Misiune imposibila
Celebra mezzosoprana de coloratura lirica, talmacitoare de geniu a muzicii baroce si a belcanto-ului rossinian, maestra a ruladelor ametitoare, a desenarii în mare expresivitate a frazelor, Cecilia Bartoli domina de aproape douazeci si cinci de ani repertoriul în care este suverana. Cercetatoare neobosita în colbul arhivelor, italianca restituie partituri uitate sau rar cântate ale unor compozitori pieriti în negura vremurilor, alaturi de cele care reprezinta fondul de baza al teatrului liric.
Auzind ca a atacat, surprinzator, rolul infernal de coloratura dramatica al Normei din opera omonima belliniana, am mers la spectacol. Nu fara a-mi lua o precautie absolut necesara. Mi-am propus sa uit pentru trei ore de Maria Callas, arhetipala interpreta din toate timpurile si pentru toate timpurile a personajului. Voi putea oare? Misiune imposibila, dar evaluarea intrarii Ceciliei Bartoli în teribilul rol trebuia facuta obiectiv prin reflexia asupra mea a propriei ei viziuni fata de stil, culoare de glas, tesatura vocala, dramaturgie si toate celelalte, fara paralele. În fond, Mariei Callas nu i-a rezistat, nu-i rezista si nu-i va rezista nimeni, pentru eternitate, asa încât comparatiile nu folosesc.
Cântul pictural
Asadar, la Salzburg, în Haus für Mozart, una dintre salile mai mici din cele trei principale ale festivalului (mentiune importanta), Cecilia Bartoli si-a asumat rolul. Mai întâi, stiinta zicerii accentuate a recitativelor („Sediziose voci“, intrarea Normei) a recomandat o mare artista, cu serioasa analitica a sensurilor de exprimare. Pentru celebra arie „Casta Diva“, a transmis o spiritualitate linistita, contemplativa, a frazat fluent sustinut de o respiratie prelunga în care a picurat inflexiuni în pianissimo, specialitate recunoscuta a mezzosopranei. Allegro-ul „Ah! bello a me ritorno“ care urmeaza drept cabaletta a ariei s-a departat de impulsul consistent, perlatura a fost mai degraba de sorginte rossiniana decât coloratura viguroasa autografiata Vincenzo Bellini, iar acuta finala a fost mai scurta decât o cere traditia. Lirismul Cecilia Bartoli confruntat cu adevarata tensiune a tesaturii vocale s-a vazut pus la încercare.
Cântul nuantat a revenit cu delicatete („Oh rimembranza!“) în primul duet cu Adalgisa (soprana Rebeca Olvera), într-o coloristica impresionanta în alinarea dureroaselor confesiuni ale acesteia, cu lanturi de pianissime inclusiv în registrul înalt, cu rafinamente gen „messa di voce“ si acute extreme preluate cu usurinta. Tertetul în care s-a adaugat Pollione (tenorul John Osborn) a adus parca o alta Cecilia Bartoli, mai vehementa (a atacat energic „Oh! Di qual sei tu vittima!… apoi formidabil ca expresie, printre lacrimi, „Vanne, sì, mi lascia indegno“), mai viguroasa în declamatii la finalul primului act.
Dupa pauza, cu adânca traire a expus recitativul „Dormono entrambi“ si arioso-ul ce-i urmeaza, încheiat cu un emotionant strigat de disperare „Ah, no! Son miei figli!“, însotitor al secventei în care, dezorientata, Norma încearca sa-si ucida copiii. A fost, totusi, un act II destul de mozaicat din unghiul prestatiei, fie cu pasaje partial pierdute în volumul orchestrei (duetul cu Adalgisa „Mira, o Norma“ – se stie ca amploarea nu este prima calitate a vocii Ceciliei Bartoli), fie cu sunete înalte peste care a trecut prea usor, probabil pregatind formidabilul Do natural acut ce precede lovitura de gong chematoare la lupta.
Poate ca summa summarum în expresia vocala a mezzosopranei a venit în scena finala a operei. Rareori am ascultat fraza „In mia man alfin tu sei“ din duetul cu Pollione rostita cu dublu sens: cel exprimat sec de cuvintele libretistului Felice Romani si cel colorizat de vocea artistei care, în loc sa-si condamne fostul iubit, parea ca încearca sa-l recâstige. A impresionat apoi deciziunea autodenuntului, „Son io!“, rostit într-un nesteptat, neuzual, eroic fortissimo, dupa care a venit clipa sublima, înlacrimata (ce arta!)… „Qual cor tradisti, qual cor perdesti…“, reprosul fara speranta adresat lui Pollione. Cecilia Bartoli a cântat pictural, emotionant, rascolitor.
Partenerii
Pentru rolul Adalgisa a fost aleasa, intentionat sau nu, mexicana Rebeca Olvera, o soprana prin al carei glas s-a dorit sa se restituie timbral vocea de la premiera absoluta. Se stie ca atunci, în 1831, cele doua personaje au fost interpretate de doua soprane, legendarele Giuditta Pasta si Giulia Grisi. Peste timp, s-a impus nevoia contrastului de culoare între eroine, asa încât în versiunile moderne, Adalgisa a revenit mezzosopranelor. Diferenta a existat si acum, dar în sens… invers. Pentru ca desi Cecilia Bartoli este o mezzosoprana de tipologie „sopraneggiante“, Rebeca Olvera a afisat sonoritati infantile, de subreta, suficiente la limita pentru Haus für Mozart si puse în semiobscuritate de interpreta Normei (a doua „mentiune importanta“). În aceste conditii, alegerea mexicancei nu a mai surprins, mai ales ca glasul ei a fost mult mai sarac în armonice decât al interpretei titulare. Artistic vorbind, Olvera a conturat un personaj credibil, minion ca si vocea-i, de mare sensibilitate.
Foarte bun în rolul Pollione, tenorul american John Osborn a început seara un pic timorat, cu nota de Do natural acut (care îl provoaca înca din start) subtire fata de consistenta registrului central. A cântat incisiv cavatina „Meco all’altar di Venere“ iar în cabaletta „Me protegge, me difende“ a etalat cu usurinta variatiuni pe tesatura vocala înalta, ceea ce denota o mobilitate exemplara a instrumentului sau sonor. În duetul cu Adalgisa a alternat sunetele vânoase cu nuantele moi si subtile, ce au impresionat placut („Vieni in Roma, ah! vieni, o cara“). O demonstratie de belcantism pe toata întinderea rolului, facuta cu voce calitativa.
Cu glas cald, generos si adresare impunatoare, basul italian Michele Pertusi a fost un Oroveso ideal.
Interpretii rolurilor mai mici nu trebuie deloc omisi în remarci. Mezzosoprana Liliana Nikiteanu, solista a Operei din Zürich si veche partenera a Ceciliei Bartoli, a expus în Clotilde un glas exceptional focusat, prezent sonor si ca volum, iar tenorul cubanez-american Reinaldo Macias a concurat direct, în rolul Flavio, cu penetranta vocii celui pe care îl însotea, Pollione.
A acompaniat Orchestra La Scintilla, ansamblu de instrumente de epoca cu baza de specializare în lumea barocului, rafinat în expresie, rezident la Zürich, un obisnuit al însotirii Ceciliei Bartoli în înregistrari discografice sau spectacole. Sublinez drept a treia „mentiune importanta“, dimensiunea distilata a sonoritatilor, alaturi de faptul ca acordajul orchestrei de instrumente vechi a fost 430 Hz (convenabil, ca în timpurile premierei absolute) în loc de obisnuitul 440, standard al marilor ansambluri moderne. Astfel s-a usurat accesarea acutelor, prin reducerea infinitesimala a înaltimii sunetului ce urmeaza a fi emis. Ca un comentariu adiacent, trebuie spus ca unele orchestre chiar ridica diapazonul catre valori de 442-444, ceea ce supune cântaretii la încercari mai grele. Spre exemplu, orchestra Operei de Stat din Viena a ales cifra de 443 Hz.
La Salzburg, a dirijat, cu înalte competente de stil, energie si rigurozitate a tempilor, Giovanni Antonini. Corul a venit tot din tara cantoanelor, de la Radioteleviziunea Elvetiana din Lugano, pregatit de un alt barochist renumit, Diego Fasolis, alaturi de Gianluca Capuano.
Productia spectacolului…
… a revenit regizorilor Moshe Leiser si Patrice Caurier, în scenografia lui Christian Fenouillat si cu costume semnate de Agostino Cavalca. O viziune transpusa peste secole, în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, în perioada ocupatiei. Norma, o simpla institutoare, ascunde în casa, împreuna cu tatal ei, Oroveso, luptatori prigoniti si raniti. Locuinta este de fapt un cuib de rezistenta antinazist. În timpul unei razii, între agentul secret Pollione si Norma se înfiripa sentimentul care va fi unul dintre nodurile tramei. Restul este cunoscut si actiunea se deruleaza pe ideatica subiectului de origine.
Sigur ca translatarea temporala este discutabila, ca orice mutare fortata a actiunii. Regizorii gasesc corespondente între conflictele din timpul ocupatiei romane în Galia si secolul XX, le urmaresc minutios si pastreaza în mod corect relatiile dintre personaje.
Din acest punct de vedere, versiunea functioneaza, mai ales ca toti interpretii joaca admirabil, dedicat si convingator ca miscare si gestualitate.
Ramâne însa conflictul cu libretul, care daca nu este acceptat „cu ochii închisi“ rastoarna toata conceptia regizorala. Si, nu în ultimul rând, cu muzica belliniana ca mod de expresie. Poate fi ea pusa în vocile unor interpreti ce întruchipeaza partizani si nazisti? Am mai notat aspectul în repetate rânduri. Dar voi reveni ori de câte ori va fi cazul. Iata marea problema a oricarei montari moderne care presupune schimbarea epocii actiunii. Se pare ca regizorii de astazi nu mai tin cont de asa ceva. Este foarte rau si pagubos.
As mai puncta un aspect pe care l-am descoperit „pe surse“. Nu obisnuiesc sa tin cont de asemenea informatii, neverificate, dar le voi presupune drept a patra „mentiune importanta“. Se pare ca decorul a fost proiectat în asa fel încât actiunea sa se desfasoare în jumatatea dinspre rampa a scenei. Mai mult decât atât, chiar fosa orchestrala a suferit modificari în sensul estomparii sonoritatilor. Cui prodest?
Totul se leaga. Cele patru „mentiuni importante“, despre care am scris pe parcursul cronicii, au venit în sensul favorizarii prezentei sonore a Ceciliei Bartoli în teribilul rol: ambientale, ca raport cu partenera directa, ca ajutor pentru proiectia sunetului în sala, ca eliminare a confruntarilor cu masivitatea orchestrala si ca usurare a emisiei acute.
Am plecat gânditor de la Haus für Mozart. Am vazut, am scris. Peste creatia Ceciliei Bartoli în „Norma“ nu se poate trece usor.
Dar dupa aceea, am simtit nevoia s-o reascult pe CD în rolul-rolurilor pe „La Divina“, Maria Callas. Asta a fost tot. Simplu.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 450