Sari la conținut

Fereastra dintre bibliotecă şi stadion

Autor: MĂDĂLINA FIRĂNESCU
Apărut în nr. 490

Este nedrept să opui stadionului biblioteca, îi replica, în 1933, Mihail Sebastian reticentului Nicolae Iorga, lăsând să se înţeleagă că ambele universuri implică pasiune, moralitate şi o anume estetică, a trupului şi a spiritului. Această idee ilustrează perfect evenimentul găzduit vineri, 26 septembrie, de Librăria Cărtureşti: lansarea cărţii Centenarul olimpismului românesc, scrisă de jurnalistul Horia Alexandrescu, unul dintre condeiele de referinţă ale gazetăriei sportive româneşti. Şi deloc întâmplător, au ţinut să ia parte la acest moment editorial deopotrivă important şi emoţionant personalităţi din lumea culturală şi sportivă autohtonă, printre care academicianul Eugen Simion, ministrul Tineretului şi Sportului, Gabriela Szabo, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, Alin Petrache, alături de Octavian Bellu, Ivan Patzaichin, Cristian Gaţu, Valeria Răcilă, Violeta Beclea, Cristian Şopescu,Victor Mociani, Anghel Vrabie ş.a. Atmosfera caldă, de reuniune de familie – una a echilibrului, fair-play-ului şi a excelenţei, indiferent de domeniul de activitate – a permis, pe marginea prezentării cărţii, rememorări amuzante, dar şi dueluri verbale amicale, precum cel dintre acad. Eugen Simion şi multipla campioană Gabriela Szabo, iscat de aprecierile făcute de Nichita Stănescu în legãturã cu talentul dovedit de români mai degrabă în sporturile „manuale“ decât în cele „cu piciorul“. Or, carierele de excepţie ale atletelor Gabriela Szabo şi Violeta Beclea, ca să dăm doar două exemple din sală, contrazic fără putinţă de tăgadă opinia poetului necuvintelor.
Mai mult decât o cronică a participărilor româneşti la scrierea istoriei olimpismului mondial, volumul semnat de Horia Alexandrescu reprezintă o culegere amplu şi solid documentată de fapte şi date definitorii pentru fenomenul sportiv văzut în dimensiunea sa cultural-educativă. Căci, aşa cum sublinia autorul, citând unul dintre principiile Codului Olimpic asupra căruia şi-a pus pecetea baronul Pierre de Coubertin, „scopul mişcării olimpice este de a promova în rândurile tineretului efortul fizic şi calităţile morale“, perpetuând peste veacuri dictonul „Mens sana in corpore sano“. Scrisă cu vervă gazetărească, cartea reuşeşte să îmbrace cifre seci într-o naraţiune captivantă, pigmentată cu microreportaje, dezvăluiri, întâmplări anecdotice sau dramatice, consemnate de autor în deceniile trăite alături de sportivii români în bazele de antrenament, pe stadioane, dar şi în sălile de competiţii. Nu lipsesc poveştile mai puţin cunoscute ale precursorilor olimpismului, în frunte cu aromânul Evanghelie Zappa, milionarul filantrop care – după contribuţiile decisive la înfiinţarea Societăţii Academice Române, precum şi la susţinerea vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti – şi-a pus mintea, sufletul şi averea în slujba renaşterii Jocurilor Olimpice. Ambiţiosul vis al lui Zappa se va materializa în 1859 prin organizarea, la Atena, a primei ediţii a Jocurilor, sub forma unei… expoziţii în cadrul căreia s-au desfăşurat şi întreceri sportive.
„Un grec bogat, care a avut această nebunie frumoasă în capul lui, pe la mijlocul secolului al XIX-lea“, l-a descris acad. Eugen Simion, mărturisind că a aflat lucruri neştiute despre Zappa atât din emisiunile realizate de Horia Alexandrescu la The Money Channel, cât mai ales din volumul de faţă, care i-a dedicat filantropului un capitol întreg. În el cititorii pot descoperi cum, graţie susţinerii financiare a entuziastului afacerist, a putut apărea Academia Română, în 1866, şi au putut fi tipărite lucrări monumentale precum Dicţionarul limbii române şi Gramatica limbii române, dar şi cum – din devotament pentru patria adoptivă – Evanghelie Zappa a decis să-şi lase în pământ românesc osemintele, mai puţin craniul – înhumat la Atena, în faţa Zappeionului, construcţie spectaculoasă, în stil neoclasic, ridicată în inima capitalei elene. De altfel, averea lui Zappa a constituit motiv de dispută diplomatică după moartea sa, banii fiind destinaţi lucrărilor la Palatul Zappeion şi Jocurilor Olimpice (Zappeiene), dar şi susţinerii Academiei şi culturii române, prin Fondul Zappa.
Trecute pe nedrept în uitare sau umbră, eforturile aromânului Evanghelie Zappa pentru renaşterea Jocurilor Olimpice reprezintă mai mult decât un vis fantezist al unui afacerist putred de bogat, ele constituind de fapt germenele ce avea să rodească mai târziu în mintea celui considerat azi drept părintele Olimpiadelor moderne: baronul Pierre de Coubertin. Deşi au reînnodat firul istoric al întrecerilor din antichitate, Jocurile Zappeiene – din 1859, apoi 1870, 1875 şi 1889 – încă nu se bucură de recunoaşterea cuvenită, compatrioţilor lui revenindu-le misiunea de a le reda importanţa meritată. Cu atât mai mult cu cât flacăra olimpismului a ars ulterior şi-n sufletele altor români de seamă, de la principele Gheorghe Gh. Bibescu, primul român membru al CIO, la fiul acestuia, prinţul George Valentin Bibescu, pilot pasionat, fondator al Automobil Clubului Român şi… soţ al celebrei scriitoare Martha Bibescu, şi de la George A. Plagino, primul nostru sportiv olimpic (la ediţia din 1900) şi apoi preşedinte al Comitetului Olimpic Român (până în 1940), la Alexandru Şiperco, cel mai longeviv membru român în CIO (1955-1998) şi totodată cel care spunea, cu nobleţe: „Noi nu reprezentăm România în CIO, ci olimpismul în România“.
Poveştile acestor personalităţi care au marcat istoria „celor cinci cercuri“ în ţara noastră se împletesc, în cartea lui Horia Alexandrescu, cu portretele filigranate ale unor campioni de legendă, precum Iolanda Balaş Söter, Ivan Patzaichin, Nadia Comăneci şi Elisabeta Lipă, oameni care au demonstrat, pe rând, că talentul, ambiţia şi munca sunt ingredientele unor victorii fulminante, dar şi că pasiunea şi disciplina formează nu doar mari sportivi, ci şi mari caractere. Cu ochi de gazetar, autorul cărţii scanează şirul participărilor româneşti la Jocurile Olimpice, oprindu-se asupra unor episoade cu încărcătură emoţională copleşitoare – acel incredibil salt de 1,90 m al Iolandei Balaş la Tokio, fantasticul 10 al Nadiei de la Montreal, dramatica luptă a lui Patzaichin cu pagaia ruptă, la München, sau agonia şi extazul de la Sydney, unde podiumul integral românesc de la gimnastică a fost ciuntit din cauza pastilei de Nurofen administrate Andreei Răducan. Frânturi de viaţă, de triumf şi deznădejde, decupate cu măiestrie din cartea amintirilor sportului românesc.
„O imensă copilărie – sportul? Poate da. Am spune, chiar mai mult decât atât: singura copilărie, ultima copilărie ce mai rămâne. Într-o lume apăsată numai de drame obscure şi obosită de descompuneri latente, e puţin lucru să existe undeva posibilitatea de a evada, de a redeveni simplu, de a reintra în copilărie, de a regăsi bucuria vieţii fizice? Instinctul nostru de joc – ceea ce însemnează în fond necesitatea noastră ireductibilă de poezie, de odihnă, de gratuitate – în nici un alt spectacol nu-şi găseşte o mai largă descărcare decât în spectacolul sportului. Nimic artificial, nimic «făcut», schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat. Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr“.
Aceste cuvinte, scrise de Mihail Sebastian în 1933, în Gazeta Sporturilor, reprezintă definiţia cea mai inspirată şi măgulitoare făcută sportului ca activitate liberă, deschisă, guvernată de reguli clare. „Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde: în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. Aici valorile autentice se impun necesar, direct, prin calităţi mereu dovedite, mereu supuse unui examen permanent. «Cel mai bun» numai în sport izbuteşte să fie în rândurile dintâiu. În toate celelalte activităţi omeneşti, «cel mai bun» este destinat să crape de foame. Dacă nu ar fi decât justiţia aceasta sumară şi infailibilă, pe care sportul o realizează între oameni, dacă nu ar fi decât spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din când în când ferestre spre stadion“, mai nota scriitorul. şi este exact ceea ce a încercat şi a reuşit să facă şi Horia Alexandrescu, prin cea mai recentă carte a sa.