În Europa criza datoriilor a fost strecurata perfid prin Grecia. Italia a secondat-o de aproape, iar asupra Spaniei, Portugaliei, Irlandei aerul rece al insolvabilitatii a patruns deja în birourile guvernelor. Franta si Marea Britanie tremura si ele, Germania pare pusa deocamdata la adapost. Pâna când, nu se stie. Peste Ocean, Statele Unite si, în Asia, Japonia completeaza zona de risc dând imaginea obosirii celei mai dezvoltate lumi de pâna acum. Nu vine apocalipsa, nu va speriati, istoria are legile ei si, din când în când, sanctioneaza excesul de forta si de putere. Îsi iese singura din matca si, dupa ce face victime, tot singura revine în matca. Se întâmpla ca de data asta Europa sa suporte presiunea politica cea mai mare. Au aparut deja primele victime, Grecia si Italia, care au fost nevoite sa arunce din mers politicienii corupti si sa accepte planuri serioase de austeritate. În acest caz, austeritatea echivaleaza cu accentuarea saraciei celor saraci.
Efectul imediat al crizei datoriilor suverane, în care au intrat unele state europene, a fost caderea guvernelor. S-ar putea ca o astfel de cadere sa urmeze legea dominoului si sa antreneze mai multe guverne neperformante. Deocamdata au patit-o cele al lui Papandreou, în Grecia, si al inoxidabilului hâtru Berlusconi, în Italia. Curând vor fi alegeri în Spania si ar tine de miracol salvarea socialistilor lui Zapatero. Caderea guvernelor este o corectie politica. Se face apel la experti pentru a conduce guverne de uniune nationala în vremuri de furtuna. Lucas Papademos si Mario Monti chemati sa preia conducerea guvernelor de la Atena si Roma sunt reputati economisti, universitari, experti cu stagii în organisme internationale, primul ca vicepresedinte al Bancii Centrale Europene, al doilea, comisar la Comisia Europeana. Solutia nu a mai tinut doar de întelegerile sau disputele de pe plan national, ci a fost „asistata“ atent de la Bruxelles, tratata ca interventie necesara evitarii complicatiilor pentru Uniunea Europeana. Aceasta este cea mai importanta lectie care putea fi data de criza amatorilor ce se înghesuie sa intre la guvernare. Cedarea unei parti din suveranitate intervenita odata cu aderarea la Uniunea Europeana se plateste în felurite chipuri. Asa trebuie înteleasa severitatea Germaniei si Frantei, care au devenit un fel de guvern dualist al Uniunii Europene, în tratarea efectelor lipsei de performante sau iresponsabilitatii guvernantilor de la Atena si Roma. Conexiunile integrationiste sunt într-atât de mari încât criza din Grecia si din Italia nu îi priveste numai pe greci si pe italieni. Asa cum criza din Uniunea Europeana transgreseaza, prin efectele ei, lumea globalizata în care am fost împinsi sa traim. Ecoul acesteia a declansat – fie din interes, fie din curtoazie diplomatica – nelinisti la Washington si îngrijorari la Moscova si la Beijing. În cazul Statelor Unite, de data asta, atitudinea are un plus de sinceritate: Washington-ul îsi doreste cu adevarat ca Uniunea Europeana sa nu derapeze pentru ca cele doua economii, americana si europeana, au devenit dependente. Îngrijorarea Washington-ului vine din convingerea ca o noua mare recesiune pe batrânul continent poate contribui la accelerarea reconfigurarii centrelor de putere în lume. Ceea ce nu prezinta, ca sa spun asa, o urgenta la Casa Alba. În privinta Rusiei si Chinei, criza poate sa se transforme într-un aliat nesperat al Kremlinului în lupta pe care o duce de mai bine de un deceniu pentru refacerea puterii imperiale a Rusiei si, în aceeasi masura, poate favoriza China în eforturile ei de a parcurge mai rapid drumul spre impunerea ca pol de putere al lumii. Interesant este faptul ca aspiratia celor doi mari colosi ai economiei mondiale, Rusia si China, nu este (nici nu mai poate fi) contestata dar aceasta nu înseamna ca vor fi lasate sa marsaluiasca libere prin lume.
Unii trateaza criza europeana si mondiala cu numele ei marxist: criza capitalismului, ceea ce presupune o extensie de o alta anvergura decât cea pe care o are limitarea la bani si afaceri cum pare la prima vedere. Limpezirile doctrinare ramân în grija teoreticienilor. Ceea ce conteaza acum sunt solutiile de iesire a economiilor statelor europene din arcanele competitiilor neloiale si ale atacurilor oculte. Poate chiar salvarea de la prabusire a Uniunii Europene. Însesi statele europene cele mai dezvoltate recunosc ca traverseaza o perioada pe care lumea dezvoltata, industrializata, tehnologizata si, deci, bogata nu a mai cunoscut-o decât în 1929. Crah-ul din toamna lui 2008, intervenit ca urmare a crizei financiare declansata în 2007, a avut urmari diferite pâna acum: Statele Unite au fost doar amenintate, în schimb, tarile europene din zona euro au fost împinse în recesiune. La fel ca în 1929, criza financiara, minata de speculatii bancare, a condus la dereglarea comertului mondial, la cresterea preturilor la materiile prime si a produselor agricole, cu consecinta lor directa în declansarea unor grave dezechilibre sociale. Din pacate, tocmai acum Uniunea Europeana se dovedeste vulnerabila. Dar, ca de fiecare data când continentul nu are idei prea limpezi si nu gaseste rapid solutii, intervine Germania. Si, ca întotdeauna, în astfel de împrejurari, lânga Germania se afla Franta. De la o vreme cele doua state afiseaza fara rezerve pozitia de lider comun al Uniunii Europene. Fara rezerve, fara complexe, fara explicatii. La reuniunile Consiliului Europei, Angela Merkel si Nicolas Sarkozy sunt aratati mereu împreuna, sunt întotdeauna axul fotografiilor de familie, sunt singurii care prezinta în conferintele de presa agenda de discutii si concluziile dezbaterilor. Daca nu cumva sunt singurii care fixeaza agendele si impun solutiile. Ca sa ne dam seama de forta acestui tandem, sa ne amintim ca la o conferinta de presa, întrebati ce garantii ofera guvernul italian pentru adoptarea unor masuri de austeritate, Merkel si Sarkozy, numiti mai nou printr-un calambur lingvistic, Merkozy, s-au privit si au zâmbit ironic. Nici o vorba, nici un comentariu. A fost un gest fatal pentru compromiterea definitiva a lui Berlusconi. Cu aceeasi atitudine, cu aceeasi severitate l-au tratat si pe premierul grec Giorgios Papandreou. Scenele care ne privesc nu vreau sa le amintesc.
Noul tandem franco-german se construieste de mult. Cu greu, dar se construieste. Fata de cooperarea din trecut dintre cele doua tari vecine, chiar fata de cea din vremea reconcilierii, sunt destule schimbari. Mult timp, scria un ziarist de la „Le Figaro“, repartizarea rolurilor era clara: Franta avea leadership-ul politic, Germania avea cecul. Astazi, Berlinul revendica o influenta pe masura puterii lui financiare, fara a neglija parteneriatul cu Franta. Daca citim atent, ziaristul vorbeste despre „influenta (germana) pe masura puterii financiare“ nu despre Franta, pe care nu o neglijeaza „ca partener“. Ne ramâne sa întelegem ca este vorba de o influenta mai mare. În Uniunea Europeana, desigur, si, printr-o presupusa dorinta de extensie, în Europa. Ideea noii constructii a raporturilor politice dintre cele doua puteri europene am gasit-o într-un comentariu al ziaristului Patrick Sain-Paul intitulat „Noul tandem franco-german“. Francezii sunt constienti ca trebuie sa faca eforturi pentru a ramâne în formula, în nucleul de conducere, fie si cu pretul unui rabat la pondere. Nostalgia francezilor, daca nu cumva si regretul lor dupa vremurile apuse, sunt sugerate prin deschiderea comentariului cu un proverb german care în româneste suna asa: „sa traiesti ca Dumnezeu în Franta“ („Wie Gott in Frankreich“). „Putem oare sa riscam, se întreaba ziaristul francez, sa pronuntam acest vechi proverb german fara sa atragem sarcasmul vecinilor nostri?“. Întelegem, deci, ca mentalitatile s-au cam schimbat. Franta nu mai este rai nici pentru nemtii visatori. Da, au existat si de acestia; nu sunt ei parintii romantismului!? Noua generatie de politicieni germani, începând cu Schröder, nu mai are complexul vinovatiei pentru declansarea ultimului razboi mondial. Timpul spaseniei s-a consumat. Plata s-a efectuat. Ei exploateaza acum evolutiile de pe continent pentru a consolida Germania reunificata. Se pare ca au cam terminat treaba. De aceea pot sa-i trateze cu severitate chiar si pe partenerii apropiati. Daca împrejurarile o cer. O spune fara menajamente Ulrike Guérot, directoare a Biroului berlinez al Consiliului European pentru Relatii Externe: „Noi vrem ca Franta sa se reformeze, sa puna industria ei în ordinea ceruta de exigentele pietei“. Vorbe care pot fi luate mai degraba ca repros decât ca recomandare. Pe de alta parte, nimeni nu contesta ca tandemul franco-german este esential pentru salvarea Uniunii Europene de la criza, iar pe termen mediu pentru consolidarea institutiilor Uniunii. Poate chiar a Europei ca pol de putere mondiala. La ultimul sommet G-20 de la Nisa, Germania si Franta au reusit sa se manifeste împreuna ca o forta de garantare a zonei euro. Semnalul dat de cele doua tari – ambele detin 50% din PIB-ul european – a fost clar: toate celelalte state din zona euro trebuie sa asculte si sa se alinieze la propunerile Berlinului si Parisului nu numai în probleme de fiscalitate si disciplina bugetara ci si în politicile sociale. Sa revina, oare, timpul statului social? Cât de bine se simte Parisul în conditia de partener pe care, cum scria Patrick Saint-Paul, Berlinul „nu îl neglijeaza“? La Nisa, presedintele Nicolas Sarkozy afirma ca problema în Europa nu este cea a unui exces ci una a lipsei de leadership. Nu s-ar spune. Din ce în ce mai stinse sunt vocile restului de 25 de state membre ale Uniunii Europene. Din ce în ce mai puternica este vocea Parisului si, mai ales, cea a Berlinului. Motorul franco-german functioneaza din plin iar forta noului tandem în vreme de criza se impune cu multa vigoare.
P.S. România îsi vede de campania electorala desi nu este înca timpul. Politicienii nostri nu sunt înspaimântati decât de perspectiva de a pierde sau de a nu recuceri puterea. Guvernul, condus de amatori si gheseftari, nu-si pune problema profesionalismului si experientei. Dupa un principiu drag activistului de partid de pe vremuri („nu cunosc problemele de pe ordinea de zi dar vreau sa-mi spun si eu parerea“), politicienii români de azi au idei complet ne-racordate la interesul national si se prefac ca îsi propun un obiectiv mediu si îndepartat: crearea Statelor Unite ale Europei! Cu gândul la Creanga, zic ca mai scosi din rândul lumii ca acum, ca acum un an si ca de când ne stim democrati nu am fost niciodata!