai reîntors în stepele lor si au trecut la agricultura, minerit sau au învatat sa creasca si alte animale în afara de cai. Cherchez la femme, au spus, mai târziu, si pe buna dreptate, fratii nostri mai mari. Sau: în spatele fiecarui barbar îmblânzit se afla o femeie. Prietenul meu era convins ca doar cei din Harghita si Covasna si-au adus cu ei si nevestele, de unde si „puritatea etnica“ a zonei. Pentru noi, românii, de mare actualitate este îndemnul prezidential rostit, zilele acestea, pe limba noastra – altfel, „buna doar pentru înjuraturi“ –, spre a cita dintr-un clasic la moda.  Sa nu facem o drama din faptul ca pleaca profesorii si medicii, ne-a sfatuit presedintele. Statul nu poate sa-i plateasca asa cum ar merita. Adevarul este ca iarasi are dreptate: unii dintre ei se încapatâneaza sa faca greutati guvernului abuzând, adica, de dreptul de a trai în propria lor tara. Mai sunt si dintre acestia. Un brand posibil pentru românii care au mai ramas ori pentru pensionarii care „n-au iesit din sistem“, vorba unui ministru, adica nu au dat înca ortul popii, ar fi „Explore the European garden!“ Va convine sau nu, aceasta este solutia. „Tara, în criza, are nevoie de oameni puternici“, a mai spus presedintele si, involuntar, mi-am amintit ca, în numeroase filme americane, am vazut cum se antreneaza specialistii în diversiuni si antiterorism. Rambo, de exemplu, ar trebui proiectat mai des pe ecranele noastre, dar si lectiile de suravietuire pe care le putem învata de la cei înrolati în Legiunea straina. A mânca frunze, viermi, diferite lighioane este prima lectie de supravietuire. Cui nu-i plac si cei ce nu rezista… ies din sistem! Iar cei ce supravietuiesc dupa aceasta guvernare, nu pot fi decât puternici. Dar, când vorbea de oamenii puternici, sunt sigur ca presedintele  nu se referea la cei ce ne conduc în momentul de fata, deoarece n-ar fi afirmat urmatoarele: „O tara care ia împrumuturi sa plateasca pensia si salariile este o tara de mâna a doua!“ Adevar incontestabil. Dar o astfel de tara, adica de mâna a doua, care este incapabila sa-si plateasca profesorii, medicii, pensionarii, ce conducatori are? De a câta mâna sunt ei? Oricum, se pare ca am ajuns  iarasi, în foarte scurt timp, sa avem conducatori care-si închipuie ca merita un alt popor. Din pacate, pierderile României în urma acestui mod primitiv de a gândi nu pot fi evaluate în bani.