Dorin Muresan, Gestul animalului mort, Herg Benet, Bucuresti, 2012
În ultimii ani, romanul românesc a început sa simta direct reculul puternic al supraproductiei literare din ultimul deceniu (termen care poate suna paradoxal pentru o cultura care deplânge tocmai inaderenta publica la literatura). Toate colectiile de la începutul anilor 2000 care pareau sa schimbe mersul lucrurilor în proza, mai ales aparitia colectiei EgoProza de la Polirom care promova secvential deja o altfel de literatura (curajoasa, autenticista, cool), au ramas doar cu o mâna de reprezentanti consecventi. Mai mult, autorii care au încercat sa impresioneze prin „noua avangarda“ au demonstrat – din pacate, în mare parte – aerul futil al acestor exercitii literare: cu impact puternic, fara continuitate însa, adormite apoi si preluate spontan si haotic fara niciun fel de rezultat vizibil.
De ce spun supraproductie? Pentru ca realitatea literara româneasca arata ca sunt prea putini cititori de literatura româna actuala în raport cu debitul editorial. Lucru care realimenteaza mereu (deseori fara intentia directa a autorilor) probabil cea mai bizara literatura underground a momentului. Autorilor underground autentici – care aleg tematica incomoda, credinta în literatura marginala, subculturala etc. (acestea, în fond, definind underground-ul ca manifestare) li se adauga autorii marginalizati fara voia lor care arata mai mult ca întârziati provinciali ai curentelor depasite. De aceea, cititorii au tot dreptul (si este, deseori, indicat) sa mearga doar dupa girul marilor edituri sau al campaniilor culturale. Însa, la fel cum pot merge deseori gresit urmarind politicile institutionale de promovare (chiar anul trecut, cazul Florinei Ilis), pot nimeri bine în zonele nemediatizate ale micilor edituri: una din surprizele anului 2012 la capitolul roman vine din partea editurii Herg Benet.
Libertinism american
Cu toate defectele, unele deloc ascunse, romanul „Gestul animalului mort“ al lui Dorin Muresan ar fi meritat, probabil, mai multa atentie. Însa, în lipsa unui scouting coerent si cuprinzator întreprins de institutiile literare românesti, romanul a ramas aproape nebagat în seama. Si nu cred ca este singura carte în aceasta situatie: faptul ca editurile mici nu mai sunt bagate în seama de revistele literare centrale si de institutiile culturale este usor explicabil prin raritatea unor exemple de autori buni în tot balastul editorial. De aici, de la faptul ca autorii care publica la edituri mici nu prea sunt luati în vizor nici de premiile literare, nici de cronicile de întâmpinare, se creaza usor o tensiune directa între autori si institutii. Romanul lui Dorin Muresan, daca e sa ne luam dupa coperta a patra, este scris în traditia Henry Miller – Bukowski (daca exista una, autorii acestia fiind – totusi – putin diferiti). Desigur, daca ar fi se ne luam în general dupa coperta a patra, trei sferturi din literatura tânara ar fi în traditia lui Henry Miller sau a lui Charles Bukowski. Asta pentru ca aproape toate chapeau-urile apropie autorii îndrazneti de programul literar libertin al americanilor. Lucrurile însa nu stau chiar asa, desi „Gestul animalului mort“, cum sugereaza si titlul, este o poveste (româneasca) despre degradare umana, spusa transant, apasat, fara perdea.
Copilaria, care aparent nu prevesteste un astfel de parcurs ulterior, naratorul povestind despre olimpiade, gimnastica, este una din bucatile bine exploatate ale romanului. Dupa o introducere blecheriana, în care sunt developate programatic secvente esentiale ale copilariei si adolescentei (moartea rudelor, primul contact cu cartile, primele momente erotice), tânarul se transforma, totusi, într-un Val Est-european la mâna a doua. Adica, daca în „Rastignirea Trandafirie“ exact momentele în care sunt prezentate lecturile si atitudinea protagonistului fata de literatura sunt puncte forte (mai ales reevaluarea legaturilor dintre cultura vestica si Dostoievski), la Dorin Muresan exact aceasta parte strica (efectiv) romanul. Stefan Bolea ne spune pe coperta a patra ca „formatia de filosof a autorului este responsabila pentru crearea unor intermezzo-uri eseistice, care vor face deliciul cititorilor avizati“. Desigur, nu se poate spune prea clar cum arata acesti „avizati“ într-ale literaturii si filosofiei, însa pasajele par sa se adreseze uneori amatorilor de kitsch: „De-acum totul avea sa se schimbe. Ma casatorisem abrupt, facusem trei copii, însa inima îmi era lipita de literatura. Ma plimbam în cuvinte toata ziua, ca un Dumnezeu cu care nimeni nu mai putea sa vorbeasca. Sotia mea era geloasa pe cuvinte. Eu însumi eram gelos pe cuvinte“. Iar filosofarea lui Muresan este facila, programatica, previzibila. Iata, spre exemplu, o rezolvare spontana (wittgensteiniana?) pentru câteva din problemele existentiale: „1. Universul esti tu; 2. Viata, dupa cum o stii si o simti, esti tu; 3. Tu esti material, esti asa cum te privesti în oglinda; 4. Ai vointa, de-aia faci ce faci; 5. Nu, te caci pe tine când simti ca mori… ce dovada mai vrei?; 6. Desigur, doar existi, nu? 7. Iubesti, crede-ma! La ce ar mai folosi chestia aia dintre picioarele tale?“. În capitolele urmatoare vor reveni mereu astfel de momente. Protagonistul vrea sa îl vada pe Iova, pentru ca l-a citit si l-a dat peste cap, mai fumeaza câte un joint, mai explica cum e viata, îsi înseala sotia si se zbate încercând sa câstige ba din firme de constructii, ba din alte surse. Personajele secundare sunt mereu sterse, pasagere, simple nituri pentru sustinerea personajului central, deja autosuficient prin atitudine si mod de viata. Însa momentele în care autorul se responsabilizeaza pentru a crea bazele unui bildungsroman sunt schematice si naive: „Bunicii din patea tatalui, cei care locuiau în Borleasca (lânga Bistrita), erau greco-catolici. Bunicii din partea mamei, cei care locuiau lânga Iasi (Tansa), erau (si înca sunt) ortodocsi. Spre deosebire de cei din urma, cei dintâi stiau sa scrie si sa citeasca. Spre deosebire de acestia, însa, ceilalti stiau sa simta. Asadar, de la unii, prin tatal meu, am mostenit ambitia intelectuala, în timp ce de la ceilalti, prin mama mea, am mostenit o avida sensibilitate. Aceste doua principii vitale s-au adunat în mine la o intensitate uriasa“.
„Trainspotting“ la mâna a doua
Ceea ce poate atrage însa la Dorin Muresan (dincolo de povestea cool care deja nu mai e nada buna pentru majoritatea cititorilor profesionisti) este stilul curat, atent, îngrijit. Când nu face digresiuni filosofice artificiale, autorul dovedeste un real potential literar. Scenele realiste care descriu existenta junky, atitudinea secventiala fata de personaje (raceala cu care autorul decide sa le descrie, inclusiv pe sotia personajului), proiectele financiare între care se zbate viata protagonistului, toate creeaza atmosfera veridica si autentica. E ca si cum Dorin Muresan ne prezinta doua romane diferite: „Ajung la apartamentul irlandezilor. Sot si sotie, plecati în Irlanda. s…t Dau drumul la casetofon, desfac o doza de bere si îmi prepar niste cartofi prajiti. Camera e mare si plina de lumina. Ies pe terasa si îmi umplu plamânii cu aer. Oare ce face Domi? Ce fain era daca îl luam cu mine. Am fi putut povesti, ne-am fi putut juca. Dar m-ar fi vazut baut, si nu i-ar fi placut. Într-o seara s-a suparat rau pe mine. A strigat printre dinti: „iar ai baut!“. M-am simtit foarte vinovat. De atunci nu îl mai iau cu mine nicaieri. Nu vreau sa ma vada asa“.
De fapt, problema romanului este ca, desi expune o experienta traumatica impresionanta (consumul de droguri, adulterul, mizeria), discursul care ar trebui sa sustina aceasta poveste este altoit inutil cu filosofia de duzina. Parca recitim mereu (a nu stiu câta oara) „Trainspotting“. Scriitorul Dorin Muresan, deocamdata, revine cu un roman de experienta transformat cu mari fortari (implicit – riscuri) într-un suport polemic-existential. De fapt, problema prozei românesti care trateaza astfel de subiecte, în ultima vreme, în mare parte, este ca, în loc sa spuna o poveste buna, forteaza cititorii sa asiste din nou si din nou la reinventarea rotii.