Pasind pe un teritoriu necunoscut, calatorul cinefil a poposit de data aceasta într-un mic satuc ascuns în inima Transilvaniei, numit Biertan. „Cetatea Biertanului“, caci demult era o cetate ai carei locuitori faceau parte din rândul celor mai iscusiti mestesugari sasi, a consimtit anul acesta sa-i primeasca pe toti amatorii de fiori pe sina spinarii, straini sau „de-ai casei“, la acest mic spectacol închinat filmului. Locul a fost destul de potrivit, fiindca primii pasi în acest satuc parasit nu îti inspira decât mister si curiozitate. Strada lunga care duce catre centru si pe care se însira casutele vechi si noi ne aduce în minte un cadru dintr-un film horror, un cadru linistit, în care, de altfel, nu te astepti sa se întâmple ceva.
Pentru ca Nosferatu sa-si regaseasca linistea si sa se integreze în atmosfera, Cetatea Biertanului si-a deschis, asadar, portile vizitatorilor, uimind prin arhitectura gotica semnata, la începutul secolului al XV-lea, de mesteri din Viena si Nürnberg. Pe pietrele bisericii si pe potecile care leaga o strada de cealalta domneste o liniste premonitorie, caci pâna si locuitorii Biertanului vor asista la marea deschidere si la proiectiile filmelor. Cu toate ca influentele sud-germane se oglindesc prin liniile si cladirile gotice, oamenii, în special copiii, îmi lasa impresia ca fac parte mai curând dintr-un film de Vittorio de Sica si al lui neorealism italian. Se prea poate ca saracia locului, în termeni economici – caci Biertanul nu este sarac din punct de vedere spiritual si istoric – , dar si atitudinea locuitorilor sa creeze acea imagine care mi s-a întiparit pe retina. Copii alergând printre oameni, uitându-se cu mare interes la tine, spunându-ti „Buna ziua“ cu un surâs pe buze, de parca ai fi un fel de zeu pentru ei, mi-a stârnit un sentiment de bucurie, dar în acelasi timp si de mila. Ei bine, situatia s-a schimbat în cazul adultilor. Unii, putin prea entuziasmati, altii, deranjati de acest eveniment inexplicabil care are loc în satucul lor linistit, locuitorii Biertanului s-au lasat dusi de val în majoritatea serilor, „îmbatati de aroma mirosurilor“, si nu numai. Noptile pentru ei au fost încarcate si, oricât de „obositi“ ar fi fost, nu au renuntat la discutiile interminabile, prelungite chiar pâna în zorii zilei. Cu toate acestea, paradoxul a fost ca „Luna Plina“ nu a fost „plina“ si, daca stau bine sa ma gândesc, nu a fost nici macar cu luna.
Astfel, pornind de la aceasta imagine care a stârnit emotii oamenilor înca din vremuri imemoriale, prima editie a festivalului „Luna Plina“, dintre 16 si 19 august, a fost organizata de Asociatia pentru Promovarea Filmului Românesc si a fost prezentata de Festivalul International de Film Transilvania. Cu alte cuvinte, aceeasi echipa care se ocupa de TIFF si care ajuta la dezvoltarea lui ca festival s-a gândit sa se orienteze în timpul verii in directia unui gen de cinema care îti ofera tot felul de senzatii tari si care te pune în fata unor fenomene inexplicabile. Tot ei au fost cei care au considerat ca Biertanul merita o schimbare, dar si un loc nou pe harta tabloului transilvanean. Astfel, munca depusa înainte ca festivalul sa înceapa s-a vazut mai ales în locurile amenajate pentru ca toti participantii sa se simta cât mai bine. Centrul a fost împânzit cu tot felul de tarabe menite sa îi atraga pe vizitatori si pe strainii care, ajunsi în Transilvania, înca au speranta naiva de-al vedea pe Dracula. Proiectiile în aer liber au avut loc în cele doua cinematografe, Gradina Méliès, gazduita de curtea din spatele Casei Parohiale, si Cinema Vertigo, gazduit de curtea scolii vechi. Cel de-al treilea cinematograf, Sala Karloff, a fost renovat de catre organizatorii festivalului în cadrul fostului cinematograf din Biertan, închis vreme de 20 de ani, dupa ce, înainte de 1948, fusese sala de bal a Hotelului Stern, o cladire de la mijlocul secolului al XIX-lea. De asemenea, Piata Centrala a devenit, în cea de-a doua zi, locul Atelierelor Fantastice, unde au avut loc workshopurile de costum de film si demonstratiile de machiaj special de film horror si fantastic, sustinute de o echipa profesionista, cu o bogata experienta în teatru si cinema, formata din scenograful Dana Istrate si make-up artist-ul Ioana Angelescu.
Cât despre filme, ele au devenit, în ochii spectatorilor, mai degraba comice decât horror. Publicul a avut tot felul de variante: de la filmele cu creaturi extraterestre („The Thing“ cel original, din 1982) pâna la cele cu zombies si canibali („The Dead“, 2010 sau „Eddie, the sleepwalking cannibal“, 2012). Nici sectiunea „Shadows“ nu a fost lipsita de succes, sala fiind plina pâna la refuz.
Cu toate acestea, „Nosferatu“ a ocupat locul fruntas în clasamentul filmelor. Datând din 1922, în regia lui F.W. Murnau, „Nosferatu“ este considerat primul film horror din cinematograful timpuriu si primul film mut care s-a bazat pe povestea clasica „Dracula“. Aceasta simfonie gotica, care a zguduit spectatorii în anii ’20, si-a pastrat de-a lungul timpului misterul si frumusetea stilistica specifice expresionismului german. Parcurgând acest traseu sinuos, de la filmele „însângerate“ la cele de arta, spectatorii au „înghitit“ totusi cu greu un film mut. Pentru ca aceasta proiectie sa fie cât mai fastuoasa si sa sarbatoreasca cei 90 de ani de la premiera, filmul a fost acompaniat live de cvartetul Einuiea, oferind o cu totul alta ambianta prin linia melodica arhaica si vocea profunda a solistului.
Revenind la sectiunea „Shadows“, un moment surpriza a fost cel în care am descoperit în program un scurtmetraj românesc. „Matasari“, în regia lui Ilija Piperkoski, spune povestea cosmopolita a unor tineri care, înca de la începutul primului cadru, nu fac altceva decât sa bea, sa fumeze si sa se drogheze. Actiunea se muta din apartamentul personajelor principale si ia amploare la o petrecere. Despre personaje nu voi dezvalui mai multe, fiindca finalul filmului nu face decât sa-mi confirme faptul ca am putea la fel de bine sa ne lipsim de ele si ca, în fond, acest film este facut „just for fun“. Finalul este acesta: unul dintre personaje musca un alt personaj, dovedindu-se a fi un vampir. Astfel, se creeaza o isterie în rândul invitatilor la petrecere, declansându-se un fel de „epidemie vampirica“ moderata. În câteva minute, toata nebunia se termina, actorii incepând sa alerge prin cadru ca niste papusi mânuite de un papusar foarte prost, iar unul dintre personaje reuseste sa scape viu si nevatamat. Acest scurtmetraj românesc, care seamana mai mult cu un spot publicitar în care ideea de baza este „cine musca pe cine?“, a reusit sa-i stârneasca publicului hohote de râs si sa demonstreze înca o data, în fata strainilor, umorul unic al românilor, în ceea ce priveste cinematografia. Lucrul si mai interesant a fost ca si pe mine m-a cuprins râsul, sau, mai bine zis, tristetea, când am vazut la sfârsitul filmului ca acest scurtmetraj a fost sustinut de însusi Dan Pita, cel care a creat capodopera „Nunta de piatra“ acum 39 de ani.
Dar, printre atâtia canibali si surprize neasteptate, am descoperit un film horror care s-a apropiat mai mult de ceea ce înteleg eu prin acest gen de cinematograf: mai mult material la nivel psihologic si mai putin la nivel de make-up. Filmul australian „The Tunnel“ (2011), semnat de Carlo Ledesma, spune povestea unei echipe de filmare care descopera, într-o retea abandonata de tuneluri de metrou de sub orasul Sydney, ceva ce n-ar fi trebuit gasit niciodata. Bineînteles, filmul ia forma unui documentar, amintindu-ne în cele din urma de „The Blair Witch Project“ si de impactul pe care îl poate avea realismul, dar si stilul de filmare în conturarea stilului horror. „Ceea ce nu ar fi trebuit sa descopere niciodata“ se dovedeste a fi o forta demonica, ce nu poate fi alungata decât cu ajutorul luminii. Povestea devine, pe parcurs, din ce în ce mai plauzibila, cu toate ca începutul se axeaza mai mult pe partea de documentar pur, care introduce spectatorul în subiect. Filmul e la înaltime, atragând publicul prin suspansul bine întretinut, iar cadrul povestii nu face decât sa accentueze acea senzatie de dezorientare, fiind perceput ca un labirint din care nu mai poti iesi viu. Cu siguranta fimul este un „must see“ pentru cei care prefera acest subgen al cinemaului horror.
Asadar, prima editie a Festivalului de Film Horror & Fantasy de la Biertan a fost un început foarte promitator si a fost apreciata atât de straini, cât si de transilvaneni. Vestea cum ca ar fi „Luna Plina“ si ca sunt multe filme „scary“ în programul festivalului a ajuns foarte departe, iar, peste noapte, zona de camping a devenit din ce în ce mai populata de corturile spectatorilor. Sa speram ca la anul locuitorii Biertanului vor fi la fel de dispusi sa ne împrumute „Cetatea lor de aur“ si ca festivalul va atrage un numar si mai mare de fani ai horror-ului si ai povestilor care sunt menite sa te socheze. Si, pentru ca totul sa fie cât mai frumos, poate la anul luna îsi va face si ea aparitia în timpul festivalului, fie ea plina sau nu.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 388