Fericirea, o dorinţă legitimă

Faptul că toţi oamenii doresc să fie fericiţi, fără nicio excepţie, ridică fericirea la rangul unei dorinţe legitime care reprezintă atât scopul cât şi sensul vieţii. Fericirea apare astfel nu ca o simplă dorinţă, ci ca o dorinţă umană fundamentală în jurul căreia gravitează şi se structurează întreaga noastră existenţă. Dar ce înseamnă, oare, că oamenii caută fericirea? Şi ce semnificaţie are căutarea fericirii dacă nu căutarea a ceva ce ai pierdut cândva? Căci nu putem căuta ceva despre care n-avem habar, ceva absolut nou şi necunoscut, ci putem căuta doar ceea ce există deja în noi, putem căuta doar o „urmă“… Căutăm, aşadar, fericirea tocmai pentru că există deja în noi o urmă a ei.
Cel mai adesea „urma“ fericirii există în noi sub forma unei amintiri care a fost cândva realitate. Ar fi absurd să credem că ceea ce a fost cândva realitate dispare fără urmă, deoarece dacă ar fi aşa n-ar mai exista niciun fel de continuitate, niciun fel de legătură, şi totul ar pluti într-o noutate absolută care ar anula posibilitatea cunoaşterii. Astfel, atunci când o realitate se încheie, se destramă, ea nu dispare fără „urmă“, ci devine o amintire îngropată în straturile adânci ale inconştientului nostru colectiv sau personal, amintire care stă apoi ca origine a ceva – a fericirii în cazul de faţă. Care ar fi, deci, amintirea care stă la originea fericirii şi pe baza căreia căutăm fericirea? Este vorba de amintirea acelui paradis pierdut, legat fie de imaginea lui Dumnezeu, ca leagăn metafizic al fericirii, fie de imaginea Mamei, ca leagăn fizic al fericirii, adică de cele două mari ipostaze ale fericirii, una ţinând de fericirea universală, respectiv de fericirea paradisiacă de dinaintea Căderii, cealaltă ţinând de fericirea individuală, respectiv de fericirea intrauterină din pântecul matern de dinaintea Naşterii. S-a spus, de altfel, că fericirea din perioada intrauterină, prin care eram în legătură intimă cu mama, este o experienţă concretă a unităţii pe care o căutăm inconştient toată viaţa. Cum atât izgonirea din rai, cât şi „izgonirea“ din pântecul matern au ca efect ruperea şi separarea de întreg, de unitate, fapt ce produce nefericire şi suferinţă, nu e de mirare că omul va fi tentat să caute mereu, sub diferite forme, refacerea unităţii pierdute ca izvor al fericirii. Amintirea fericirii este în fond amintirea unităţii, amintirea unei stări de unitate, de armonie, de comuniune, de contopire şi fuziune, această amintire stând la originea fericirii şi a căutării ei legitime şi fireşti. Această amintire a fericirii are un rol extrem de important, acela al unei ancore, al unei busole, al unui reper care ne împiedică să ne rătăcim, să ne pierdem, să ne irosim.
Tocmai faptul că e perfect îndreptăţită, perfect dezirabilă şi perfect legitimă a făcut ca fericirea să fie considerată în timpurile noastre postmoderne un drept fundamental, un drept negativ. Acest lucru a dus treptat, însă, la o orientare greşită a fericirii, aceasta nemaifiind căutată ca stare de unitate sufletească, ca stare de bine interior, ca stare de a fi, ci ca stare de multiplicitate sufletească, de bine exterior, material, ca stare de a avea, fericirea fiind azi mai mult echivalentul lui a avea, a poseda, a acumula. „Dreptul“ la fericire devine astfel un imperativ narcisist care ne porunceşte s-o avem, s-o deţinem, s-o posedăm, mai ales în sens cantitativ, ştirbind şi profanând astfel adevăratul chip al fericirii. Este adevărat că toţi oamenii caută, sub diferite forme, fericirea şi sunt îndreptăţiţi să o facă. Întrebarea care se ridică este dacă ei o caută într-adevăr unde trebuie, adică în sensul şi în direcţia cea bună. Deosebit de semnificativă în acest context este anecdota aceea despre un om care, pierzându-şi cheia, este întrebat de un trecător dacă acolo, în locul acela a pierdut-o, moment în care omul răspunde cât se poate de sincer: „Nu, dar aici este lumină“. Acest răspuns este un indicator cât se poate de simptomatic pentru vremurile noastre în care oamenii caută fericirea mai curând în exterior, adică acolo unde e mai vizibil, mai facil şi mai la îndemână, deşi e clar că nu acolo vor găsi „cheia“ fericirii, deoarece nu acolo au pierdut-o. Este vorba, deci, de o pistă falsă şi iluzorie a căutării fericirii. Căutarea fericirii a devenit în zilele noastre, dominate de imperativul narcisist, o stimulare continuă a plăcerilor trecătoare şi imediate strâns legate de bani, de carieră, de consumerism, de sexualitate, de distracţie, de cultura igienistă şi sportivă, de dorinţa de a-ţi menţine trupul tânăr, de a-ţi menţine silueta, de a lupta contra ridurilor, de a-ţi alege orientarea sexuală, de a avea o alimentaţie sănătoasă, de a te relaxa, de a avea succes etc., fericirea fiind pulverizată în mii de plăceri perfect justificate şi devenind sinonimă cu hedonismul. Iată, deci, câteva din consecinţele considerării fericirii ca „drept“. Căci a avea „dreptul“ să fiu fericit înseamnă în subtext a avea „dreptul“ de a face ceea ce-mi place şi de a da astfel curs naturii mele egoiste şi narcisiste.
Ce diferenţă uriaşă există între acest „drept“ la fericire specific postmodernităţii, neîncălzit de nici un vis, de nici un ideal şi datoria morală de a fi fericit de care vorbeşte Aristotel, datorie care îmblânzind instinctele şi impulsurile egoiste face loc unor vise şi unor idealuri înălţătoare care trimit în mult mai mare măsură la amintirea acelui paradis al unităţii şi la datoria de a-l reface, de a-l recrea fie sub forma fericirii colective, fie sub forma fericirii individuale. Astfel, dorinţa de fericire a omului este legitimă nu atât ca „drept“, ceea ce ar însemna legitimarea şi îndreptăţirea a ceva egoist şi opus fericirii, cât mai ales ca datorie morală. Datoria morală de a fi fericit are în vedere refacerea, recreerea acelei stări de unitate şi uniune paradisiacă de care ne amintim şi pe care o căutăm cu ajutorul visului şi al idealului. Astfel, amintirea, chiar şi vagă a unei fericiri paradisiace, adică a unei stări de bine sinonimă armoniei, comuniunii şi unităţii naşte dorinţa legitimă de refacere, de actualizare şi de creere a ei, care devine apoi o datorie morală faţă de celălalt, faţă de sine şi faţă de umanitate. Datoria morală de a fi fericit înseamnă în fond datoria de a-ţi reaminti, de a reactualiza şi de a proiecta un vis, un ideal de fericire prin care fiecare individ încearcă să creeze fericirea, atât pentru sine, cât şi pentru umanitate. Crearea fericirii devine şi trebuie să devină, deci, o datorie morală care dă sens, frumuseţe şi demnitate existenţei noastre.