Pentru inceput (un altfel de inceput), voi lasa „mica istorie“ sa aiba dreptul la cuvant. Nu cred ca s-ar putea altfel, atata vreme cat doua povesti cu presedinti au marcat cea dea 28-a editie a Festivalului international al filmului de dragoste de la Mons.
Prima: nu l-am mai gasit acolo unde il stiam dintotdeauna pe initiatorul acestei originale si bogate manifestari cinematografice, pe distinsul Elio di Rupo. Desigur, nu a fost absent, a prezentat serile festive (deschiderea, inchiderea), mereu surazator, cu nelipsitul papion visiniu, asortat de minune cu parul sau negru – pana corbului, mereu cu excelentul sau discurs de mare cinefil, dar nu s-a mai implicat in toate cele, (exprimarea omagiilor aduse unor personalitati, unde era neintrecut, scrierea editorialelor pentru cotidianul festivalului, acestea din urma revenind acum delegatului general André Ceutérick etc). Daca imi este ingaduit oximoronul, voi spune ca absenta mai sus evocata umple de mandrie inima locuitorilor micului oras care, in 2015, va fi Capitala europeana a culturii, pentru ca domnul Elio di Rupo este, astazi, prim ministrul Belgiei. Daca veti urmari vreodata intalnirile „de profil“, ca sa zic asa, nu se poate sa nu remarcati, in masa prim ministrilor europeni, o silueta eleganta, cu papion visiniu. Oricum, politicianul si-a rupt din timpul sau pentru a onora actuala editie. Ceea ce nu se poate spune despre „nasa“ festivalului, „La Marraine“; conform obiceiului locului, ea este cea care da semnalul de inceput si stingerea, intre cele doua momente intalnindu-se cu publicul, cu ziaristii etc. Victoria Abril, zvapaiata actrita spaniola, ne-a cam tras clapa. A venit, a inhatat Inima de cristal, un mic trofeu ce se acorda oaspetilor de seama, dupa care a anulat toate intalnirile si dusa a fost. Nu s-a mai aratat nici macar in seara inchiderii.
A doua poveste „prezidentiala“. Mai putin exaltanta. Presedintele juriului international, regizorul Mahamat Saleh Haroun din Republica Ciad, autor multipremiat la Cannes(„Un homme qui crie“), la Venetia („Bye, bey Africa“), membru in juriul de pe Croazeta anul trecut, i-a lasat balta pe juratii de la Mons (printre care se afla si actrita noastra Ana Ularu). In pline deliberari. S-a suparat pe restransa colectivitate la a carei buna pastorire se angajase, pentru ca majoritatea juratilor nu a impartasit principala sa optiune. „Ori sunteti de acord cu mine, ori plec“ si pe aci i-a fost drumul. Spre mirarea, in primul rand, a celui care il invitase, delegatul general Ceutérik cu care, de altfel, este prieten de doua decenii. Se pare ca nu stam prea bine cu democratia in lumea asta mare. Spre cinstea lor, membrii juriului lasati de izbeliste s-au descurcat foarte bine. Premiile decise de ei nu au starnit nemultumiri ci adeziuni, pentru ca au fost chibzuite cu inteligenta, bun gust si cunoastere a cinematografului. Au facut parte din echipa, in afara amintitei Ana Ularu, actrita Sabine Haudepin, cea care a fost candva, la inceputul anilor ’60, mica interpreta a lui Truffaut din „Jules si Jim“, din „Pielea catifelata“, iar peste 16 ani – provocatoarea tanara din „Ultimul metrou“; cum Mons-ul iubeste femeile (nici nu s-ar putea altfel), din echipa au mai facut parte actritele Marina Tomé, Catherine Jacob (Franta), Lucia Mascino (Italia), Youssra (Egipt), muzicianul iranian Abbas Bachtiari, regizorii Jean-Francois Amiguet (Elvetia) si André Forcier (Quebec). Intr-un festival a carui competitie oficiala este dedicata cu deosebire debutantilor, tinerilor, despre care nu prea avem referinte, trebuie sa stam cu ochii pe ei, altfel riscam sa pierdem filme bune. Uneori ne ajuta instinctul. Asa s-a intamplat si cu laureatul Marelui Premiu, „The Good Son“, al regizoarei finlandeze Zaida Bergroth (al doilea din cariera ei). Intr-un peisaj numai liniste si pace, lumina si freamat al naturii, intr-o casa pe marginea lacului, o actrita cam ravasita si-a propus sa petreaca o mica vacanta, alaturi de prieteni si de baiatul ei. Totul si toti o ocrotesc pe femeia cu nervii fragili, dar o grija anume se dovedeste excesiva. Cea a „bunului fiu“, adolescent razvratit si posesiv, manat de un soi de furie (nu se poate numi gelozie, am cadea in speculatii freudiene elementare) impotriva celor care se invart prea insistent in jurul mamei sale. Priviri chiorase, izbucniri, ura retinuta la inceput, revarsata apoi in violenta si, inevitabil, in drama. Scara este parcursa de un foarte tanar actor cu aer adolescentin, Samuli Nittymaki, distins, de altfel, cu Premiul de interpretare masculina. Un film a carui asprime este imblanzita de lumina putinelor zile binecuvantate ale Nordului si de muzica unui duo franco-finlandez, Mi and L’au. Cel de al doilea film castigator al unui premiu important, al Juriului (aici se numeste Le coup du coeur du Jury), „Beduin“, al rusului Igor Volosin, nu-mi era cu totul nestiut. Numele tanarului cineast rus imi fusese amintit de Nikita Mihalkov, acum cativa ani, cand imi vorbise despre noua generatie. Am regasit pe ecran, in povestea unei mame ale carei disperate sacrificii pentru salvarea fiicei sale grav bolnave nu cunosc limite, duritatea unei realitati ce nu ne este chiar straina: deriva morala, degradarea raporturilor umane, recursul la violenta institutionalizata in structuri de import. Eroina indura, tacuta, dar neinduplecata, tot calvarul umilintelor, cu o tenacitate care alimenteaza, ciclic, legenda femeii ruse. Actrita Olga Simonova, silueta fragila trestie ce se apleaca, dar nu se frange, a dobandit si ea premiul de interpretare feminina, in simetrie cu cealalta pelicula laureata, „The Good Son“. Aceasta repartizare a celor mai importante premii, practic acordate unui numar atat de restrans, doar doua titluri, poate starni banuiala unei saracii a competitiei. Adevarul este ca cele doua interpretari actoricesti au fost atat de puternice, incat era greu sa le separi de corpul filmului. Probabil ca daca regizorul polonez Rafael Lewandowski ar fi fost inclus in competitia oficiala cu „Cartita“ si nu in sectiunea paralela dedicata exclusiv cinematografului european, juriul ar fi avut mai multa bataie de cap. Nu vad cum ar fi putut sa treaca peste prezenta marelui actor Wojciech Psyoniak (Robespierre din „Danton“, al lui Wajda), in rolul unui fost ofiter de securitate, santajist pana la moarte; a ingropat dosare compromitatoare pe care le scoate „dupa caz“ si de pe urma carora traieste convenabil. Ameninta linistit, cu aerul cuiva care iti vrea binele, joaca demnitatea si misterul. Inca de la prima aparitie in cadru, am simtit un frison in sala. Omul negru avea sa puna stapanire pe film oricum incordat, despre realitatile sociale lesne de identificat si in spatiul nostru. Prin natura lui, un festival este plin de surprize, iar unele pot starni nedumerire. M-a mirat includerea in competitie a dramei „L’Industriale“, semnate de un veteran al cinematografului italian, Giuliano Montaldo, astazi in varsta de 82 de ani, unul dintre stalpii filmului italian politic din anii ’70: „Sacco si Vanzetti“, „Giordano Bruno“, „L’Agnese va a morire“. Mirarea nu a exclus bucuria, cu atat mai mult cu cat nu vazusem de multa vreme un film de Montaldo. L-am regasit angajat intr-un cinematograf energic, al Italiei zilelor noastre, conducand (pacat de ezitarea finala) destinul unui barbat confruntat cu o dubla criza, cea economica si cea familiala. Am descoperit cu acest prilej si un tanar interpret roman, Gabriel Gabria, intr-un rol nu neaparat de raufacator, cum poate ne-am fi asteptat. De altfel, filmul romanesc si oamenii lui au mai intotdeauna un loc de onoare la Mons: jurati (mai ales actritele noastre) selectii in diferite sectiuni, retrospective si colocvii (cu doi ani in urma). Anul acesta „Ursul“ lui Dan Chisu a fost inclus in competitia oficiala, „Tatal fantoma“, debutul lui Lucian Georgescu – in sectiunea Cel mai bun prim film european, intr-o companie solida, „Loverboy“ de Catalin Mitulescu in Regards croisés. Apoi, nici nu stii cand te trezesti cu una dintre celebritatile noastre actoricesti pe cate un generic: Maia Morgenstern in „La fin du silence“ (Austria-Franta) al regizorului Roland Edzard, Anamaria Marinca intr-o scurta trecere pe ecranul Galei de inchidere, in filmul-catastrofist al lui David MacKenzie „Perfect Sense. Chiar si machiata gros, cum se cuvenea unui soi de clovn-artist-al-strazii, nu ne-a fost greu sa o identificam.
E lung pamantul, ba e lat. La Festivalul de la Mons poti fi sigur ca te vei pune cat de cat la punct (in masura timpului ingaduit de alergarea de la o sala la alta) cu noutatile venite din spatii cinematografice mai putin accesibile: Africa, Asia (zonele ei nefrecventate). Asa se face ca am vazut pentru prima oara un film din Sri Lanka, „Once Upon a Time“, debut regizoral tarziu al unui star al cinematografiei locului, Sanath Gunatilake. Alegerea materiei literare, un mic roman al lui Emile Zola („Pour une nuit d’amour“) ca si libera prelucrare, fara intruziuni folclorice, sunt surprinzatoare. Am descoperit in lectura lui Gunatilake influente mai degraba ale adaptarilor dupa romanele englezesti, simtul peisajului, dramele incompatibilitatii, vulnerabilitatea sentimentelor confuze. Si, mai presus de orice, o splendoare feminina, actrita (si vedeta tv, aveam sa aflu) Nirosha Perera. De altfel, pentru ca vorbim de regiuni mai putin batute, amintesc ca Premiul juriului feminin (numit ceva mai frumos, Jury Cinéfemmes), a revenit filmului egiptean „Asma’a“ (regia – Amr Salama): o tema delicata, rar atacata in lumea din afara occidentului, marginalizarea celor stigmatizati odata atinsi de SIDA si, din nou, o actrita pe cat de frumoasa, pe atat de expresiva, Hend Sabri. In calatoria noastra de sapte zile peste mari si tari am mai trecut si prin Irak, cu Halwat Mustafa si al sau „Red Heart“ (dragoste si prejudecati), prin Burkina Faso pentru un „Bon Séjour“, un documentar amar despre demnitatea femeii, semnat de doi cineasti francezi, Christian Lelong si Maria Silvia Bazzoli.