Ficţiuni

Alex Plescan, Scriitorul de vagoane si alte povestiri aproape adevarate, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2014

Editura Tracus Arte şi-a asumat rãspunderea de a recupera scriitori. Colecţia consacratã avangardei a suscitat comentarii aplicate datoritã caracterului istoriografic al fenomenului. Era la mijloc şi o constatare dureroasã pentru nostalgici sau pentru cãutãtorii reperelor de nezdruncinat. Ne convine sau nu, se împlineşte în curând secolul de când Liviu Rebreanu a publicat Ion. Curiozitatea creşte pe mãsurã ce timpul trece.
În cãutarea autorului    
Mi-e greu totuşi sã-mi pun problema curiozitãţii în legãturã cu volumul Scriitorul de vagoane şi alte povestiri aproape adevãrate, semnat de Alex Plescan. Variabilele sunt aşa de numeroase, încât confuzia dominã biobibliografia autorului. Emigrat în Noua Zeelandã în 1999, Alexandru Pleşcan
(n. 1967) şi-a schimbat întru totul viaţa şi opera, forjându-şi un destin. Truismul precedent nu poate fi ignorat. Cofondator în 1990 al Clubului literar – grupare desprinsã din Cenaclul „Junimea“ al Universitãţii din Bucureşti – Alexandru Pleşcan a publicat o prozã, intitulatã Rezerva, în culegerea Ficţiuni (Ed. Litera, 1992). Ceilalţi contributori au fost colegii din Clubul literar (în ordinea apariţiei în cuprins): Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Andrei Zlãtescu şi Ara Şeptilici. Dupã acest an, speculaţiile sunt inevitabile. Cert rãmâne amãnuntul cã Alexandru Pleşcan nu a publicat niciodatã o carte de autor. Abia adaptarea numelui la rigorile spaţiului englezesc – prescurtându-l, înlãturând caracterul diacritic şi, evident, mutând accentul pe prima silabã a patronimului – l-a ajutat sã scoatã Scriitorul de vagoane…
Cartea dezvãluie câteva nedumeriri şi contradicţii. De ce sã (re)debutezi în limba nativã, când te-ai depãrtat de România? De ce sã publici, dupã ce ai lãsat viaţa alertã a jurnalisticii şi a televiziunii? De ce sã te întorci acolo unde lumea literarã nu a fost tocmai generoasã? Toatã discuţia se reduce la dezvãluirea şi ocultarea posturii canonice. Deşi se simte inconfortabil, cititorul se abandoneazã în grija unui autor cu existenţã civilã neverificabilã. Stabilindu-se la antipozi, Alex Plescan a devenit, pentru mediul cultural românesc, numai o fiinţã de hârtie. Acum este scriitor cu acte, din paradigma dominatã de Pessoa şi de Borges. A atins un standard la care toţi prozatorii aspirã: sã echivaleze oralitatea cu livrescul. Profitând de pe urma nesiguranţei informaţionale, prozatorul gãseşte în autobiografie resursele sã scrie, sã ficţionalizeze. În „Cuvântul înainte“, Alex Plescan insinueazã modalitatea adecvatã de receptare a cãrţii. Discursul sãu aparţine unui histrion. Or, histrionii nu recurg la antifraze. Ei nu disting între seriozitate şi sarcasm, între francheţe şi pretenţie. Relatând peripeţiile alegerii numelui cãrţii, prozatorul precizeazã şi cã „multã vreme am avut titlul de lucru Opus 3, primele douã «opere» fiind o carte pe care am publicat-o cândva cu foşti sau falşi prieteni şi o piesã de teatru care a stat destul pe scenã ca sã o vadã şi copilul meu nãscut în preajma premierei“ (p. 7). Recuperãm din citatul anterior o aluzie la Rezerva, pe care autorul o deconspirase, în 1992, ca „fragment din Opus unu“.
Paranteza de cincisprezece ani de la ruptura definitivã de România se transformã în ofertã multiplã de (auto)interpretare. Tot ce ni se permite sã cunoaştem rezistã la nivelul printãrii. Şarja şi bovarismul, autoironia şi conştiinţa vocaţiei, ambiguitãţile şi sofismele rãzbat în aceastã cãrticicã, pe care autorul sigur o situeazã în categoria booklet: „În rest, povestirile adunate aici sunt inegale. Ştiu. Nu mã întreba de ce. Pur şi simplu, unele mi-au ieşit mai scurte“ (în „Cuvânt înainte“, p. 10). Nefiind scorţos şi marţial, Alex Plescan câştigã empatia publicului, în pofida faptului cã Scriitorul de vagoane… pare a avea un destinatar abstract, pe Maria, o iubitã idealã – „o femeie cu numele cãreia nu am iubit niciodatã o femeie“, cãreia i se încredinţeazã o serie de epistole digresive.
Pagini bizare
CV-ul nãstruşnic (Alex Plescan,
p. 101-102) din finalul cãrţii figureazã în sumar ca şi cum s-ar numãra printre celelalte „povestiri aproape adevãrate“. Alex Plescan e o interfaţã, un ansamblu de elemenţi. Toate personajele sunt construite dupã o reţetã pseudorealistã, în descendenţa lui Urmuz. Ciudãţeniile rezultã atât din şlefuirea materialului biografic pânã la indeterminare, cât şi din diferenţele de percepţie asupra strãinãtãţii. Cu alte cuvinte, exotismul se aflã pe axa comunã a culorii locale şi a globalismului. Nimic nu-l surprinde pe prozatorul-cãlãtor. Noul e perceput ca parte integrantã dintr-o structurã inertã: „Pasagerii lui Rangi sunt cei mai calmi. De când se ştie, el a lucrat aici ca sã îi facã fericiţi şi de douã ori a fost ales «cadrul medical al anului» pe tot spitalul, a primit mãrire de leafã şi i-ar fi dat şi concediu într-o staţiune balnearã, pe gratis. Dacã ar fi vrut. Însã Rangi e mult mai complex decât îşi pot imagina cei care plimbã degete pe ecrane în loc sã împingã targa. Rangi ştie cã e cineva undeva care trebuie sã ia şi banii ãia mulţi care plutesc undeva în eter. Dar el nu se grãbeşte, nu Rangi. Nu sunt banii lui. El a condus delicat la morgã o principesã, trei actori, şapte cântãreţi, zece miniştri şi pe câţiva din copiii lor, o fetiţã chiar nu avea ursuleţ de pluş, ci un inorog alb cu pãrul lung. A trebuit sã spele el la chiuvetã cãluţul şi sã-l punã lângã ea, aşa ud cum era, cã sosise ceasul“ (Dr. Rangi, pp. 62-63). Diversitatea mapamondului pune o serie de întrebãri asupra relaţiei complice între bunul-simţ şi supunere, între nonconformism şi ignorarea autoritãţilor discreţionare.
Dispariţia omului şi prezenţa dictatorialã a funcţiei scriitoriceşti în texte este principala trãsãturã detectabilã în Scriitorul de vagoane. Nu vorbim despre aneantizarea individului din oase, carne şi suflet, ci despre disiparea lui în fiecare întâmplare. Experienţele nu construiesc un portret. Îl împrãştie. Locurile memoriei sunt ale pierderii şi ale pierzaniei, amintind de stilul lui M. Blecher, al cãrui erotism nu are nimic iniţiatic, transformându-se în frustrare. Astfel stau lucrurile într-o secvenţã în care un adolescent este surprins la scãldat, intrat în apã pânã la genunchi, de cãtre tovarãşa dirigintã, proaspãtã absolventã a facultãţii. Desigur, scena marcheazã un cadru recurent pentru imaginarul primului impuls sexual. Totuşi, atenţia se focalizeazã altundeva, pentru ca atitudinea culturalã sã fie preponderentã: „Domnişoara de francezã vorbea şi râdea şi vorbea şi dimineaţa aia trebuia sã explodeze într-un fel sau altul şi sã mã trezesc în patul din casa bunicii, transpirat într-o noapte de pubertate febrilã, la cap cu lampa de gaz în jurul cãreia sã se învârteascã zeci şi sute de fluturi la care sã mã uit de jos în sus. În loc de explozie, în vârtejul din jurul meu fluturii erau frunze şi arinii vãzuţi prin lumina parfumatã a pielii de femeie lãsau umbre insuportabile pe cer. Mi-a cãzut bãrbia în piept şi atunci i-am vãzut picioarele desculţe apãsând uşor în nisipul ud. La stângul îi lipsea un deget“ (Domnişoara de francezã, p. 15). Prozatorul stabileşte aici o asimetrie între tãlpile bãiatului, ascunse de râu, şi defectul anatomic al femeii. De la firesc şi organic, accentul se mutã la spiritul de observaţie, la analogie. De la autocenzurarea emoţiilor se ajunge la studierea alteritãţii. Ruşinea primeşte o notã de cerebralitate.
Uneori, în Scriitorul de vagoane…, contactul cu persoanele necunoscute este otrãvit, de parcã privitorul (naratorul) îşi smulge o bucãţicã din cãmaşa lui Nessus. Alteori, întâlnirea cu strãinii deşteaptã devoţiunea de tip mistic. În comuniune, personalitatea se rupe ca o pâine caldã. Toate aceste constatãri provin din stilul adoptat de Alex Plescan. Nu trebuie neapãrat ca proza sã declanşeze un conflict. Necesitã, în schimb, un detaliu care, identificat, meritã povestit pe scurt. Aşa au procedat prozatorii afini: de la anonimii care au pus cap la cap cele O mie şi una de nopţi pânã la Boccaccio, Cervantes, contele Jan Potoţky, Edgar A. Poe, Sadoveanu, Gabriel García Márquez, Michel Tournier, Umberto Eco sau Jorge Luis Borges. De numele celui din urmã se leagã Scriitorul de vagoane…, ca ripostã la civilizaţia folcloric-reproductivã.
Cartea lui Alex Plescan s-a nãscut gata muzeificatã, în contextul în care Galaxia Gutenberg tinde sã fie eliminatã de cartea electronicã. De asemenea, în ciuda glumei, titlul reprezintã şi o atenţionare asupra faptului cã alfabetizarea de masã şi independenţa scrisului faţã de hârtie genereazã confuzii valorice. Poate cã vagoanele destinate scriitorilor vor întârzia pânã sã intre în garã, aşa cum se întâmplã încã în România, şi nu vor ajunge la timp ca în Japonia. Totuşi, volumul lui Alex Plescan a sosit la timp.