Temă recurentă în secolul al XVII-lea, apariţia Fecioarei care face gestul de a-şi oferi pruncul Sfântului Francisc reprezintă şi subiectul ales de pictorul italian Pietro da Cortona. Religiozitatea tabloului rezidă atât în alegerea temei, cât şi a culorilor ori a detaliilor, toate aceste elemente conducând către stabilirea unei legături directe cu divinitatea, în şi prin pictură.
Existenţa a două cadre este clar delimitată, terestrul şi divinul apropiindu-se, dar fără a se confunda. Astfel, Fecioara şi Isus sunt încadraţi de un nor luminos, vegheat de patru îngeri, în timp ce Sfântul Francisc este prezentat într-un decor nocturn, în pădure, surprins în timpul rugăciunii. În privinţa culorilor alese de pictorul italian este interesant de urmărit jocul care se creează între tonurile sobre şi culorile luminoase, chiar strălucitoare. Cele două spaţii se disting la nivel cromatic prin dihotomia lumină/ întuneric, cald/ rece, divin-luminos/ terestru-nocturn. Cadrul terestru zugrăveşte o noapte senină, cu un cer înstelat, care nu pare a avea nimic înfricoşător, deşi Sfântul Francisc se roagă într-o pădure. În dreapta sus se poate observa cum ramurile se întrepătrund cu norii, astfel că peisajul nocturn devine invadat de cel divin, posibilă sugestie a irumperii divinului în lume. În ceea ce priveşte veşmintele, pictorul italian respectă canonul, astfel că Fecioara Maria este înfăţişată în roşu şi albastru. În arta creştină culoarea roşie (guelues) aminteşte de iubirea Mântuitorului pentru oameni şi simbolizează Sfântul Duh sub forma focului încărcat cu puterea de a purifica sufletele credincioşilor. Albastrul (azur), simbol al apei, curăţă, purifică păcatul originar datorită naşterii Fiului care va mântui lumea. De asemenea, în concepţia creştină, albastrul este simbolul păcii şi al comuniunii cu divinul pe care Maria pare să i-l ofere Sfântului Francisc. Fecioara şi Pruncul sunt învăluiţi de un nor luminos, razele calde care îi înconjoară reprezintă însăşi lumina Raiului care se arată adevăraţilor credincioşi. În opoziţie cu acest cadru luminos, Sfântul Francisc, cufundat în rugăciune, la ceas târziu, emană sobrietate prin straiele monahale pe care le poartă. Haina strânsă cu o frânghie îi accentuează spiritul ascetic.
La o scurtă analiză a mimicii şi gesturilor personajelor reprezentate se poate reconstrui scena înfăţişată datorită emoţiilor care dau viaţă tabloului, contrastând puternic cu serenitatea peisajului nocturn. Chipul Fecioarei transmite linişte, armonie, bucuria unei mame care oferă darul cel mai de preţ, pe Fiul ei. Totuşi, în acelaşi timp, privirea plecată în jos poate fi un simbol al unei fericiri reţinute, armonie umbrită de drumul pe care Isus urmează să îl aibă printre oameni. Prin poziţia corpului, cât şi prin mimică, Pruncul răspândeşte veselie, este jucăuş şi pare că-şi întinde braţele către Sfântul Francisc. Prin complexitatea ei mina Sfântului rămâne cea mai interesantă, graţie stărilor conflictuale, astfel că uimirea şi bucuria îi copleşesc fiinţa, simultan, până la extaz. Ochii îi rămân orbi, fără pupilă, viziunea îl face să iasă din sine, rămânând blocat în timp ce priveşte cum Maria îi întinde Fiul. Probabil că realizarea cea mai semnificativă a pictorului italian ţine de modul în care a imaginat legătura directă cu divinitatea şi comunicarea care se stabileşte, dincolo de barierele cuvântului rostit.
Prezentă în majoritatea scenelor în care este zugrăvită Bunavestire, cartea capătă un rol major în imaginarul colectiv. Michel Pastoureau, cel care a studiat semnificaţia cărţii în iconografia medievală, o descrie drept simbol al autorităţii şi al cunoaşterii, fiind un intermediar între culturi şi mentalităţi. În tabloul lui Cortona cartea asigură corespondenţa între lume şi divinitate, făcând posibilă vizita Fecioarei. În vreme ce cartea închisă îşi păstrează taina, deschiderea acesteia marchează dobândirea cunoaşterii, descifrarea sensurilor şi posibilitatea realizării unor conexiuni. La picioarele Sfântului Francisc vedem cartea deschisă, aşezată pe pământ, alături de cruce, de unde reiese ca acesta se ruga în momentul în care a avut minunata viziune. Simbolul cărţii este dublat de patru îngeri reprezentaţi sus, în partea stângă a tabloului. Chipurile lor, care se aseamănă până la identificare cu figura angelică a Pruncului, sunt încadrate de un contur identic cu al cărţii deschise de jos. Această corespondenţă marchează, încă o dată, legătura care se stabileşte între divin şi terestru, având ca rezultat extazul ce se citeşte pe chipul Sfântului Francisc. Conform dicţionarelor de simboluri şi arhetipuri culturale, cartea deschisă reprezintă materia fecundată de spirit, lumea în întreaga ei varietate de forme şi culori, jucând rolul unui portal care face posibilă comunicarea între spaţii şi timpuri. Într-un alt tablou al lui Cortona – Fecioară apărându-i Sfântului Damian, Pruncul este înlocuit de cartea pe care Maria i-o oferă Sfântului, astfel că acest obiect devine substitut al cunoaşterii absolute, mediator al transcendentului. Liber Mundi este Isus, Isus este Cartea, rolurile sunt interşanjabile fără a se pierde esenţialul.
În raport cu tabloul original, expus la Muzeul Naţional de Artă al României, reproducerile prezintă diferenţe, majoritatea greu perceptibile la prima vedere. Detaliul de departe cel mai vizibil ţine de alegerile cromatice, unde fiecare pictor a ales tonuri care fie dau impresia unei expuneri prea mari la o lumină puternică ori difuză, fie acordă o mai mare importanţă cadrului terestru nocturn, estompând intensitatea luminii care îi înconjoară pe Fecioară şi Prunc. Un element prezent numai în tabloul lui Cortona este obiectul pe care Sfântul Francisc îl poartă pe cap, kipa care marchează convertirea la iudaism şi care în alte reprezentări este înlocuită cu o pălărie ori este mult mai stilizată, trimiţând la nimbul care înconjoară capul sfinţilor. În unele reproduceri diferă şi numărul îngerilor care dublează cartea pe care o citea Sfântul. Mai mult, chipurile îngerilor îşi pierd dubla semnificaţie, ajungând să fie doar figuri angelice, astfel că nu mai sunt încadrate de forma cărţii deschise. Cât despre călugărul care stă în spatele Sfântului Francisc, în dreapta jos, Cortona îl zugrăveşte drept un bătrân îmbrăcat tot în straie monahale ca ale Sfântului. Stă jos, sprijinindu-şi capul de mână, cu privirea în jos, gânditor sau chiar dormind. Reprezentat la o scală redusă faţă de Sfântul Francisc, se pune în evidenţă importanţa celui din urmă, Sfântul fiind prezent în prim-plan, în timp ce călugărul ocupă planul secund, din cadrul terestru. Unele reproduceri îl surprind pe călugăr cu privirea ridicată, privind în gol, părtaş ascuns la vizita divină.
Experţii în arte vizuale îi recunosc tabloului măiestria gradării luminii, prezentă în diferite tonuri de galben, pulsând de la auriul care acoperă partea stângă de sus a picturii până la lumina intensă de pe chipul Pruncului, ajungând să capete nuanţe maronii pe veşmintele Sfântului Francisc. Jocul de lumini creează efectul de viziune magică, divină. În centrul tabloului sunt prezentaţi în opoziţie Isus şi Sfântul Francisc. Toată lumina cade pe chipul Pruncului, în vreme ce Sfântul este zugrăvit în culorile nopţii. Ca reprezentant al barocului, prin utilizarea tehnicii clarobscurului şi a motivului viziunii, Pietro da Cortona dă tabloului dramatism interior prin sentimentele opuse pe care le încearcă Sfântul, trăiri puternice precum extazul şi uimirea. Ca majoritatea artiştilor caracterizaţi de stilul baroc, subiectul dominant este expresia credinţei supreme, sugerat în cadrul unei viziuni. Totul până la spectacol, căci acesta este rezultatul jocului de lumini, al personajelor plasate în conuri de lumină, în contrast cu planul întunecat. Spectacol şi iluzie, vis şi viziune.
