Din momentul în care am intrat pe una dintre usile politicului, am fost socat de principalul criteriu al integrarii si al acceptarii: loialitatea. Nici curajul, nici experienta si, Doamne fereste!, nici expertiza nu sunt valorizate în partide precum loialitatea – pentru lider, am uitat sa precizez. Când cineva apare într-un partid, este etichetat ca „omul lui cutare“, altfel nu are drept de cetatenie politica. Atunci când un lider este în dizgratie, odata cu el intra în dizgratie o întreaga gasca de loiali. Evident, cu o exceptie, ca la noi, daca nu cumva oamenii lui îl tradeaza la momentul oportun. De cele mai multe tradarea de rigoare ale loc, caci noi „iubim tradarea, dar îi urâm pe tradatori“. Pe vremea lui Nenea Iancu, poate mai existau ceva printipuri, acum parca este invers: urâm tradarea, dar îi iubim pe tradatori. Pentru ca exista tradatori buni si tradatori rai, buni sunt cei care tradeaza adversarul, rai si imorali sunt cei care ne tradeaza pe noi.
La prima vedere este un nonsens, deoarece loialitatea fiind principiul de baza, tradarea ar trebui sa fie reversul, principiul diavolului, sa echivaleze cu imoralitatea si antivaloarea. Dar nu e nici pe departe asa; fascinatia pentru tradare uneste ca un fir rosu întreaga noastra clasa politica. O istorie a tradarilor politice dupa 1989 ar fi mai tare decât istoria marilor cuceriri democratice din aceasta perioada.
Am putea sa ne uitam departe în istorie si nu ne-am satura sa gasim cazuri, exista o carte interesanta despre asta în doua volume; dar nu din perspectiva istorica sau morala vreau sa discut aceasta problema în rândurile care urmeaza, ci dintr-o perspectiva pragmatista, socio-utilitarista si politica. Care ar fi ratiunile pentru care tradarea reprezinta o fascinatie si o practica de baza, deoarece nu este interzisa prin lege (sub forma migratiei de la un partid la altul), chiar daca toata lumea se bate în piept ca vrea sa terminam odata cu navetistii din politica?
Cu doua luni înainte de alegerile locale si nu departe de cele generale asistam la deschiderea sezonului oficial de transferuri politice. Evident, beneficiar este cel care în sondaje se vede ca are sanse mai mari ca niciodata de a iesi învingator, adica opozitia. Trecerea lui Frunzaverde cu o oaste de primari cinstiti si corecti la viitoarea putere l-a transformat pe acesta într-un erou, un deschizator de drumuri, un vizionar si un relationist de nivel mondial. Probabil ca fondatorul PDL are calitati, dar este interesant cum de nu i-au fost descoperite decât acum, atunci când a facut ceva ce morala (scuze, pentru cei care nu suporta cuvântul acesta sau cel de reforma) interzice. Dar nu despre Frunzaverde vreau sa vorbesc, si nici despre posibilele valente strategice ale trecerii lui la PNL – nu la USL-ul conjunctural -, ci încerc o analiza a semnificatiilor fascinatiei pentru migratia politica în ultimii douazeci de ani, mai ales ca anul acesta am asistat chiar la o timida încercare de teoretizare a acestui fapt, un deputat explicând ca este moral sa treci de la putere în opozitie, dar de la opozitie spre putere nu este deloc corect si moral sa treci!
Asa o fi, pare un gest mai putin interesat, desi el se refera la urmatorii patru ani de prezenta la cazanul cu fasole si ciolan. Însa, daca am analiza chiar si aceasta judecata, ar trebui sa discutam si despre cei care au votat personajul ca parte a unui partid, despre dorintele lor din momentul când l-au votat. O posibila întrebare este daca politicianul este proprietarul absolut al voturilor sau el e doar mandatat de oameni sa le reprezinte niste interese etc. etc.
Totusi, de ce este atât de frecventa practica aceasta a migratiei, mai ales în anii electorali, si de ce pozitiile partidelor, dar si ale unor lideri, se schimba atât de repede, în functie de care parte a migratiei se afla (ca sa folosesc o sintagma potrivita aici, dar vulgara când se refera la altceva)?
1. Indiferenta ideologica si lipsa culturii politice. Partidele din România au înca o foarte slaba pozitionare în raport cu valorile politice. Ele sunt vehicule, niste gondole care folosesc o cale mai scurta pentru a junge la resursele puterii. Uneori gondolele se vopsesc portocaliu (ca si cea din Valea Jiului), dar se pot vopsi si revopsi în toate felurile, în functie de anotimpul politic. Nici electoratul nu este structurat dupa acest principiu, deoarece nu l-a fortat nimeni sa faca asta. Este si mai usor pentru manevrabilitatea politicilor, exemplul fostului PD este relevant: într-o zi a devenit partid de dreapta, pentru ca PSD se întarise pe stânga, iar electoratul a mers dupa el si nimeni nu a facut scandal. Doar, poate, niste analisti mai guresi.
2. Celula de baza a politicii nu este partidul. Personalizarea politicii este marele pacat, dar si principalul criteriu de coagulare politica. Baronul local a fost incriminat, dar el corespunde cel mai bine modernitatii (sic!) noastre politice. El este omul-orchestra, este cel care pleaca cu liota de primari si electori dupa el. Are capital politic major, la propriu si la figurat; este, pâna la urma, unitatea fundamentala a coagularii politice. El, Baronul, nu partidul politic, este celula de baza a politicii. El, Baronul, nu este doar local, baronii sunt la fel si la centru, doar ca baronii de la centru sunt dependenti de cei locali. Baronii centrali se întâmpla câteodata sa-si ia jucariile (adica baronasii locali) si sa se mute la alte partide. Mai putin acum, e adevarat, caci prin uninominalul de la consiliile judetene baronii locali au câstigat putere adevarata si poate sa li se rupa de baronii de la Bucuresti. Propun sa nu mai vorbim peiorativ despre baronii locali, ei sunt deja fundamentali pentru politica, mai activi, mai bogati si mai tari decât partidele. Daca partidele nu mai tin la profilul lor sau la ideologii, am putea sa le desfiintam, sau sa ramâna doar la centru, iar în teritoriu sa acceptam cetatenia politica pentru clanuri sau familii. Unii si-au facut deja blazon, poate fi semn electoral, altii au deja supranume; sa luptam pentru a-i transforma în institutii transparente si democratice, asa cum faceam în trecut cu partidele.
3. Baronul poate fi un element de identificare locala. Centralizarea excesiva a partidelor face ca doar baronul sa se poata opune centrului. Uitati-va cu câta usurinta se anuleaza o întreaga filiala a unor partide când este adus un baron local prin transfer, la toate partidele, în ultimii 20 de ani. Oameni care s-au luptat cum au putut ei cu gigantul de la partidul advers, care l-au acuzat pe acesta ca este corupt, hot, huligan etc., acum sunt obligati sa recunoasca faptul ca au spus prostii ani de zile, ca aceasta este seful lor firesc, cel mai cinstit si cel mai frumos. Daca filiala locala a oricarui partid nu a ajuns la putere de mult timp si nu si-a tras vreun baron local, atunci ea este o victima sigura. Deci, cine nu are baroni sa-si fabrice cât mai repede! Vorbesc Serios.
4. Diluare totala si ghiveci politic. O istorie a partidelor la nivel local ar parea un nonsens. Pe termen lung, efectele sunt distrugatoare pentru partidele noastre din cauza migratiei permanente. Nu se poate naste o istorie sau o traditie. Daca am face o istorie a partidelor la nivel judetean, ar fi greu de înteles, pentru ca miscarea între ele în peste doua treimi dintre filiale a fost ca o miscare browniana ale carei principii sau reguli nu ai cum sa le explici. Uneori, miscarea era generata de certurile dintre oameni, când se apropia osul puterii, iar alteori unii mergeau la Bucuresti sa-si cumpere functiile ca la Stambul; alteori, filialele erau desfiintate pe principii de transferuri de la alte partide. Faceti un exercitiu de imaginatie cu filialele partidelor din Bucuresti sau din alt oras mare si o sa vedeti mai bine haosul, degringolada si lipsa de programe, dar si ascensiunea unor personaje dubioase. Acum înteleg de ce PSD accepta orice filialelor locale, inclusiv sa nu plateasca cotizatiile la centru, dar un singur lucru era sfânt: sediile partidelor se achizitioneaza cu banii din teritoriu, dar proprietar este doar partidul de la Bucuresti. Într-adevar, rationamentul este corect, sediul poate sa fie singurul element de continuitate si de identitate politica.
5. Disparitia romantismului sau a militantismului. Dupa minunatul vot uninominal, original românesc, versiunea Hrebenciuc – Dan Radu Rusanu, selectia în partide are un singur criteriu: poti plati campania si darile pentru centru. Fenomenul Boldea este reprezentativ, dar arata doar vârful aisbergului, deoarece este doar rezultatul unui incident, nu este un scandal determinat de vreo strategie de asanare a clasei politice. Boldea îndeplinea doua criterii importante pentru a fi ales: banii si tineretea. Vine cu bani, nu vrea sa fie sef, deoarece are bani destui, parlamentar îi ajunge pentru imunitate. În plus, cu Boldea aratam ce mult se schimba partidul de guvernamânt, ce oameni tineri promoveaza. Un profesor universitar nu are ce cauta în partide, multi ajung universitari doar dupa ce au ajuns în Parlament si si-au terminat facultatea la ecologisti sau la Herculane. De unde sa aduca bani pentru campanie amarâtul de profesor? Aduce el profesorii universitari la vot cu dubele, cum o poate face tiganul care vinde flori în centru sau seful de la cimitire? Nici studentii nu sunt importanti, decât în campanie, la lipit afise sau când vin sefii mari de la Bucuresti, pentru ca sa faca tunelul de flori de la intrare sau pentru ca fetele sa le danseze la discoteca.
6. Campania de racolare a adversarilor este si un ritual. Racolarea este un ritual de razbunare si de umilire a adversarului, ca violul în razboaie. Violul femeilor inamice sau al barbatilor inamici (în primaverile arabe recente) are rolul de luare în posesie simbolica a lucrurilor intime. Este deposedarea adversarului de tot ce are, semnul ultim al umilintei. În ultimul razboi din fosta Iugoslavie s-au raportat peste 40 000 de cazuri de viol, iar semnificatia este distrugerea puritatii, rasei, religiei, a natiunii. În cazul nostru, distrugerea puritatii politice, a valorilor, a ceea ce aveau mai sfânt. Reactia emotionala a Presedintelui PDL la plecarea lui Frunzaverde este relevanta: a vorbit despre sufletul de pedelist, despre casa parinteasca ce nu se vinde. E adevarat ce spune Boc, partidul este pentru foarte multi Mama sau Tata, principiu genitor; daca partidul nu era, ei nu reprezentau nimic în aceasta lume. Când unul dintre pionii principali dezerteaza în tabara adversa, apare, la adversari, o frenezie greu de descris, o bucurie a victoriei si un optimism ca si cum o minune s-ar fi întâmplat. Un prieten afectat de asta mi-a spus: daca Dumnezeu ne ajuta si mai extragem un barosan, se darâma totul la ei si fug toti la noi. Nu stiu daca se referea la alegatori sau la pedelisti cu status de conducator, dar sunt sigur ca nu ar fi stiut sa-mi raspunda la întrebarea: bine, si ce facem cu ei daca vin toti? Sau, altfel, unde îi îngropam?, cum spunea olteanul din bancul în care Oltenia declara razboi Chinei.
7. Iluzia fortei. Rezultatul pozitiv al dezertarilor si al tradarilor este ca da trupelor înainte de alegeri iluzia fortei. Încrederea politica este un animal tare fricos si se clatina la cele mai mici adieri de vânt. Opozitia din acest moment are nevoie de injectii adrenalinice, mai ales ca sunt tinuti pe tusa de multa vreme si înca Basescu le promite ca vor ramâne asa, indiferent de performantele electorale. Nu este vorba în totalitate de o iluzie, uneori prin tradari se aduc multe voturi. Sigur, nu chiar atâtea câte se promit si se spera. Îmi aduc aminte ca Octav Cosmânca, în 2004, ajunsese la performanta de a aduce la PSD aproape 80% dintre primarii din România, însa doar vreo treizeci si ceva au câstigat, dintre ei, iar aportul cel mai mare l-au adus tot vechii primari ai PSD, nu achizitiile din piata politica.
8. Tradarea este ratiune si explicatie si poate fi folosita si pe post de bâta în partide. Mai ales atunci când cineva vorbeste despre modernizare sau schimbarea unor principii de asociere într-un partid. Este buna pentru a o folosi ca bâta împotriva celor care nu sunt de acord cu splendida unanimitate interna. Cineva te-a pus sa scrii aceste lucruri, lasa-ma tu cu gândirea libera, nu întelegem prea bine ce spui, în aparenta chiar ai dreptate, dar sigur este folositor dusmanului politic. Noi suntem solidari în circularitatea credintei noastre, aceasta este regula, adica, pe masura ce nu mai întelegem de ce stam în opozitie de aproape un deceniu, facând aceleasi lucruri si având asteptari diferite de fiecare data, credem cu tot mai multa tarie ca altcineva este vinovat de asta, nu noi. Altcineva este acela care nu are fix aceasta explicatie cu a noastra si este cel mai bun pentru a fi tap ispasitor.
Marturisire finala. Recunosc ca nu-mi plac foarte mult cei care naveteaza între partide, cu exceptia celor care, eventual, au fost dati afara si astfel li s-a redat libertatea pierduta prin afiliere. Dar nici în acest caz nu prea sunt de acord cu reafilierea, chiar daca recasatoriile sunt la moda, mai ales în viata politica. Declar ca nu m-a pus nimeni sa scriu acest articol si nici nu vreau sa influentez pe nimeni cu aceste gânduri ale mele despre tradarea politica si fascinatia pentru ea. Înteleg ceea ce îmi spune mereu un prieten mai tânar, dar lider cu autoritate: ce vrei tu este o tâmpenie, nu vezi ca lumea politica este o cloaca de smenari si bagaboante?!
Eu nu cred ca nu este chiar asa, cred ca trebuie sa facem ceva în fiecare clipa ca sa scoatem mirosurile pestilentiale si javrele, indiferent de vârsta lor – sa ma scuze seniorii pentru greselile mele din trecut; stiu si ca scopul acesta ar putea scuza o serie de mijloace (dar nu pe toate!). Daca se va dovedi în istorie ca tradarea este cu adevarat o metoda foarte buna, atunci am putea ajunge la stabilitatea politica maxima, adica la cea în care nu mai intra nimeni în sistemul politic, toti se muta de la un partid la altul pentru a face majoritatea la momentul oportun, în interesul electoratului celui suveran, bineînteles. Daca tot istoria va dovedi ca tradarea a ajutat la alungarea dictatorilor si la aducerea dreptatii pe aceste meleaguri încercate de saracie si disperare, atunci voi fi de acord sa îmi pun cenusa în cap, sa scriu o oda tradatorilor acestora care au adus efortul lor imoral alaturi de lupta noastra eroica, iar soarele victoriei ne zâmbeste acum tuturor, democratic si egal.
Sigur, o sa va par „viclean“, cum bine a zis domnul presedinte, dar nu o sa ma abtin sa nu va propun sa-i preamarim pe tradatori, sa le dam ibovnice, vin si decoratii, apoi, în prima dimineata a Noului Ev, sa le taiem capetele, ca o dovada ca nu am uitat chiar tot ceea ce stim din istorie