Festivalul Internaţional de la Sibiu s-a acoperit şi anul acesta de dans, culoare, muzică şi spectacole de stradă, aşa cum am văzut în săptămânile precedente. Acum a venit vremea să ne întoarcem la teatru. Două dintre producţiile care au atras atenţia au fost Cenuşăreasa şi Ce rău e să nu ştii.
Cenuşăreasa
Unul dintre cele mai tulburătoare spectacole văzute în ultimul timp a fost Cenuşăreasa, text şi regie Joël Pommerat, scenografie şi lumini Eric Soyer, de la Théâtre National de la communauté française de Belgique. Înconjurat de cei trei pereţi acoperiţi de proiecţii non-figurative care curg neîncetat, într-un pronunţat clar-obscur, un actor mimează pe o voce care se aude din off. Gesturile sale, folosite drept copertă de început şi de sfârşit, dantelează din capul locului contururile realiste. Păstrând în linii mari povestea din Cenuşăreasa, Joël Pommerat o rescrie din perspectiva omului modern. Limbajul plin de poezie întunecată, cu pauze misterioase şi cu metafora recurentă a păsărilor care mor lovindu-se de pereţii transparenţi ai caselor, pentru a mărturisi omniprezenta angoasă, îi conferă de la început aerul de mister lucid. Pe vechea ţesătură a poveştii, situaţiile sunt moderne, iar preocupările, comentariile şi atitudinile sunt cele de azi. Joël Pommerat abordează Cenuşăreasa prin filtrul contemporan, subsecvent unui secol de cercetări psihanalitice.
O femeie bolnavă, slăbită, pe patul de moarte, abia îşi îngaimă cuvintele. Fata de lângă ea se chinuieşte din răsputeri să desluşească spusele muribundei. I se pare că înţelege ultima dorinţă a mamei: să se gândească la ea tot timpul. Dacă vor trece fie şi câteva minute fără să se concentreze asupra ei, mama va muri cu adevărat. Cum nici o fantasmă nu se poate desfăşura contra cronometru, fata se vede obligată să-şi reteze plăcerea oferită de activitatea ei preferată, aceea de a se lăsa purtată de imaginaţie. Timpul pune o presiune apăsătoare asupra psihicului ei. Pentru ca mintea să i se organizeze în intervalele necesare învierii simbolice a mamei, fata se trezeşte la datorie punându-şi ceasul să sune la fiecare câteva minute.
Perspectiva ei interioară va ordona întregul construct artistic. Jocul cu personajele sau cu imaginile reflectate pe pereţii de sticlă ai casei în care se va muta multiplică obsesiv percepţiile deteriorate ale fetei. Prea firavă pentru obligaţia asumată, ea dezvoltă un complex al nimicniciei faţă de lume. În accentele de culpabilitate pe care psihoza i le injectează din ce în ce mai pronunţat, acceptă cu voluptate şi chiar pretinde să facă treburile cele mai murdare. Departe de imaginea clasică de ingenuă nedreptăţită, căutând compulsiv urâţenia, Cenuşăreasa lui Joël Pommerat e mică şi pipernicită, deloc sprinţară şi matură peste poate. Accentele autoritare ale mamei vitrege, scorpie modernă ahtiată de putere şi de tratamente estetice, îi convin de minune. Câtă vreme o ajută să-şi descarce vârtejul de vinovăţii născute de propria minte, surorile vitrege care râd de ea şi mama-scorpie, care o înglodează în treburi cât mai apăsătoare, nu îi stârnesc adversitatea. În spaţiul, prelungire parcă a închipuirii ei, fata acceptă să locuiască în pivniţa fără ferestre şi plină de păienjeni. Întunericul care naşte umbre consonează cu psihicul ei tulburat. Personajele pe care le întâlneşte asamblează o lume urâtă, cu accente groteşti, pe potriva minţii ei nevrotice. Plictisită de sute de ani de existenţă, zâna, care ratează sistematic actele magice, e lipsită de graţia şi de serenitatea proverbiale. Surorile fetei sunt urâte, iar părinţii bătrâni. Chiar şi alesul, prinţul cu care se va însoţi împărtăşind aceeaşi obsesie pentru mama moartă, e mic şi îndesat.
Creat nu din acţiuni vii, ci din cele pe care le figurează mintea, cu personaje ce descind dintr-un întuneric profund, cu o simfonie de clar-obscururi şi tonuri misterioase care neliniştesc, spectacolul lui Joël Pommerat se umple de fineţe şi de o poezie rară.
Ce rău e să nu ştii (Ignorance)
Un spectacol inteligent, pentru copiii de la doisprezece ani la… vârsta adultă, a fost Ce rău e să nu ştii (Ignorance), regia Judd Palmer, Peter Balkwill, Pityu Kenderes, în interpretarea lui Pete Balkwill, Viktor Lukawski şi Pityu Kenderes de la Compania canadiană The Old Trout Puppet Workshop. Realizarea sa este în sine interesantă, fiind prima încercare de creaţie deschisă a trupei. Întregul spectacol a fost scris şi prezentat pe internet pentru ca toată lumea să poată comenta, critica sau contribui. Istoricul acestui proces se poate urmări pe www.theoldtrouts.org/ignorance. Îmbinând animaţia, păpuşi de mână simple, deloc elaborate, cu proiecţia video, spectacolul se desfăşoară într-un spaţiu cu miez, respectiv o gură de peşteră. Aici se derulează scenele prezentate de povestitorul-raisonneur care urmăreşte nici mai mult nici mai puţin decât traseul fericirii la nivelul speciei.
Dacă fericirea constituie raţiunea noastră de a trăi, spectatorii sunt conduşi, inevitabil, până la gura peşterii, pentru a afla când şi cum a apărut nevoia de fericire şi care a fost parcursul ei ulterior. Demersul canadienilor se dovedeşte pe cât de inteligent şi plin de umor, pe atât de subtil. Traseul fericirii este urmărit de la primele pâlpâieli ale focului din peşteră până ce ajunge marota speciei, marea noastră obsesie. Mai mult, până ce absenţa obiectivului atât de vânat se va transforma în prilej de veşnică angoasă. Două păpuşi urâte – de preistorici, deh! –, una blondă şi una brună, un El şi o Ea, dau seama pentru începuturile noastre preistorice. Gândirea mitică, pe care creatorii spectacolului o manevrează din poignet, îi va asimila fuguţa cu marii părinţi ai speciei, Adam şi Eva. Dar căutarea bucuriei, urmărită până în nemiloasa lumea a paleoliticului, în The Age of Ignorance/ Vârsta ignoranţei, devine un bun prilej pentru a ilustra, cu mult umor, diferenţierea pe sexe sau pentru a aminti de reacţiile chimice, răspunzătoare de fericire, pe care le produce mâncarea. Sau sexul. Ambele bucurii sunt prilej de mari dispute căci mâncarea se găseşte greu iar sexul atrage lupta, câtă vreme specimenul feminin, acea Evă urâţică de peşteră, e mai tot timpul pândit şi arogat de masculul Alpha, în defavoarea partenerului pe care şi l-ar dori. Dar, cum povestitorul specifică de fiecare dată cu umor, „emoţiile sunt stimulente pozitive pentru specie“. Ca şi concurenţa.
Pendularea printre epoci în urmărirea conceptului transistoric al fericirii, imaginile video cu zgârie-norii de azi proiectate în cadrul oferit de gura peşterii, contrastul bulversant al coexistenţei celor două epoci în acelaşi spaţiu zgâlţâie provocator atenţia publicului. Păpuşarii dau ture narative zglobii în drumul de la resimţirea acută a lipsei de fericire cu consecinţa ei ultimă, sinuciderea, în scena în care protagonistă este o altă păpuşă, Bătrânul, la aserţiuni generale emise cu distanţă căutat-neutră. Sentinţe ca „Fericirea e o chestie de atitudine“, urmată de sfatul practic „Fă mai multă yoga“ produc frecvente bule de comic de calitate. Într-un spectacol care împrumută mult din imagistica desenelor animate, scenele create de trupa canadiană sintetizează goana după fericire prin obiectivele-cheie: mâncare, dragoste, carieră, status social exemplificat prin cele trei maşinuţe roşii cu floricele şi baloane ce aduc o binevenită pată de culoare.
Veselul excurs de la începutul lumii, pe urma ecuaţiei fericire – proiecţie – nefericire, pleacă de la momentul când „femeia a fost primul animal din lume care şi-a imaginat ceva“. Nu în zadar, căci aprinderea închipuirii ei a dezvoltat în consecinţă lobul frontal în creier, răspunzător de întreaga serie de miracole imaginate de specie. Ba chiar şi de gustul pentru teatru ale cărui cauze prime păpuşarii le depistează ghiduş încă de la începutul lumii: „Mergem la teatru de dragul sentimentului că suntem într-un grup destul de mare ca să ne apere de ursul peşterii“. Ei bine, iată şi un început de metateatru şi mai ales un exemplu pentru cazul în care distanţarea inteligentă faţă de subiect atrage după sine comicul de calitate. Fericiţi copiii de doisprezece ani care cresc cu asemenea spectacole!
