Cosmin Perta, Radu G. Teposu, rafinament si intuitie, Bucuresti, Editura Muzeul Literaturii Romane,
2012, 103 p.
.
Pe Cosmin Perta si Radu G. Teposu nu-i uneste un simplu titlu de carte, ci si o „prietenie“ cu pretext si continut critic. Astfel, monografia poetului si prozatorului fost redactor la „Cuvantul“ transpune, aproape omagial, in 100 de pagini, cu ironie si melancolie, la fel ca mentorul sau, o personalitate „periculoasa“ prin intuitie si rafinament, dupa cum declara insusi titlul. Spre deosebire de studiile critice voluminoase, care reclama de la cititor timp si o atentie incordata, cel pe care il propune Cosmin Perta are avantajul unei lecturi lamuritoare, esentializate, intr-un stil fluid, care atrage tocmai prin capacitatea de a surprinde pertinent un dialog polemic intre generatii. Si, chiar daca prefata lui Horea Poenar penduleaza patetic intre exaltarea unui limbaj pretios si o apreciere pertinenta a cartii, cu exprimari preponderent pedante, discursul abordat de Perta se mentine pe linia echilibrului critic, fara asemenea efuziuni.
In contextul literar relativ actual, Radu G. Teposu statueaza o prezenta revalorificata, ca urmare a publicarii, in 1996, a studiului „Suferintele tanarului Blecher“, precum si a aparitiei, in 1993, si a reeditarii, in 2002, respectiv 2006, a lucrarii sale principale, „Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua“, marcand un tip aparte de scriitura, o viziune plastica si prismatica asupra literaturii. Cosmin Perta urmareste tocmai exorcizarea edulcorata a unor polemici incheiate mult prea brusc, prin focalizarea asupra analizelor din opera sa critica, precum si asupra receptarii acestora de catre contemporani, fara a pierde din vedere si aspectul cvasibiografic, in masura in care scriitorul il reflecta pe omul care a fost Radu G. Teposu.
O scurta incursiune in bi(bli)ografia criticului descrie nu doar o cariera pe orbita careia se inscriu colaborarea cu „Echinoctiu“-ul, redactarea lucrarii de diploma având ca subiect opera lui Max Blecher sau a unui studiu intitulat „Viata si opiniile personajelor“, care intra in ricoseu direct cu „Arca lui Noe“ a lui Nicolae Manolescu, ci si un spirit substantial, minutios, incisiv, de o subtilitate neinduratoare, stapanit de un „echilibru maximal“ (Al. Cistelecan), care nu ezita sa atace si sa sugrume irevocabil produsele culturale de calitate inferioara: „«Muscatura» lui Teposu era nedureroasa, criticul anesteziindu-si victima prin ironie, jocuri poetice, spectacole sclipitoare de inteligenta si eruditie, dar de cele mai multe ori se dovedea letala. Ceea ce il individualiza (…) era precizia chirurgicala a diagnosticelor sale. Teposu avea darul localizarii imediate a «hibelor» textului, textele sale critice fiind de fapt exercitii maniacale, minutioase de reliefare si extirpare a acestor tumori neprielnice textului ideal pe care autorul discutat l-ar fi putut scrie si Teposu il intuia“. Melancolia cronica si ironia vitala fac din scrierile lui Teposu texte de impact, astfel ca Perta subliniaza importanta lor prin prisma caracterului vizionar, care confirma directiile din literatura romana, amendand, implicit, fenomenul de intrare in umbra a criticului. Poate nu intamplator, monografia lui Perta pare, pe alocuri, un dialog deopotriva cu opera lui Teposu, in aspectele ei esentiale, si cu opiniile celorlalti critici care s-au exprimat in acest sens.
Emancipari
„Penitenta expresiva“ pare, neindoielnic, un principiu fundamental pentru Teposu, in masura in care volumul sau de debut, „Viata si opiniile personajelor“(1983), jongleaza cu teorii despre roman, ca mecanisme intrinseci care se genereaza si se influenteaza reciproc, evocand o „hartuiala“ istorica intre narator si personaj, de unde si lantul de metamorfoze. Astfel, statutul personajului descrie cu precizie contextele, atat interioare, cat si exterioare, in care evolueaza, transgresand acceptia individualista si limitativa a personajului care era „caracter“ si atat. O asemenea „emancipare“ vizeaza criticul, de natura sa atinga o autonomie exclusiva, idee exprimata prin insasi clasificarea celor trei tipuri de romane identificate: „romanul de reflectare – bazat pe omniscienta autorului, in care personajul este narat si are iluzia vietii, romanul reflexiv – bazat pe constiinta de sine a personajului care e si narator, si care mai pastreaza iluzia vietii; si metaromanul, romanul de imaginare, bazat pe constiinta de sine a personajului care e si scriitor“. Acesta din urma, „varful de lance demonstrativ“ al teoriei, dezbate la scena deschisa anihilarea tutoratului naratorial in vederea asumarii unei independente totale a personajului, Manolescu afirmand explicit distantarea de Teposu.
Intrucat evolutia romanului e strict dependenta de dimensiunea spatiului asupra caruia personajul are drept de proprietate, „emanciparea“ acestuia e o problema de fond. Astfel, teoria lui Teposu sustine un mecanism metamorfic, in masura in care personajul functioneaza ca un tensiometru pentru universul romanesc in permanenta „tulburare“. Aflat exact pe linia de granita dintre real si fictional, el se elibereaza de sub puterea naratorului, explicitand un proces de autoposesie, nu de obiect posedat, ceea ce faciliteaza incursiunile pe verticala, prin excelenta temporale, si nu pe orizontala, ca expresii spatiale. Se pare ca tendinta personajului nu e centrifuga, de a cuprinde/ povesti un spatiu cat mai extins, ci mai degraba centripeta, provocand destabilizari permanente. Autonomia ar fi, conform lui Radu G. Teposu, o rezultanta a unor pacte succesive de existenta si „texistenta“, devenind, in cele din urma, propria-si reflexie, nu un simplu construct cultural pe care il da la iveala lectorul (ne)specializat. Personajul are, asadar, propria sa viata, autentica in limitele dualitatii, de care poate dispune oricand/ oricum.
Proces-verbal „optzecist“
Cu „Istoria tragica si grotesca a intunecatului deceniu literar noua“, „optzecismul intra in istorie“, dupa cum anunta accentuat titlul unei cronici a lui Andrei Terian, Cosmin Perta dedicand o buna parte a analizei sale acestui volum, care pare sa fie o veritabila „mitologie“ a perioadei. De altfel, „Istoria…“ lui Teposu nu e (doar) un monument de critica literara, ci mai degraba un mecanism viu, care traieste tocmai prin viziunea racordata la „cald“, la realitati contemporane, nu decantate. Cu atat mai importanta devine intuitia lui Teposu, cu cat ea e facuta in miezul unor asemenea contexte tulburi, cartea fiind nu o simpla dare de seama, ci o oglindire veritabila a unui cadru relational, conceptual, teoretic etc. De aceea, postmodernismul tratat de Teposu nu e inteles ca un concept definitivat, ci ca un stagiu de trecere de la o etapa la alta – un postmodernism ca lepadare de piele, nu ca fiinta matura. Dar, desi o apreciaza ca o analiza pertinenta si bine fundamentata, care nu poate fi acuzata de frivolitate academica, Perta nu pierde din vedere nici faptul, explicabil de altfel, ca multe dintre numele tratate de Teposu nu au confirmat. Insa nu in asta consta valoarea acestei mostre exemplare de cazuistica literara, ci in faptul ca, în ansamblu, panorama propusa de critic e una a pariurilor castigatoare.
Structural vorbind, studiul lui Perta reflecta organizarea aleasa de Teposu in „Istoria…“, functionand ca un conglomerat de puncte de referinta pentru potentialul lector pasionat de cercetari detaliate. Sunt trecute in revista, asadar, principalele lucrari de teoretizare a optzecismului, principalele directii – optzecismul „tare“ si optzecismul „slab“, „periferic“, fiind surprinse carentele unor asemenea delimitari si, totodata, pericolele/ erorile care decurg din asemenea transari conceptuale, ce pierd din vedere tocmai aspectele de importanta majora, sacrificate unor viziuni rigide si fragile, tocmai prin lipsa lor de adecvare la o realitate multipla si la adevaratele nuante ale miscarii optzeciste. Pe fundalul unei atari contextualizari riguroase, viziunea lui Radu G. Teposu vine ca o replica puternica la un dialog profund polemic. Infirmand ierarhia stabilita de M. Cartarescu in „Postmodernismul romanesc“ sau principiile de suprafata ale optzecismului enumerate de I.B. Lefter, dar situandu-se pe acelasi plan cu teoriile lui A. Musina, Gh. Craciun si chiar cu cea a lui N. Manolescu, criticul privilegiaza nu neaparat criteriul ideologic sau cel geografic, ci interioritatea textului, feeling-ul.
Ca atare, postmodernismul apare configurat drept o miscare caleidoscopica, eterogena, care-si aroga libertatea combinarii formelor: „unii vor sa fie realisti in observatie si sunt fantezisti in reprezentare, altii, nedezbarati de secretia patetica, dau totusi dovada de mult calcul sau penduleaza intre confesiune si delir.“ Astfel, adeptii declarati ai „cotidianului“ (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru), „gnomicii si ezotericii“ (Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, I.B. Lefter etc.), „fantezistii abstracti si ermetici“ (Aurel Pantea, Ion Stratan, Ioan Moldovan), cei marcati de „criza interioritatii“ si de „patosul sarcastic si ironic“ (Ion Muresan, Mariana Marin, Marta Petreu) nu se resping unii pe ceilalti, ci sunt parti ale unui Babel comun. Dupa cum „textualistii“ (Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Constantin Stan), adeptii „mitologiei derizoriului“ (Bedros Horasangian, Cristian Teodorescu, Petru Cimpoesu, George Cusnarencu etc.), „fantezistii alegorici si livresti“ (Stefan Agopian, Ioan Grosan, Daniel Vighi etc.) ori „analistii“ (Alexandru Vlad, Stelian Tanase, Adriana Bittel, Radu Tuculescu etc.) nu isi disputa agresiv diferentele de program estetic si formal. In mod similar e discutata si critica, Mircea Scarlat, Monica Spiridon, Dan C. Mihailescu, Ion Simut sau Al. Cistelecan fiind printre cele cateva nume sonore filtrate de Teposu si amintite de Perta. Cu aceste prerogative, este de netagaduit importanta „Istoriei…“ ca unul dintre putinele studii substantiale asupra postmodernismului romanesc, punctand o perspectiva aparte si, fara indoiala, controversata.
„Suferintele tanarului…“
Ultimul volum publicat de Radu G. Teposu, in ordinea cronologica a publicarii, „Suferintele tanarului Blecher“ (1996), cu o structura de eseu interpretativ, reflecta experienta traita ca apanaj al autenticitatii si valabilitatii operei lui Max Blecher. Preferinta pentru iluzia universurilor compensatorii, in detrimentul realitatii invariabile a bolii, denota, la urma urmei, un artificial construit voluntar, echilibrat si care nu lasa nici pe departe senzatia de saturatie in proza/ poezia acestuia. Perta subliniaza empatia pe care o traieste Teposu in raport cu opera lui Blecher, evocand un mod diferit de intelegere a lumii, fie ea exterioara sau (mai curand) interioara. De aceea, volumul e atat un studiu exegetic, cat si un mod de exorcizare a unor traume care fac din trup un indicator sau un generator de stari existentiale aflate la limita. Si, nu intamplator, discursul imbina confesiunea cu exegeza, tulburand cititorul, care devine martor la un proces bizar de re-constructie a unui topos care nu mai e doar al autorului interpretat, ci si al criticului. Stilul baroc si argumentatia tehnica, realizate dupa un sistem ramificat, definesc insasi opera lui Blecher, ca expresie a unei proliferari canceroase, ce tinde sa inlocuiasca realul cu o interioritate cangrenata, tulburatoare.
Nu in cele din urma, alura de ghid rafinat a monografiei releva, asadar, un pariu al criticului cu timpul, reusind, prin punctarea unor idei clare, sa esentializeze si sa deschida piste de cercetare sau sa contureze, intr-o maniera sintetica, portretul unui exeget daca nu ignorat, cel putin evitat si, in consecinta, aproape uitat. De aceea, cartea poarta aerul fragil al reconstituirilor neincarcate cu detalii, neornamentate decat cu acele elemente care dau greutate unui asemenea schelet conceptual. Perta nu se lanseaza in analize amanuntite, nu face incursiuni pretioase si pretentioase, ci se mentine in limitele unei abordari tranzitive, accesibile unui public nu neaparat larg, cat capabil sa perceapa invitatia si sa-si asume semnele de intrebare imprastiate subtil pe parcursul intregului volum. Personalitatea lui Teposu evoca, in fond, tocmai capacitatea de a surprinde si de a anticipa directii. Ceea ce nu este, evident, la indemana oricui.